Când visele devin realitate

It’s a wrap! 😂

Mai țineți minte ce vă povesteam în articolul Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii?  Cum mă izmeneam de mică în fața oglinzii și jucam toate rolurile pământului inventate și neinventate, încă?! Ore în șir de visat cu ochii deschiși la roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc, exerciții de mimică, așa cum mă pricepeam. Mama, toată copilăria mea, m-a alintat  „actrița lu’mama”. N-am făcut nimic, odată ce-am crescut, ca să mă pregătesc așa cum trebuie pentru o carieră în actorie. Doar mă jucam și mă mângâiam cu scălâmbăielile și replicile scornite de mintea mea sau preluate din „Tânăr și neliniștit”, de exemplu. Dar a venit și vremea mea.


În ultima lună și jumătate am lucrat pentru filmarea unui scurt-metraj. Eu am fost unul dintre personaje. Povestea mi-a plăcut maxim de când am citit scenariul. Personajul era mănușă. L-am simțit de la prima citire. Speram, doar, să simtă și cea care l-a zămislit că mi se potrivește.


Bucuria care m-a încercat în toată perioada asta nu poate fi descrisă. O lună și jumătate am plutit. Și am muncit cu mintea și sufletul ca un ocnaș. N-am mai știut ce e ăla somn odihnitor, pentru că-mi țiuiau urechile de replicile personajului repetate și răsrepetate, „vedeam” imagini din film așa cum putea mintea mea să le materializeze. M-am documentat, am citit cărți despre profilul psihologic în care se încadra femeia asta de-o jucam eu, o analizam pe toate părțile. Tare teamă mi-a fost că n-am să reușesc să o fac una cu mine. Deși existau asemănări pe ici pe colo.


Am primit ajutor valoros de la Georgia Mihalcea și Ela Gavrilă, cele care au regizat și produs filmul ăsta. Și de la colega mea de joc, Marcela Motoc, actriță. Mult ajutor și foarte important. Am învățat lucruri pe care o să le folosesc mult timp. S-a strâns o echipă care, deși mică, a muncit cu drag la proiectul ăsta. Oameni pasionați, săritori, răbdători și prietenoși. Am întâlnit oameni pe care știu c-o să îi păstrez în inimă mereu. Oameni cu care am stat de vorbă minute-n șir, de la care am ascultat povești încredibile (Irinuca), oameni cu care am legat prietenii. M-am bucurat de fiecare clipă și am trăit cu intensitate fiecare moment al zilelor de filmare. S-a muncit zi-lumină.


Aș mai scrie 3 zile despre experiența asta. Mi se învârt gândurile și se amestecă. Degeaba mi-am tras sufletul câteva zile înainte să m-apuc să povestesc despre ce-am trăit. Nu-s detașată și cred că n-o să fiu vreodată. Pentru că e primul meu rol important. Și-l iubesc și l-am hrănit cu părți din mine. Fix așa cum m-a învățat pe mine Dana Dorian, prima care mi-a descoperit veleitățile de actriță și care a scos din mine „adevărul scenic”. ❤️
Acum mă încearcă recunoștința, bucuria și nerăbdarea.

Mulțumesc!

Mateiu vrea la mama lui…

Mateiu vrea la mama lui. Mama lui l-a trimis la bunici, ca să poată să se odihnească și să se concentreze zilele astea pe proiectul în care e implicată. Mama lui vrea liniște și spațiu și timp singură în casă. Mateiu vrea la mama lui. Și, pentru că știe ce nevoi are ea, îi spune doar atât: vreau doar să dormi cu mine, mami. Atât. Și dimineața pleci la muncă. Are tati grijă de mine. Vreau doar sa dormi cu mine, mami.


Mami nu mai vrea liniște și spațiu și timp singură-n casă. Vrea doar niște aripi să zboare. Până la Matei, care vrea la mama lui.
Mama vrea la Mateiu ei. Întotdeauna.

Facebook, această bancă cool de la poartă


De ceva timp am o tresărire, așa, când dau să apăs butonu’ de Facebook de pe telefon, să mai văd și io o pisicuță, o postare de-a lui Vlad Eftenie cu peisaje minunate de prin țară. Pentru că uit, pentru câteva momente, că e război. Pe Facebook. Și dau cu nasu’ direct în el. Caut disperată pisicuțele, nu mai sunt decât câteva. Caut peisaje, sunt pierdute, pe undeva, pe fundul internetului.


Și dau de răzmeriță. De furci, topoare și gaze lacrimogene aruncate-n luptă de soldați neînfricați în scuturile lor cumpărate de la Tex (ce pijamale confortabile, cele mai bune. I love Tex!).

Îmi și imaginez dialoguri. Fănica o sună pe Floarea:


„Ai văzut? Ești pregătită?”
„De-abia m-am trezit, ce-i?”
„Făi, Floareo, țara arde și tu dormi? A scris Cutare de Gigi Pistolaru că a zis că poartă mască și că să facem și noi la fel. Idiotu’ cretin! Auzi…”
„Stai, Fănico, c-aseară rămăsesem la Adi Vultur să-l căsăpim! Nu mai…?!”
„Lasă asta… E nou, apărut acu’!”
„A, păi bine, stai așa, că mă înarmez cu coada de matură, aci, lângă mine, și deschid calculatoru’! Păi se poate așa ceva… Gunoaiele…!”


Mame, tați, cu copiii urlând lângă ei că vor atenție n-au timp.


„Mami, tati, vă jucați cu mine?”
„Măi, copile? Dar tu chiar nu înțelegi că noi avem un război de dus? Pentru viitorul tău! Pentru tine! Uite, e un nene aici, un… nene, să-i zicem, care zice că să nu purtăm mască! Noi tre’ să ieșim la luptă. Pentru tine, puiule!”
„Unde, mami? Plecați la război? Io cu cine rămân?”
„Aaa, nu, nu, dragu’ meu, nu plecăm nicăieri. Stăm cu tine în casă. Deschidem calculatorul, și-n câteva ore am terminat. Îl eliminăm pe inamic.”
„Mami și tati sunt eroi! Yuhuuu!”


Și luptă și dă-i și luptă și dă-i. Azi e Floricica Dansatoarea, mâine e Vulpița, peste 3 zile e Esca și tot așa. Oamenii au treabă. Oamenii sunt mânați de dreptate și adevăr. Al lor. Absolut. Nu pot sta cu mâinile-n sân.

Mocnește o furie care trebuie dezlănțuită. Sunt probleme nerezolvate. Numai ca proiecția lor nu ajută. Mai ales când subiectele pe care le proiectezi ca să le rezolvi, sunt doar niște degete care tastează dintr-un fotoliu din Drumul Taberei.


Băi, nu știu, dar eu vreau pisici și selfie-uri cu fete frumoase și băieți frumoși, și povești drăguțe și experiențe plăcute împărtășite.


Poate am noroc la anu’…

Sursă foto: Pinterest