Ce îmi dă și ce-mi ia izolarea…

Am crescut destul de docilă în toate relațiile. În copilărie n-am avut răzvrătiri, adolescența a fost trecută fără bătăi de cap pentru mama și tata. Iar ca adult, deși zodia (scorpion) mă împinge să mă războiesc, să fac scandal, de cele mai multe ori mă zbat ca peștele pe uscat puțin și dup-aia șed frumos.


Vremuri ca astea de le trăim noi acum, grele și fără speranță imediată, nu trezesc luptătoarea proastă din mine (au trezit-o alte momente) care să nu vrea să se supună regulilor, DAR am și eu niște plângeri de făcut.


În primul rând, somnul de după-amiază în pijamalele mele pufoase mi-a fost furat de către acest virus nemernic. Nu mai pot nicicum să bag cornu’n pernă și să buginesc 3 ore jumate, așa cum o făceam de fiecare dată când aveam ocazia. Am toate condițiile ca să-mi satisfac plăcerea asta pe care o am de când eram copil, dar nu mai pot. Ațipesc 10 minute și dup-aia belesc ochii pe pereți.


O altă problemă pe care o am e imposibilitatea de-a vedea un film cap-coadă. Păi să nu-ți vină să-njuri de toate alea… Când tu ai la dispoziție aproape 2 luni în care să stai în casă și să vezi filme pe alese, pe genuri, pe ore, pe ce vrei tu și tu să nu fii în stare să te concentrezi până la sfârșit?! Doamne, nici sămânța nu mai e ce-a fost, nici drama romantică nu mai trezește interes…


Când vin la mama, cea mai mare tentație e să bag în mine până mi se face rău și tre’ să mă tragă cineva pe mâini ca să-mi revin. Nici îmbuibatul nu mai e ce-a fost. Pe lângă gândul că tre’ să mai fac economie la mâncare, nici nu mai intră mâncarea la fel.


Practic, nici una dintre plăcerile mele vechi nu mai poate fi consumată. Și eu vă spun, dacă mi-a luat somnu’ de după-amiază în pijamalele mele pufoase, pentru care eu am ratat momente importante în adolescența și tinerețea mea timpurie, dacă mi-a tăiat pofta de mâncat semințe și văzut filme, virusu’ ăsta are nevoie de un Will Smith care să-l extermine! Eu am nevoie de un Will Smith!


Ce mi-a dat?! Că mi-a și dat…
Mi-a dat stat la aer curat pe termen nedeterminat
Mi i-a dat pe mama și tata aproape pe termen nedeterminat
Mi-a dat ocazia să pun mâna la muncă fizică, pe care o prefer acum, că nu solicită capu’. Când ești lobotomizat preferi să dai din mâini. Și am febră musculară de la bătut covoare. Pe care o prefer, decât un 38.5…
Mi-a dat timp cu Matei
Mi-a dat ocazia să mă gândesc la cât consum și dacă merită să irosesc ce am.
Lucruri pe care o să le țin minte.

Promit! Numa’ dă-i drumu’ de-aici, covidule, du-te la tine pe scară, în altă lume!

Jurnal de #stamîncasă – 3

Acum 3 zile am plecat la mama, ca să mă pregătesc temeinic pentru sărăcia care ne va paște pe toți și să-nvăț, din timp, să pun, înainte de toate, mâna pe sapă. O să fie un training serios, pe module. După ce învăț să pun mâna pe ea, o să urmeze modulul „cum să dai cu sapa”. Apoi „cum să plivești”, „răsaduri – solar sau nu”, „arpagic pentru o toamnă cu tocănițe asigurate” etc.


Deocamdată, sunt la partea de pregătire. Mă uit pe geam la cum bate vântul, mănânc, dorm, mă pregătesc atât fizic, cât și psihic pentru academia de ieșire din criză. E încă frig și, oricât ar urla în mine nevoia de dezvoltare profesională, oricât de mult m-ar chema pământul, n-am cum. Că e frig. Înțelegeți.

Aștept ziua de joi, cu vreme caldă și soar’li sus, pă cer, ca să ies și să m-apuc de treabă, să anihilez gândurile-astea care mă bântuie și să-mi taie pofta de știri și de panică. Să dau din mâini și capu’ să intre pe lockdown. Să nu mai știe, să nu mai vadă, să nu mai audă.
Să intru pe pilot automat și să îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi, chiar și-așa, bătuți în cap cum suntem, să lucreze mâinile și inima să se odihnească.

Vreau să mă culc și să mă trezesc la vară, când lumea o arde la terase, în papuci, cu berile-n bot și cu inimile sus. Vreau să mă trezesc trează, lângă oameni treji!

Jurnal de #stamîncasă – 2

După 6 zile de izolare, cu ieșit doar pentru pâine, 1 dată pe zi și uitat muuult și luuung pe balcon/geam, Matei a zis: mami, când se termină virusul? Că nu mai pot să stau în casă.


Am luat hotărârea să ieșim departe de lume, pe câmp, practic, pentru o gură de aer. Și am mers pe un câmp de lângă București, unde nu era nici țipenie de om. Cu mașină parcată în spatele blocului și aruncat în ea ca-n filmele cu urmăriri, am plecat cu pachețel de picnic. Săracu’ copil ne-a întrebat dacă facem picnic undeva, înăuntru. 😔


Am luat și pisoiul. 🙈
A fost minunat. Eliberator. Am jucat fotbal, ne-am plimbat cu bicicleta. Mai mult ei, că eu nu prea știu s-o manevrez. S-a urcat pisoiu’-n copac și ne-am rugat de el să coboare vreo juma’ de oră…

Ce voiam să zic, de fapt. Creierii-s un pic mai bine. Dar suntem oripilați de cât de multă lume e pe străzi. La șuete, la stat ciorchine, aiurea-n tramvai, la vorba, la… Ce rahat or mânca ei în grup.


Înainte să ieșim, pentru că la noi pe stradă lumea e relativ cuminte, foarte puțini pe străzi, eram încântați de nivelul de înțelegere al românului și nu pricepeam de ce se urlă peste tot că oamenii nu stau în casă. Pentru că nu stau, de fapt.


Băi nene, noi nu stăm în casă decât cu armata la ușă. Egoismul, prostia, inconștiența sunt prezente în zilele astea mai mult decât oricând.
Pe român nu-l obligă nimeni, beeeei, ați auzit?! NIMENI! să facă ceva. Păi ce?! Românu’ e prost?! Nu știe el că totul e o conspirație?! O prostie…

Mi-e milă de noi.


Celor care stau în casă le mulțumesc și le împărtășesc teama de necunoscut și toate schimbările de stare de zilele astea.