Cea mai frumoasă meserie din lume

Așa cum fac toți copiii, și eu visam când eram mică la diverse ocupații. Despre una dintre ele v-am povestit aici. N-a durat mult dorința asta aberantă și necinstită. C-au venit altele, odată cu diferitele etape ale creșterii mele. Am visat să fiu actriță, crainică Tv, profesor și câte și mai câte. M-a ferit Dumnezeu de dorința de a fi medic, că de mică mă scăpam pe mine când vedeam sânge.


Destinul (alegerile personale) a făcut în așa fel încât să n-am niciuna dintre cele de mai sus. Și cred că pentru mine s-a inventat o meserie nouă. Om bun la toate. Am stat în ultima vreme și am încercat să mă lămuresc de ce am luat-o pe calea asta.

Am găsit câteva răspunsuri:

  • îmi place să mă fac utilă. Să aibă oamenii nevoie de mine și eu să fiu acolo, să-i servesc
  • îmi plac oamenii. Mult de tot.
  • îmi place să particip la creșterea a CEVA. Să văd cum evoluează lucrurile și cum se întâmplă sub ochii mei, dar, mai ales, din mâna mea.

De-aia toate job-urile pe care le-am avut au răspuns nevoilor ăstora ale mele. Toate, adică 3 mari și late. În aproape 20 de ani de muncă. Motivul principal pentru care n-am renunțat ușor la niciunul dintre ele au fost, întotdeauna, oamenii. Colegii. Doamne, și ce colegi am mai avut. În toate locurile în care am lucrat, colectivul crea atmosfera celei de-a doua case. Iar pentru mine asta este mai important decât orice sumă de bani.


Revenind la subiectul postării, cea mai frumoasă meserie din lume este a mea. Îi spun meserie, că dă bine în titlu. Dar e un termen generic pentru orice job, ocupație. Și și a ta. Dacă ești, să zicem, mecanic auto și mirosul de benzină, motorină și ulei e cel după care tânjești dimineața când te trezești. Dacă desfundatul jiglerelor și reglarea frânelor este challenge-ul tău zilnic. În alte cuvinte, dacă faci treaba asta cu pasiune și bucurie, atunci ASTA e cea mai frumoasă meserie din lume. Și tu ai succes. Așa cum și eu mă simt un om de succes doar pentru că fac ce-mi place alături de oameni pe care am ajuns să îi iubesc și care să-mi devină prieteni pe viață.


În curând, voi petrece mai puțin timp cu ei. Dar nu mă pot desprinde de tot. Mi-e, practic, imposibil. Dar eliberez locul pentru altcineva. În finalul postării îți voi da link către anunțul de angajare pe postul meu.


Mulți ar putea să se întrebe: băi, nene, atâta gargară și, de fapt, tu nu mai stai în locul ăla de vis. De ce naiba pleci, dacă e așa mișto?!
Pentru că nevoia de a petrece mai mult timp cu copilul meu este mai mare decât orice (și v-am zis că mi-am păstrat timp și pentru a continua, într-un fel, drumul alături de actualii mei colegi).


Ce vreau eu, de fapt, să zic cu toată polologhia asta, e că ne dorim un/o coleg/colegă, care să se muleze pe spiritul echipei.

Cum ar trebui să fie, dincolo de ce scrie în anunț:

  • să îi placă oamenii rău
  • să înțeleagă că, mai presus de orice, cei care ne calcă pragul trebuie să se simtă ca acasă. Sau că trebuie tratați ca musafiri prețioși în casa noastră.
  • să îi placă să construiască, alături de colegi, o echipă bine închegată și orientată spre nevoile clienților
  • să zâmbească mult. Autentic.
  • să îi placă să învețe lucruri care îi vor folosi pe tot parcursul vieții profesionale.

Dacă știți pe cineva care e așa și care-și doreste să înceapă o experiență frumoasă, trimiteți-i linkul postării mele sau al anunțului de mai jos.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2519065278372140&id=1398531270425552

Timid exercițiu matinal de organizare

Măi, mamă, strângeți și voi hainele alea de pe spătarele scaunelor, c-or să cadă peste voi într-o zi! asta ne zicea mama aproape zilnic când eram mici. Dormitorul nostru arăta ca o cămară doldora de haine purtate. Ea zicea, ea auzea. Până nu ne mobilizam noi că nu mai suportam să facem slalom printre ele, nu ne-apucam să strângem.

Ordonarea hainelor în dulap nu reprezenta vreun punct pe lista de lucruri de făcut într-o zi. Erau alte lucruri mai importante. De exemplu, să ies afară și să scot și toți copiii din bloc să continuăm serialul Dallas pus în scenă în fața blocului, să mă joc de-a actrița și crainica TV, să mai fac niște ore de română cu păpușile, că tare nu-mi plăcea cum mergeau cu învățătura… Chestii vitale. Nu să fac ordine. Ce-aia?! Pierdere de vreme.

A mers. Cât am stat la mama. Că dup-aia…Cin’ să facă? Tanti Lenuța de la 2?! Tot nu-mi place și mi se pare că am altele care tre’ făcute, cu o importanță mult mai mare. Dar mă conformez. Și gândul ăsta, că AZI trebuie să fac curățenie mă obsedează de la 6.30,de când îmi încep ziua. Ete-așa prinde contur #galagiadincap zilnică. Și, pe lângă asta, se-adună o întreagă paletă de alte responsabilități particulare ale mamelor:

  • Ce mâncăm? Păi, să fac niște paste azi… Nu, iar paste?! Nu pot să dau copilului paste 5 zile pe săptămână. Ce fel de mamă face asta?! Da’ ce să iau, ce să-ncropesc? Poate o ciorbă. Aaa, îmi ia minim 3 ore, că tre’ să fiarbă puiu’ de țară, să nu fie ațos. Hai, că-n astea 3 ore, mai bag și-un aspirator. Da! Ciorbă să fie! Da’ n-am borș. Lasă, că acresc cu lămâie, că și-așa borșul ne arde la stomac. N-am nici lămâi, c-am făcut aseară limonadă. Pff… Mă duc să iau. Să mă duc acum sau după ce pun carnea la fiert? Mă mai gândesc. Ce-mi mai trebuie?!
  • Trebuie plătite 2 facturi. Oi putea la Mega?! Dacă nu merge aparatu’ ăla de plătești singur, trebuie să mă duc la mall. Ah… Dac-aveam și io internet banking. Da’ n-am. Că nu m-am dus la bancă să rezolv. Hai, că văd cum fac.
  • Mai sunt haine curate pentru mâine la grădiniță? Aoleu, nu mai sunt pantaloni subțiri de interior și am zis că îi spăl și tenișii. Îi bag acum în mașină, să scap. Mama meaaaa, am uitat să iau detergent. Lasă, că iau când mă duc la Mega să iau borș. Aaa, nu borș, lămâi. Lămâi, nu borș! Și să plătesc facturile. Lămâi și facturi. Hai, că-mi notez. Băi, frate, nu mai e niciun pix în toată casa asta?! Pe telefon.
  • Suntem în ianuarie și hainele de iarnă sunt amestecate cu alea de vară. De 3 luni zici, Mirelo, că le separi și le așezi frumos. De 3 luni. Azi. Azi le fac! După ce pun ciorba la foc și mă duc la Mega și dau cu aspiratorul, asta fac. Ciorbă, Mega, aspirator, haine separate. Asta e!
  • Aș face o plăcintă cu mere. Nu mai vreau să-i dau prostii să mănânce copilului când vrea „ceva bun”. Da. Fac. După haine aranjate, mă apuc de asta. Ciorbă, Mega, aspirator, haine, plăcintă. Bun. Sunt organizată până-n dinți. Bine, Mirelaaaa!
  • Cât e ceasu’? Mai am 2 ore până mă duc la grădiniță să îl iau. Ceeeee? N-am făcut nimic. Aoleu. Nu, nu se poate, băi frate. Ce naiba fac?
    • Fac niște paste rapid, când ajungem acasă.
    • Gustarea de la grădiniță e făcută în casă. Da. E ok.
    • Dau acum cu aspiratorul, că am timp pentru asta.
    • Facturile le plătește Andrei online, dacă n-oi uita să îi zic diseară. Nu, n-o să uit, că-mi pun reminder mai încolo. (uit să-mi pun reminder, bineînțeles)
    • Separ hainele după ce adoarme Matei, la noapte. Doamne-ajută să nu se culce iar la 00.00.

S-a dus și săptămâna asta. Că azi e ultima zi liberă din ea. N-am făcut nimic. Nimic. Și casa e vraiște și capu’ e vraiște și eu sunt… Bine!

Din toată bălmăjeala asta mentală scoate capul ideea că și oamenii dezorganizați trăiesc cumva. Și, deși zile ca asta se reiau periodic, soluții există, nu-i nicio dramă, lucrurile se așează. Nu-i vreo rețetă de succes. Nici pe departe. E trecută la AȘA NU! Eteee, și ce?! Eu încerc zilnic. Pe bune, chiar încerc și am și progrese. Mici, dar puse unul peste altul,în vreo 5 ani o să fiu mama organizării. 😂

Dacă aveți soluții pe care le-aș putea aplica și eu, vă rog să-mi scrieți 2 rânduri. Că nu se știe cum citesc ceva de la voi și de mâine sunt pe drumul spre premiul „organizata anului”.

Sursă foto: Pinterest

Copil „fulg de nea” sau adolescent responsabil

Există sute de articole despre generația fulgilor de nea față de care sociologii ne atrag atenția. Nu, n-o să mă apuc acum să mai scriu și eu încă unul, ci doar sper că punând gândurile negru pe alb și recitindu-le, o sa îmi bag mințile-n cap și-o să fac ceva în direcția asta. Pentru că trebuie să schimb macazul.


Fulgii de nea sunt copiii crescuți cum îl cresc eu pe Matei. Cu protecție excesivă, cu grijă exagerată pentru nevoile lui de bază, deși el și le poate satisface pe mai mult de 80% singur, cu evitarea disperată a momentelor de frustrare și tantrum-uri.
În practică, ce fac eu, este să fac totul în locul lui. Da, da, sunt la picior. Fac pipi. Pac, am sărit cu olița fix unde e el, deși ar putea să și-o aducă singur, ba chiar să facă la toaletă. Vreau jucăria cutare – mă bag cu capu’ în cutia de jucarii și scormonesc cu frenezie până apare nenorocita de jucarie în lipsa căreia băiețelul ar putea face o criză. Vreau să-mi dai tu să mănânc – mă execut. Sărăcuțul, mititelu’, să-i dea mama să pape. Cred că dacă aveam o super-putere, dădeam o fugă până-n cer să-i aduc luna. Păi dac-o vrea copilu’?!


Am deschis subiectul ăsta de cel puțin 2 ori în ședințele de terapie. Și mi s-a explicat clar și răspicat care vor fi efectele. Că nu se văd acum. Ci atunci când vor mai fi foarte puține de făcut. Cresc un viitor adolescent fără voință, cu frustrări, cu neînțelegerea lumii sociale care va cere ca el să facă lucruri, să depună efort pentru a obține ce își dorește, un adolescent hater, întors împotriva oricui nu-i îndeplinește și înțelege doleanțele. Cresc un viitor tânăr incapabil să lege și să-și asume responsabilitatea unei relații, un bărbat egocentrist, capabil doar să se vadă pe sine.
Încerc cu disperare să-l feresc de tot ce ar putea sa însemne suferință, răutate, disconfort. Ca și cum lumea asta e numai lapte și miere, ca și cum el ar trăi într-o bulă, separat de viața asta care are de toate. Și bune și rele. Deși stiu că, la aproape 5 ani, el înțelege aproape toate conceptele de bază și explicațiile pe care i le dau.


Mă sperie asta. Și nu știu de ce o fac. E clar că undeva e o nevoie de ale mele pe care o hrănesc prin comportamentul ăsta.


Ideal ar fi ca lumea să fie pentru noi toți așa cum încerc să i-o prezint lui. Dar nu e. Deloc. Și trebuie să încep să îl pregătesc pas cu pas.
Mă bucură și mă mulțumește enorm faptul că suntem doi părinți în ecuația asta și că există un oarecare echilibru. Sigur, cu greșeli de toate felurile din ambele părți, că doar nu ne-am născut părinți. Dar cu intenția clară de a învăța cum se face și de a trimite mai departe, în viață, când o fi vremea, un bărbat cu valori și principii sănătoase.
Dacă nu era Andrei, copilul nostru nu ar fi explorat atâtea locuri greu de accesat pentru vârsta lui, nu ar fi experimentat atât de multe lucruri, n-ar fi prins curaj și încredere că poate. Ar fi avut frici după frici. Și face toate astea fără să fi citit vreun rând, vreodată, despre parenting. Uneori, e bine sa ne ascultăm instinctele.

Participă, deocamdată, cu un învârtit în oale


2020 ăsta care aduce, deocamdată, numa’ liste cu to do-uri pentru toată lumea, sper să mi-aducă și mie determinare și o abordare mai sănătoasă în relația asta mamă-copil.