Publicat în Ce caut eu in viata mea

Slăbește acum! Întreabă-mă cum!

Întotdeauna am fost o rubensiană. Picturile lui Rubens, cu femeile alea pline de colace, întinse într-o grație nebună pe cearceafuri aruncate-n scârbă pe sofa-uri, zici că-s poze cu mine (dacă m-aș fi țăcănit și m-aș fi apucat de poze nud).

M-am învârtit toată viața între 60 și 70 de kg, cu o înălțime de 158cm. Închipuiți – vă. Îmi place mult de tot să mănânc. În general, prostii. Mâncare mai puțin. Era o vreme când o pungă mare de semințe și o sticlă de cola reprezentau meniul unui restaurant cu cel puțin 2 stele Michelin pentru mine. Meniu de seară, desigur. Deci nu sarmalele și fripturile mă strigau din farfurie. Preferatele mele erau: pâinea proaspătă, cola, semințe și dulciuri. Ritualul se desfășura aproape zilnic, între orele 23.00 (ora la care adormea copilul) și 01.00, vizionând un film de pe net, de cele mai multe ori.

După naștere, pe fondul depresiei post-natale despre care ți-am povestit aici și pentru că trăiam cu o panică cât casa că n-am timp să îi gătesc copilului 5 mese pe zi, cum cere la cărțile de diversificare, am mâncat tone de biscuiți. Lui îi dădeam pe răzătoare 1, iar eu mâncam 10.
Și, uite-așa, în prima vară la mare cu copilul, soțul meu a mers însoțit de o balenă eșuată care se străduia, în prea-plinul ei, măcar cochetă să fie. Nu mai conta, oricum. Ocupam 3 locuri de plajă.

IMAG1154

N-am ținut niciodată cură de slăbire, deși, de la 20 de ani, în fiecare zi îmi ziceam hotărâtă că trebuie să slăbesc. De mâine. Când ai asta în cap, are un oarecare efect asupra ta orice promisiune c-o să slăbești venită din exterior. Într-o zi, când eu dețineam, deja, aproape 70 de kg, la metrou la Tineretului, s-a înființat în fața mea o doamnă care m-a privit plină de compasiune și mi-a dat un flyer cu multe promisiuni, cu gratuitate la consult… D-astea. Ar fi trebuit să știu mai bine. Dar… M-am prezentat la sediu și, de cum am intrat, mi-am dat seama c-o să vrea să-mi bage pe gât shake-uri, prafuri, pilule minune. Mi-a făcut „testu’ grăsimii”, ca la Fairy, și … Ce să vezi? Nasol. A ieșit nasol. Era nevoie de o intervenție i-me-dia-tă. Stau de vorbă cu doamna și o întreb de cât timp face asta. Mândră, îmi zice că de 7 ani. Ea avea cu cel puțin 15 kg mai mult decât mine, era, practic, doamna Colac peste Pupăză. Mhm. Haide, închideți, că vă sun io.

N-am reușit să mă transform dintr-o balenă într-o pseudo sirenă decât atunci când s-a produs declick-ul. Am adoptat o metodă foarte complexă și încercată de foarte puțini oameni: n-am mai băgat în mine ca vaca. Adică am eliminat complet: cola, semințe, dulciuri, pâine și serile s-au transformat din maraton de spart semințe în sesiuni de preparat limonade acre de-ți fac gura pungă.

Am slăbit 15 kg în 9 luni.

IMG_20190627_123605

Bine, poza asta e din ianuarie. Am mai pus 3 kg la loc de-atunci… Da’ nu mai ziceți și voi la nimeni. 🤫🤭
Publicat în Galagie Mare

Libertate, te mănânc!

Băi, pe mine mă crucesc statisticile astea cu absolvirea, cu evaluarea, BAC-ul de anul ăsta. Vai de măicuțele noastre…
Știu, știu, sistemu’ educațional la noi sucks, programa încărcată, profesori nepregătiți printre ăia cu har și pregătire, etc.

Da’ cum, măh, să nu știi tu să scrii nici după 12 ani de școală?! Să n-ai tu habar de nimic?! Eh, ce dreacu’, insta, snapu’ și fb-ul nu cer chestiuni d-astea complicate cum ar fi să știi să scrii și să vorbești în limba pe care o folosești de când te-ai născut.

Nu există niciun fel de respect față de educație. A ta, proprie și personală, fostule elev. Nu ne ducem cu gându’ la a milita pentru educația generației tale. Lasă, e prea mult. Nu poți să duci atât. Că te obosești teribil. Și vine mămica să facă scandal la școală ca tu, efectiv, te surmenezi de cât de multe materii sunt.

E o modă acu’ să ne răzvrătim împotriva școlii. Mă, da’ ăia olimpici, ăia care intră la facultățile alea poleite cu aur din alte țări, cum naiba, mă, ăia fac față și tu nu?! Aaa, stai mă, ca ăia s-au născut cu stea în frunte. Aia… Aia-s niște tocilari, niște inadaptați social, niște… distruși, cum ai zice tu la o țigară în curtea școlii, înainte să vină mămica să te ia cu SUV-ul de la școală ca să nu te obosești prea tare.

Cititu’ n-a omorât pe nimeni. Sunt atâția care au citit mii de cărți. Pe cuvânt de nu trăiesc bine, mersi.

Auzi, da’ ce ți se pare mai important decât să știi să faci și tu, acolo, o amărâtă de analiză pe un text?! Să știi să faci story-uri complexe pe insta ? Să știi cum să pui link în bio?! Da, mă, just. Ai dreptate. Până la urmă, cine-au fost Sadoveanu, Eliade, Eminescu?! Niște … Morți. Ce treabă mai avem noi cu ei?! Mai dă-i în gura mă-sii!

Auzi, fii atent, când faci cu un city-break cu gașca ta, pe coolness, așa, vezi să nu nimerești, naibii, în altă țară decât ți-ai propus. Aaa, da, iartă-mă, te duce avionu’, nu tre’ să știi tu cum se numește țara aia și capitala ei. Club să fie și hipstăreală. Și, oricum, ai net în roaming. Just!

Ia fii atent aici! Nu tre’ să fii as în toate. Îți place istoria. Bagă tare pe ea. La restu’, frunzărește și tu cât poți, dar cât să treci, să-ți rămână 2-3 noțiuni de bază. Nu-i greu. Nu te-mbolnăvești. Vrei să pictezi? Mi nu nat. Ai timp și de restul. Știu că ți se pare că n-ai. Dar ai. Generația mea, de exemplu, a dat BAC-ul la 7 materii. N-am auzit să fi murit vreun absolvent în anul ăla și să i se tragă de la BAC. Ești safe.

Știu, știu că sunt și profesori neexperimentați, fără tragere de inimă, cu multă lehamite. Dar, măcar, hai cu respectu’, măcar pentru că sunt aproape de-o vârstă cu părinții tăi.
Când lucram în resurse umane, veneai la interviu, asta dacă te deranjai să te dai jos din pat, și cereai salariu’ dublu față de cât era bugetat postu’. Nu conta că tu nu știai să faci nimic și că aveai șansa să înveți. Tu ai făcut facultate. Ahahahhaaaa, mhm. Exact.

Numește-mă babă, învechită, comunistă, cum vrei tu. Am convingerea că, chiar și cu sistemul ăsta alambicat educațional și care cere mult, tot poți să performezi în orice materie îți place.
Sunt de acord și cu faptul că tre’ să existe și oameni care fac școli profesionale (dac-or mai exista), de meserii. De acord total. Și am tot respectul pentru oricare dintre domeniile astea.

Nu sunt de acord cu aruncatu’ pisicii în ograda școlii. 100%. Cu lipsa de respect față de dascăli. Față de colegi. Față de cei care aleg să își dedice timpul studiului de orice fel.
E la modă să ne răzvrătim. Din orice. Vrem libertate 100%. Din nou, de acord. Dar cu reguli. Fără reguli, e haos.

Haaaaos, frateeeeeii! Știi ce zic?!

Publicat în Galagie Mare

Afară-i vopsit gardul, înăuntru-i leopardul

Când te lovește, nu prea știi ce ți se întâmplă. Și, pentru că uneori se nimerește să o resimți când în viața ta totul e roz cu picățele și cu norișori pufoși, dai vina pe vreme, pe oboseală, cauți motive până găsești. De cele mai multe ori, din ce am auzit și de pe la alții, n-o recunoști nici dacă îți dai seama despre ce e vorba. Adică o bagi sub preș. O renegi. Și ea se ține strâns de tine. Nu te lasă așa, cu una cu doua. Partea proastă e că nu te-apuci de luptă. N-o iei de gât, să dai cu ea de toți pereții. Nici măcar nu încerci.

Măcar de-ai accepta-o…

Nu stiu dacă e de mai multe feluri. Dacă are surori, dacă există o gama întreagă. Sau e, pur și simplu, una singură . Mie de un singur fel mi s-a dat să primesc „cadou” dupa naștere.

Depresia post-natală e parșivă si urâtă. Habar n-ai dacă ai trecut de lăuzie și or să vină zilele alea senine în care tu te dai cu ruj, faci duș zilnic, te-mbraci frumos și ieși la plimbare cu copilul. Până când trec lunile una dupa alta și tu tot tristă ești. Tot degeaba te simți. Tot cea mai proastă mamă din lume, tot cel mai mare rău pentru copilul și soțul tău crezi că ești. Și, zi după zi, nu-ți mai pasă. Pur și simplu, ți-e totuna. Ce e absolut fantastic este că rămâne responsabilitatea. Grija pentru copilul tău e acolo, ascunsa bine și te programează ca pe-o aplicație umană să îndeplinești sarcini. Ești un robot care execută niște task-uri pentru îngrijirea copilului. Acțiune dupa acțiune. Iar și iar. În timpul ăsta, pe dinăuntru e un gol imens.

Te trezești dimineața și tot ce-ți dorești e să vină următoarea repriză de somn a copilului, ca să te poți culca iar. Să zaci. Vrei să uiți. Să-ți adormi mintea, chiar și când ai ochii deschiși. Nu se poate. Vrei să smulgi inima și să le-o dai celor din jurul tău s-o bage-n baie de iubire. Poate-asa…

O simți cum crește-n tine, ca un bulgăre de zăpadă care se rostogolește la vale. Zăpadă cu noroi. Ajungi în puncte culminante când simți c-o să explodeze-n tine, că nu mai are loc. Și tot ce poți să faci e să dai drumul lacrimilor. Să se mai scurgă din ea.
În tot timpul ăsta, duci o viață paralelă. A ta cu ea și a ta cu restul lumii, cu cei care te-nconjoară. Nu știu unii de alții. Nici ea de ei (oricum n-o interesează), nici cei dragi de ea. Încerci să faci frumos în exterior, să pari puternică, așa cum te știe lumea de-o viață. Și-ți dai seama că poți s-o duci așa mult și bine.

E egoistă și te transformă. Brusc, totul devine despre tine. Despre tristețea ta, despre nevoile tale pe care, în crize, le urli. E mai rea decât moartea fizică. E moartea spiritului. Când mori fizic nu mai simți. Nici măcar golul ăla. În depresie ești un corp și-atât. O carcasă umblătoare.

Nu știu când vine momentul ăla în care te iei de guler și te scuturi bine cu 2 palme peste ochi și-ți faci programare la psiholog. La unii, din păcate, nu vine niciodată.
Momentul meu a fost cam după 1 an și jumătate, când a început să dea pe dinafară. Iubirea față de copilul meu, dar mai ales dorinta ca el să aibă o mamă cu mintea limpede și capabilă să îi ofere siguranță, protecție, îndrumare, m-au zdruncinat și m-au scos de-acolo. Nu era drept față de el.

Mi-a lăsat o verișoară de-a doua: anxietatea. Cu asta cred că mă descurc.

Mergi la doctor!
Îți promit, când scapi de ea, simți că ăla e momentul în care începe viața. Simți că până la apariția ei ai fost și atât. Acum TRĂIEȘTI! Cu bucurie!
P. S. Dacă mai cazi uneori, după, lucru foarte posibil, măcar știi de unde să te iei și ce să faci cu tine! 😉