Arhivele lunare: iulie 2019

O lume-n lume

Să ne imaginăm o domnișoară care timp de câțiva ani a fost secretară într-o firmă mică. Și căreia i se oferă ocazia de a lucra într-o corporație. S-a terminat! S-a terminat cu șmecheria. Să spunem că ce are ea de făcut între 09.00 si 18.00, cu pauză de masă de 1 oră, of course, este să dea niște mail-uri. Sau să le primească. Sau, poate niște… Call-uri. Oh, God, Call-uri. It’s like… Oh, My God! Brusc.. Ar putea fi președintele României, pentru că fără ea se prăbușește totul în birou, în corporație, în țară, în lumea asta! Cam ăsta-i „vibe-ul”, știți ce zic?!

Să fii corporatist este cea mai mare corvoadă și cea mai înălțătoare poziționare a ta, ca individ, în societate. Ești buricul pământului care se sacrifică, pentru că fără buric nu există… Nimic. Ești zeul tuturor celor care n-au călcat și n-or să calce vreodată în acest tărâm de basm. Horror, deh, dar basm…

Dimineața, când pleci spre BIROU, unde ai niște call-uri și niște meeting-uri, se cutremură pământu’n urma ta. Toată importanța acestei lumi atârnă pe umerii tăi. Îți mulțumim! Și iartă-ne că seara nu știm să te apreciem suficient. Când tot ce-ai făcut pe timpul zilei a fost să te spetești pentru noi, mulțimea. Noi nu vom ști niciodată cât de greu este. Câtă jertfă de sine e în tot ce faci la job. Cum în fiecare dimineață te trezești cu gura pungă la gândul că o iei de la capăt. Dar… N-ai ce face. Și, Doamne, câtă incompetență la “birou’ contracte” și câtă delăsare la frontdesk. Dacă n-ai fi tu… Chiar, dacă n-ai fi tu…

Noi ne uităm la tine ca la icoane, să știi, te admirăm sincer. Pentru că noi n-am putea. Dar îți recunoaștem valoarea. Și suntem si invidioși. Ce ne-ar mai plăcea și nouă să știm că se dărâmă lumea întreagă fără noi. Dar noi știm că și cu noi și fără noi…

Când v-adunați în nuclee (sună bine, nu?!) sunteți un spectacol. E o izmeneală pe voi cum rar ne e dat să vedem. (e a 2 oară când folosesc termenul, știu, dar mi se pare foarte pitoresc și exprimă exact ce vrea să zică #gălăgiadincap pe acest subiect). Se aud de 100 de ori pe minut cuvinte ca: office, break, meeting, call, deadline, target (habar n-aveam că, dacă ți se dă de făcut un target, se cheamă că „ești targhetat”. Sună a țintă pe ochi). Whatever…😉

Suntem invidioși…admirativ…pentru că ne ducem dimineața(eu, la prânz) la muncă și nu ne fierbe stomacul. Am vrea și noi să fim importanți, să avem certitudinea că fără noi se distruge tot, că fără noi tot „know-how-ul” e la competiție. Ne-am dori și noi să ne vedem copiii doar 1 oră seara, înainte să adoarmă, pentru că ne sacrificăm zi de zi să-i ducem o săptămână pe an în Grecia și una la munte. Ne-ar prinde tare bine câteva milioane în plus în buzunar. Dar noi, modeștii, am ales diferit. Am ales să ne fie drag să mergem la muncă (de parcă poți pune asta în farfurie seara), am ales să fim cu creierii întregi când ne întoarcem acasă la copii și parteneri. Am fost fraieri, n-am văzut STATUTUL! Pai ce fel de oameni suntem noi, fără nevoia de a evolua profesional?!

Sper ca acest feedback să fie unul constructiv și sper să putem clădi pe baza lui o strategie de self-development. Propun să facem un follow-up până la următorul q. e., să analizăm dacă ne-am atins vreun obiectiv.

Bună, mă numesc Mirela, am 38 de ani și sunt recepționeră într-un salon de frumusețe.

Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest

Smardoaica și feminitatea

N-am fost niciodată vreo divetă despuiată. Nici măcar așa, cu vreo ocazie. Să mă duc și eu, de exemplu, la un party și să mă port la minijup, mulată, nu cu toate cele, ci cu câteva, la vedere. Mi-a fost rușine și frică. O rușine de intram în pământ numai la gându’ c-aș putea să ies așa pe ușă. Așa c-am ars-o bătrânește chiar și între 16 și 25 de ani. De fapt, mai ales atunci. Când toate fetele încep să se arate în toată splendoarea lor. N-am umblat nici cu saci pe mine, dar eram, mai degrabă, o don’șoară de la casa de dans și bune maniere.

Ați zice c-a bătut mama la mine ca la fasole, de nu m-am răzvrătit io deloc pe parte de veșminte. Din contră. Atât cât a putut, a incurajat scoaterea la iveala a feminității. Am îngropat-o, însă, din fașă pe această feminitate, un mare avantaj, de altfel, al fetelor care s-au preumblat pe lângă mine.

În școala generală am fost bună la învățătură. Nu cap de afiș la serbările cu coroniță, dar pe un loc 2 împărțit întotdeauna cu unul dintre colegii mei. Am fost mulțumită, și eu și mama, pentru că oricum nu mă speteam învățând. Din punct de vedere fizic, m-am dezvoltat mult mai rapid decât majoritatea fetelor de vârsta mea.

Aveam câteva colege svelte, preocupate încă din clasa a 7-a de aspectul fizic, cu părinți mai bogați decât erau ai mei și se vedea asta din cum veneau îmbrăcate la școală. Era după revoluție și scoala noastră nu ne impusese o uniformă anume. La serbările școlare ele făceau act de prezență, doar pentru că trebuia. Nu se punea problema de vreun premiu, în cazul lor. Se-nvârteau pe la o medie de 7, așa. Uneia dintre ele, Xuleasca să-i zicem (mare sculă la ea în cartier, de mică. Prietenă cu elevi din clase mai mari, cu „golanii” școlii) i se pusese pata pe mine. Eram populară în clasă, pe genu’ prietenos-cuminte, așa. Ea era… La început de neobservat. Așa că a început un proces de agasare zilnică. Știa că legat de relația mea cu școala, cu profesorii, cu învățătura, nu prea avea cu ce să mă zdruncine și a început direct pe psiho-social:
– îi asmuțea pe băieții din clasa mea și din alte clase să facă mișto de mine când săream la groapă, la ora de sport (îmi sărea tricou’ în toate zările de „fată sănătoasă” ce eram io)
– îmi spunea că numai „vagaboantele” umblă cu tricouri peste fund, ca să le vadă băieții, așa cum făceam eu…
– pleca de la școală ținându-se de mână cu băiatul care-mi plăcea mie de la 7A.
Ea nu era chiar proastă, că, în sinea ei, chiar credea că eu pun botu’ când ea se prefăcea că-mi e prietenă. De fapt, era. Proastă.

Toată adolescența m-am ferit de privirile băieților. Și m-am ascuns. Am purtat doar tricouri lungi și largi, mi se făcea, brusc, rău la orele de sport, iar dacă vreunu’ îndrăznea să-mi facă un compliment, chiar nevinovat, legat de partea fizică, fugeam mâncând pământu’ sau îi ziceam vreo două de nu-l mai vedeam în rază câteva luni.

Ca tânără domnișoară, mi-am dezvoltat un sistem de apărare transformându-mă într-un băiețel (cu tâțe). Feminitatea n-a trecut pe la mine. Nu ne-am cunoscut. I-am pus capac, ca să nu fiu „vagaboantă”, îmi dau eu seama acu’, cu mintea mea de aproape 40 de ani. N-am pus preț pe cum arăt, pe ce-mbrac, deși am avut exemple bune în jurul meu. Refuzam. Am făcut câteva aroganțe când mi-am lăsat decolteul la vedere sau m-am îmbrăcat cu fuste scurte (toate fustele mele au fost întotdeauna de la genunchi în jos) și n-am știut să primesc complimente. Mă simțeam ca un cocostârc împăiat care nu-și dorește altceva decât să se termine odată toată maimuțăreala.

Acum am început să mai mișc. Înseamnă că mă vindec de mica „smardoaică” de 13 ani care mi-a distrus relația cu partea mea feminină. (P. S. stomacu’ meu se revoltă acum, cu gândul la perioada aia, și vena de la ceafă se umflă. Mai e de lucrat, pesemne).

Lăsând la o parte spiritu’-ăsta de bășcălie în care scriu postarea, treaba e serioasă cu bullyingul. Mi-ar plăcea să punem accent în comunicare cu proprii copii pe subiectul ăsta. Să știe ca pot afecta vieți iremediabil. Că pot lăsa răni adânci în niște suflete, chiar fără să-și dea seama.

Am un prieten foarte bun care e ditamai bărbatul. Om bun, cald, deștept, cu o frumoasă carieră, cu o viață frumoasă. Viața i l-a adus în cale pe cel care l-a batjocorit în scoala generală de câteva ori. Știți ce-a făcut acest ditamai bărbatul, prietenul meu puternic și foarte rațional?! A fugit! S-a făcut nevăzut din calea ăluia, cu inima la trap, gâtuit de frică. Probabil că asta aș face și eu dacă m-aș intersecta cu Xuleasca. Deși, m-am gândit de câteva ori cum aș reacționa și primul gând e că i-aș arde un cap în gură. Ei, aș! Cred că n-aș mai ști în ce direcție să fug.

Asta face bullyingul. Ne transformă din niște oameni în toată firea, în niște copii cu inima cât un purice, mici și neajutorați.