O lume-n lume

Să ne imaginăm o domnișoară care timp de câțiva ani a fost secretară într-o firmă mică. Și căreia i se oferă ocazia de a lucra într-o corporație. S-a terminat! S-a terminat cu șmecheria. Să spunem că ce are ea de făcut între 09.00 si 18.00, cu pauză de masă de 1 oră, of course, este să dea niște mail-uri. Sau să le primească. Sau, poate niște… Call-uri. Oh, God, Call-uri. It’s like… Oh, My God! Brusc.. Ar putea fi președintele României, pentru că fără ea se prăbușește totul în birou, în corporație, în țară, în lumea asta! Cam ăsta-i „vibe-ul”, știți ce zic?!

Să fii corporatist este cea mai mare corvoadă și cea mai înălțătoare poziționare a ta, ca individ, în societate. Ești buricul pământului care se sacrifică, pentru că fără buric nu există… Nimic. Ești zeul tuturor celor care n-au călcat și n-or să calce vreodată în acest tărâm de basm. Horror, deh, dar basm…

Dimineața, când pleci spre BIROU, unde ai niște call-uri și niște meeting-uri, se cutremură pământu’n urma ta. Toată importanța acestei lumi atârnă pe umerii tăi. Îți mulțumim! Și iartă-ne că seara nu știm să te apreciem suficient. Când tot ce-ai făcut pe timpul zilei a fost să te spetești pentru noi, mulțimea. Noi nu vom ști niciodată cât de greu este. Câtă jertfă de sine e în tot ce faci la job. Cum în fiecare dimineață te trezești cu gura pungă la gândul că o iei de la capăt. Dar… N-ai ce face. Și, Doamne, câtă incompetență la “birou’ contracte” și câtă delăsare la frontdesk. Dacă n-ai fi tu… Chiar, dacă n-ai fi tu…

Noi ne uităm la tine ca la icoane, să știi, te admirăm sincer. Pentru că noi n-am putea. Dar îți recunoaștem valoarea. Și suntem si invidioși. Ce ne-ar mai plăcea și nouă să știm că se dărâmă lumea întreagă fără noi. Dar noi știm că și cu noi și fără noi…

Când v-adunați în nuclee (sună bine, nu?!) sunteți un spectacol. E o izmeneală pe voi cum rar ne e dat să vedem. (e a 2 oară când folosesc termenul, știu, dar mi se pare foarte pitoresc și exprimă exact ce vrea să zică #gălăgiadincap pe acest subiect). Se aud de 100 de ori pe minut cuvinte ca: office, break, meeting, call, deadline, target (habar n-aveam că, dacă ți se dă de făcut un target, se cheamă că „ești targhetat”. Sună a țintă pe ochi). Whatever…😉

Suntem invidioși…admirativ…pentru că ne ducem dimineața(eu, la prânz) la muncă și nu ne fierbe stomacul. Am vrea și noi să fim importanți, să avem certitudinea că fără noi se distruge tot, că fără noi tot „know-how-ul” e la competiție. Ne-am dori și noi să ne vedem copiii doar 1 oră seara, înainte să adoarmă, pentru că ne sacrificăm zi de zi să-i ducem o săptămână pe an în Grecia și una la munte. Ne-ar prinde tare bine câteva milioane în plus în buzunar. Dar noi, modeștii, am ales diferit. Am ales să ne fie drag să mergem la muncă (de parcă poți pune asta în farfurie seara), am ales să fim cu creierii întregi când ne întoarcem acasă la copii și parteneri. Am fost fraieri, n-am văzut STATUTUL! Pai ce fel de oameni suntem noi, fără nevoia de a evolua profesional?!

Sper ca acest feedback să fie unul constructiv și sper să putem clădi pe baza lui o strategie de self-development. Propun să facem un follow-up până la următorul q. e., să analizăm dacă ne-am atins vreun obiectiv.

Bună, mă numesc Mirela, am 38 de ani și sunt recepționeră într-un salon de frumusețe.

Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest

Smardoaica și feminitatea

N-am fost niciodată vreo divetă despuiată. Nici măcar așa, cu vreo ocazie. Să mă duc și eu, de exemplu, la un party și să mă port la minijup, mulată, nu cu toate cele, ci cu câteva, la vedere. Mi-a fost rușine și frică. O rușine de intram în pământ numai la gându’ c-aș putea să ies așa pe ușă. Așa c-am ars-o bătrânește chiar și între 16 și 25 de ani. De fapt, mai ales atunci. Când toate fetele încep să se arate în toată splendoarea lor. N-am umblat nici cu saci pe mine, dar eram, mai degrabă, o don’șoară de la casa de dans și bune maniere.

Ați zice c-a bătut mama la mine ca la fasole, de nu m-am răzvrătit io deloc pe parte de veșminte. Din contră. Atât cât a putut, a incurajat scoaterea la iveala a feminității. Am îngropat-o, însă, din fașă pe această feminitate, un mare avantaj, de altfel, al fetelor care s-au preumblat pe lângă mine.

În școala generală am fost bună la învățătură. Nu cap de afiș la serbările cu coroniță, dar pe un loc 2 împărțit întotdeauna cu unul dintre colegii mei. Am fost mulțumită, și eu și mama, pentru că oricum nu mă speteam învățând. Din punct de vedere fizic, m-am dezvoltat mult mai rapid decât majoritatea fetelor de vârsta mea.

Aveam câteva colege svelte, preocupate încă din clasa a 7-a de aspectul fizic, cu părinți mai bogați decât erau ai mei și se vedea asta din cum veneau îmbrăcate la școală. Era după revoluție și scoala noastră nu ne impusese o uniformă anume. La serbările școlare ele făceau act de prezență, doar pentru că trebuia. Nu se punea problema de vreun premiu, în cazul lor. Se-nvârteau pe la o medie de 7, așa. Uneia dintre ele, Xuleasca să-i zicem (mare sculă la ea în cartier, de mică. Prietenă cu elevi din clase mai mari, cu „golanii” școlii) i se pusese pata pe mine. Eram populară în clasă, pe genu’ prietenos-cuminte, așa. Ea era… La început de neobservat. Așa că a început un proces de agasare zilnică. Știa că legat de relația mea cu școala, cu profesorii, cu învățătura, nu prea avea cu ce să mă zdruncine și a început direct pe psiho-social:
– îi asmuțea pe băieții din clasa mea și din alte clase să facă mișto de mine când săream la groapă, la ora de sport (îmi sărea tricou’ în toate zările de „fată sănătoasă” ce eram io)
– îmi spunea că numai „vagaboantele” umblă cu tricouri peste fund, ca să le vadă băieții, așa cum făceam eu…
– pleca de la școală ținându-se de mână cu băiatul care-mi plăcea mie de la 7A.
Ea nu era chiar proastă, că, în sinea ei, chiar credea că eu pun botu’ când ea se prefăcea că-mi e prietenă. De fapt, era. Proastă.

Toată adolescența m-am ferit de privirile băieților. Și m-am ascuns. Am purtat doar tricouri lungi și largi, mi se făcea, brusc, rău la orele de sport, iar dacă vreunu’ îndrăznea să-mi facă un compliment, chiar nevinovat, legat de partea fizică, fugeam mâncând pământu’ sau îi ziceam vreo două de nu-l mai vedeam în rază câteva luni.

Ca tânără domnișoară, mi-am dezvoltat un sistem de apărare transformându-mă într-un băiețel (cu tâțe). Feminitatea n-a trecut pe la mine. Nu ne-am cunoscut. I-am pus capac, ca să nu fiu „vagaboantă”, îmi dau eu seama acu’, cu mintea mea de aproape 40 de ani. N-am pus preț pe cum arăt, pe ce-mbrac, deși am avut exemple bune în jurul meu. Refuzam. Am făcut câteva aroganțe când mi-am lăsat decolteul la vedere sau m-am îmbrăcat cu fuste scurte (toate fustele mele au fost întotdeauna de la genunchi în jos) și n-am știut să primesc complimente. Mă simțeam ca un cocostârc împăiat care nu-și dorește altceva decât să se termine odată toată maimuțăreala.

Acum am început să mai mișc. Înseamnă că mă vindec de mica „smardoaică” de 13 ani care mi-a distrus relația cu partea mea feminină. (P. S. stomacu’ meu se revoltă acum, cu gândul la perioada aia, și vena de la ceafă se umflă. Mai e de lucrat, pesemne).

Lăsând la o parte spiritu’-ăsta de bășcălie în care scriu postarea, treaba e serioasă cu bullyingul. Mi-ar plăcea să punem accent în comunicare cu proprii copii pe subiectul ăsta. Să știe ca pot afecta vieți iremediabil. Că pot lăsa răni adânci în niște suflete, chiar fără să-și dea seama.

Am un prieten foarte bun care e ditamai bărbatul. Om bun, cald, deștept, cu o frumoasă carieră, cu o viață frumoasă. Viața i l-a adus în cale pe cel care l-a batjocorit în scoala generală de câteva ori. Știți ce-a făcut acest ditamai bărbatul, prietenul meu puternic și foarte rațional?! A fugit! S-a făcut nevăzut din calea ăluia, cu inima la trap, gâtuit de frică. Probabil că asta aș face și eu dacă m-aș intersecta cu Xuleasca. Deși, m-am gândit de câteva ori cum aș reacționa și primul gând e că i-aș arde un cap în gură. Ei, aș! Cred că n-aș mai ști în ce direcție să fug.

Asta face bullyingul. Ne transformă din niște oameni în toată firea, în niște copii cu inima cât un purice, mici și neajutorați.

Ce ne învață copiii pe noi. Ce îi învățăm noi pe copii.

În mediul online și la terasele unde ne bem prosseco-urile și berile și limonadele la întâlnirile cu alți părinți toți suntem niște sfinți, niște icoane ale parentingului. Suntem acești dăștepți în cap, dezvoltatori de teorii în a ne aduce odraslele spre succes ca adulți. Ne dăm sfaturi cu iz de adevăruri absolute unii altora și judecăm în gând deciziile celor de lângă noi privind creșterea și educația propriilor copii. Pe grupurile de mame, care numai de întrajutorare nu sunt, se dă peste bot la greu celor care își permit să recunoasca greșelile pe care le fac din simplu motiv că-s niște biete femei care nu s-au născut mame.

Așa că, trebuie să vă spun de la început că, dacă vă împinge mânia și vreți să m-articulați cu-n cap în gură în timp ce citiți ce scriu eu aici, NU E DESPRE NOI. Nu nu… E despre niște vecine de-ale verișorului meu de-al doilea de la mătușa maică-mii de la țară. Le-a auzit pe ele un trecător în timp ce vorbeau la poartă. Da’ și ăla era beat, așa că…

Vorbeau despre relația lor cu proprii copii. Despre ce cred ele că învață de la ei și invers.

Vecinele astea ziceau așa: 

CE NE INVATA COPIIICE II INVATAM NOI
RABDAREA: v-ati observat, cu siguranta, copiii incercand sa contruiasca ceva din lego. Stau cu orele cu funduletul pe covor si nu se lasa pana nu le ieseGRABA: daca ne apucam de reparat un obiect si nu ne iese, ii dam cu
dumnezei si apoi il aruncam si
cumparam altul. Sau ne adresam
lor cu „Haide mai repede, mai
mama, ca intraziem la munca/
gradinita/scoala etc.”
PROFUNZIMEA: „Mami, copacii danseaza!” „Mami, soarele s-a dus
la culcare si a aparut sora lui, luna. Ce frumoasa e!”
SUPERFICIALITEA: „Aoleu, a inceput vantul! Hai mai repede, ca vine furtuna!” ” S-a facut 8 si eu
trebuie sa te spal, sa-ti dau sa mananci si sa te culc!”
IUBIREA NECONDITIONATACONDITIONAREA: „Daca nu strangi jucariile, ma supar pe tine!” „Fa-ti curat in camera acum, ca nu te las sa iesi in parc!”
EMPATIA: „Mami, nu omori
gandacul, ca are si el o mama a lui!”
EGOISMUL: „Daca nu mananci tot din farfurie, chem catelul sa ti-o mananace!””Ce treaba ai tu cu ce-a facut X/cum se simte Y?”
EXTERIORIZAREA EMOTIILOR:
„Mami, sunt atat de nervos! De-aia te-am lovit!”
REPRIMAREA EMOTIILOR: „Ce te
tot miorlai?! Vezi, ca-ti dau eu
imediat motive sa plangi!”
CURAJUL: „Sunt un supererou,
mami! Si salvez lumea de tot ce e
rau!”
FRICA: „Ai grija, nu te mai duce
acolo ca o sa cazi!” ” Vine politia si
te ia la puscarie daca mai tipi!”
LIBERTATEA SI IMAGINATIA: „Sunt stapanul Lumii!” (si el e cocotat pe canapeaua dintr-o sufragerie de
bloc)
LIMITAREA:
„N-AI VOIE, NU POTI, NU ACOLO,
NU ACUM, NU, NU, NU..!”

Nu suntem sfinți nici noi, nici ei. Dar e tare bine că ne mai tragem de mânecă singuri, ne dăm un pas în spate și ne gândim de 2 ori înainte de a scoate ceva pe gură în fața copiilor noștri.
Mă enervez, îmi pierd cumpătul, nu ascult ce-mi spune, sunt cu mintea în altă parte când îmi vorbește, n-am chef întotdeauna să mă joc de-a „Vulk și Spiderment”. Sunt lucruri pe care le fac, pentru că nu-s perfectă. Dar măcar mă consolez cu ideea că fac din ce în ce mai puține din cele de mai sus sau din ce în ce mai rar.

Și adorm în fiecare seară cu gândul că mâine mă voi strădui mai mult. Și cu recunoștință. Pentru că el m-a învățat, mai mult decât orice biserică, orice preot, orice coach d-ăsta devenit peste noapte guru’ în trăitul vieții, să fiu recunoscătoare pentru ce am. 

„Mami, sunt atât de fericit că am părinți!”

Gălăgie în cap pe Social Media

Oricât de mult mi-ar plăcea mie să vă spun acum textul ăla folosit de persoanele publice cu conturi personale pe rețelele social-media cu „Salut! Am ajuns la 5000 de prieteni și, din păcate, nu mai pot onora cereri de prietenie pe contul personal. Vă invit pe pagina mea de artist să dați un like și să mă urmăriți în continuare”, n-am cum.

  1. Nu sunt persoană publică. Asta e, m-a făcut mama fără noroc. De apărut la televizor cât să-mi satisfac setea de atenție, am apărut, da’ nu-s vreo-nchipuită.
  2. Am de-abia câteva sute de prieteni pe contul personal. Până la 5000…eheeei, mamaie…Deși aș fi putut crește simțitor numărul, dacă stau bine să mă gândesc. După apariția singulară de maxim succes pe micile dvs. ecrane m-au invitat la dansul faceboocist câțiva neicușori (da’ neicușori, nenică) pe care i-am refuzat politicos, că mă ținea genunchiu’.
  3. Nu sunt așa sigură că vrea cineva neapărat să mă urmărească izmenindu-mă pă stilu’ literar smuls.

Ce pot să vă zic, însă, e că mi-am făcut conturi de galagieincap pe insta și facebook (în curând, iau cu asalt și pinterestu și mircu’ …a stați că ăla era când eram io fată mare… și câte și mai câte. Pe toate. Să vină toate la mine!). Le-am făcut pentru că știu că sunteți drăguți, de comitet cum ar veni și dacă, la o adică, v-ar veni să mă mai băgați undeva cu elucubrațiile mele săptămânale, să nu vă fie jenă să nu mă omeniți cu-n like pe contul personal. Promit că pe ăla cu nume de blog (sau de femeie dusă cu capu’ pe miriște), deci impersonal, să n-o iau, practic, personal. Dacă nu mă lăicuiți și nu mă folowați. Dar poate o faceți, totuși. :))

Eu va las aici linkurile către cele două conturi și mă duc în treaba mea offline. Voi dați click pe butoanilii-alea ca să-mi faceți o bucurie în sfântă zi de joi și eu o să vă mulțumesc de nu vă vedeți.

Facebook: https://www.facebook.com/galagieincap/

Instagram: https://www.instagram.com/galagieincap/

Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii

Când eram mică, stăteam ore-n șir în fața oglinzii și vorbeam de una singură. În principiu, baliverne. Îmi cercetam fiecare mușchi al feței ca să văd în ce direcție o ia și dacă dau bine pe sticlă. Mă visam la televizor. Pe vremea când am început această manifestare psihotico-artistică, la tv erau de admirat, în principal, crainicele. Acele femei frumos aranjate, dar în limite creștinești, care înșirau niște ore și emisiunile care urmau să se difuzeze în ziua aia. Eram fanul lor. Le-am urmărit cu o atenție chirurgicală fiecare gest, fiecare spasm, fiecare ton al vocii. Și le imitam. Uneori, îmi stabileam studioul tv în sufragerie, cu un scaun în față care reprezenta pupitrul și citeam din foi de ziar găsite prin casă diverse informații alandala. Îmi așezam, frumos, ziarele din care urma să prezint știrile oamenilor din întreaga țară, postura mi-o verificam de vreo 3 ori (cu spatele drept, picior peste picior, o palmă pe picior și alta pe ziar. Totul era panificat în cel mai mic detaliu). Mă enervam că nu aveam aceeași cursivitate ca ele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să învăț, naibii, pe dinafară textul, că să fie bine în direct.Am făcut asta ani la rând. Până mi-am găsit o altă preocupare intelectuală. Mi-am făcut catalog dintr-un caiet studențesc de matematică și eram cea mai a dracu’ profesoară pe care o văzuse planeta la vreo catedră. Bineînțeles, notele cele mai proaste le luau elevii cu numele celor pe care nu-i plăceam în clasa mea. Câte muștruluiri și-au luat bietele păpuși care întruchipau colega din banca 2, rândul din mijloc sau aia din ultima bancă de pe rândul de la geam… Eram un monument de intransigență.Pe lângă cântat, mi-a mai plăcut în viața asta și să (mă) joc. De-a orice. Am făcut în fața blocului, cu câțiva copii, serial în toată regula „Dallas din Berceni”. Eu eram Pamela. Cine alta!? În fiecare zi reproduceam episodul pe care-l urmăream c-o seară înainte la televizor. Din spectrul ăsta, al evoluției autodidactice în ale actoriei, țineam, ceva mai târziu, tot în oglindă, monoloagele bietei Marimar și ale altor personaje telenovelistice de la vremea aia. Așa mi-am exersat plânsul actoricesc. Cu fiecare „rol” dramatic (căci astea-mi plăceau cel mai mult) deveneam din ce în ce mai bună la plânsul din senin pe vorbele altuia rostite de mine.Mai jos aveți o interpretare a unui text scris de un autor anonim pentru mine. E radiografia noastră, a acestor penelope veșnic în așteptarea feți-frumoșilor călare pe mârțoagele social-media.Noroc cu tehnologia asta. Locul oglinzii a fost preluat de camera video a telefonului, pe modul selfie.

Trăind ca o căprioară-n faruri

Când m-a părăsit, pentru totdeauna sper, depresia, așa cum spuneam aici, mi-a lăsat-o pe verișoara ei, anxietatea. De fapt, cred că mă jucam cu ea de mult timp, dar era deghizată în cine știe ce frumusețe, de mi-a luat ochii și credeam că-i vreun tremur ușor de adolescentă în fibrilațiile vârstei. Terapeuții, că-s psihologi sau psihiatrii, numesc această achiziție de nestăvilit a secolului 21 emoție. Unii zic că ne naștem cu ea și pe parcursul vieții devine rebelă ca nebuna și ne dă peste cap tot traseul sau că o dobândim chiar din fragedă pruncie. Ce nasoală.

Asta înseamnă că eu sunt emotivă rău și mă zbat în lupta zilnică cu ea, ca o floare delicată de ciuboțica cucului în bătaia furtunii. Personajul principal în toată povestea asta e frica. Și mie mi-e o frică de mă c*c pe mine. Scuzați-mi trivialitatea, însă nu găsesc vreo exprimare mai potrivită să exprime senzația fizică care mă-ncearcă, de exemplu, când merg într-o călătorie oricât de mică cu mașina pe care o conduce altcineva decât mine. Pur și simplu o iau razna. Bate inima ca la balamuc, asudez ca un domn bine de 105 kile, simt că-mi pocnesc tâmplele și fac circ până mă amenință soțul că mă dă jos la prima.

Cum să-ți fie frică la fiecare pas?! Păi:

  • Am auzit că mai avem 32 de ani și rasa umană dispare din cauză că ne-am distrus planeta ca proștii și 3 zile n-am mai fost bună de nimic. Ziceai c-acu vine armaghedonu’ peste mine, dar, mai ales, peste copilul meu.
  • Face roșu’-n gât (tot despre copil e vorba), pac! În capul meu se dezvoltă o serie întreagă de diagnostice. Aoleu, aoleu. 
  • Trebuie să mă urc în avion (încă o mai fac, să sperăm că pentru mult timp), iau, frumos, un anxiar (c-am încercat jumătate și n-a avut niciun efect) și sunt delilah ore bune. 
  • Pleacă soțul cu serviciul în altă țară și știu că rămân singură cu copilul, nu dorm 3 nopți de grijă că ce-o să fac eu. Zici c-acum am aterizat și eu pe planetă și-mi dă cu virgulă. 

Daca n-ar fi de râs, ar fi de plâns sigur. 

Dar mă iau cu ea de gât, o trântesc de nu se vede când devine a naibii. Sunt și momente când o simt că e-n putere și mă domină și-atunci sunt șulfă și mă împrietenesc cu ea. Sunt pe interes, practic. Să n-am și eu câteva zile legate de liniște și pace, fără dileli aiurea?! 

Treaba cu anxietatea e complexă și perversă, așa că o să-i dedic aici mai multe postări. Căci, nu-i așa, trebuie tratată ca o regină ce este ea peste regatul vieții mele.

Atât eu, cât și echipa…

On top of the world

Astăzi e fix 1 lună de când am înșirat primele verzi și uscate într-un articol, aici, pe blog.
Într-o lună am fost vizitată de 928 de oameni. Ei zic că IP-urile se iau in calcul. Deci dacă 2 oameni s-au uitat de pe același device, se cheamă că m-au vizitat în jur de 1000. Vizualizările totale sunt de 1488. Ceea ce pentru mine e așa… Cum să vă spun eu?! Șoc Șoc Șoc.

Și vă mulțumesc că-mi dați surprize d-astea frumoase.

Sper să mai fiu în stare să-ndrug și pe viitor câte ceva. Atât cât poate o fată simplă din Berceni.

Casa de discuri nu-i ACASĂ

Nu cred ca mi-am dorit niciodată s-ajung vedetă, starletă internațională. Și spun „nu cred” pentru că în capul meu a fost o vreme destul de lungă faptul că vreau și eu să fiu la televizor, să am concerte, chiar și-n chiloți. Dar când mă gândeam mai serios sau dacă mi se oferea o semi, ultra mică oportunitate, mă lua o panică de-mi clănțăneau dinții în gură. Și știm cu toții că „dacă vrei, poți! Adidas Torsion”. Adică un om care-și pune-n cap că vrea să fie star planetar, dacă și face ceva în sensul ăsta, are șanse mai mari să i se întâmple decât dacă-și plânge de milă că n-a avut noroc în viață, că l-a făcut mă-sa fără șansă. 

Am descoperit mai târziu, după ce m-am zvârcolit toată tinerețea că de ce nu sunt și eu pe tv, de ce „toate netalentatele sunt cunoscute și eu nu”, că era o nevoie mare de validare. Tot timpul mi-a plăcut să fiu în centrul atenției, de foarte mică. Făceam scenete pentru ieșirea la pensie a lu’ tataie, unde era prezent tot neamul, m-am izmenit toată viața ca și cum aș avea în permanență 4 ani, unde era de făcut circ, hop și io. Asta știam, că-mi place să prestez diverse acte, unu’ mai artistic decât altul ca să am ochii populației pe mine. Dar doar acum puțini ani am aflat despre mine că toate astea vin din nevoia de a fi acceptată, admirată, lăudată, validată, nevoie prezentă mai mult în mine, decât este ea în alți oameni, se pare. Am căutat de unde vine ea așa puternic din spate de-mi dă peste cap tot jemanfișismu’, dar n-am reușit să găsesc un răspuns clar. Mai cercetăm.

Paradoxul stă, însă, în faptul că tocmai această foame de a fi validată îmi dădea la gioale când trebuia să mă urc pe o scenă. Oricât de mică ar fi fost ea. Și mă paraliza. Mă transformam din diva divelor din baie de la mine într-o fetiță super timidă de grădiniță care tre’ să zică poezia la serbare. Cu tremurat din tot corpul, cu gât uscat de zici că nu mai văzuse apă de 3 zile, cu uitat întrări și versuri. Adică vai de steluța mea. Presiunea era atât de mare că ajungeam să nu-mi mai doresc să urc pe scenă. În capu’ meu era mereu că, decât să mă fac de rahat, mai bine stau în banca mea și fac salarii, contracte, răspund la telefoane și ce mai făceam eu pe vremea aia la muncă. Lasă, Mirelo, vrăjeala și dă-i drumu’ la muncă, că n-ai tu, fetițo ce să cauți pe scenă! Te faci de naibii de râs! Aveam un simț al penibilului foarte prezent și scotea capul de fiecare dată înainte de vreo prestație d-asta artistică. 

Cu timpul, cu ajutor, bineînțeles, am reușit să scap de simțul penibilului. Să nu-mi mai pese decât de ce simt EU atunci când cânt. Păi cum adică?! ați zice voi. Nu te interesează ce simt cei în fața cărora cânți? Eu cred așa: că omu’ cântă în primul rând pentru el, pentru pasiunea lui, pentru bucuria lui, pentru tot ce-l face pe el să simtă treaba asta. Pentru că dacă ajungi la stările alea, reușești să împarți. Bucuria împărtășită celor din jur crește înmiit. E verificat. D-astea cu „vă iubesc, fanii mei” de le-auzim prin concerte mi se par așa… Haide, fii serioasă, iubita, cum poți să iubești tu, așa, o mulțime de oameni necunoscuți?!? Ce iubești?! Iubești c-au venit să te valideze, să-ti confirme că ce faci e ok. Dar tu cânți pentru tine, că-ți place ȚIE și ca să te poți întreține. Mă rog, deviez de la mine la alții și nu vreau să fie o postare d-aia cu hate aiurea-n tramvai. Deci, să revenim la ce cred eu că mi se întâmplă MIE. 🙂
Când făceam terapie, m-a întrebat psihologul ce simt atunci cand cânt. Pff. „Păi că să vezi…” Și m-a pus să mă vizualizez făcând asta. Am avut în minte momentele în care mă duceam cu 2 ore mai devreme la școală (școala de canto), înainte să apară primul elev, și cântam tot ce-mi placea mie. Senzația pe care o aveam era că mi se așează celulele din corp una lângă alta și că formează un tot uniform. Terapeuta a făcut ochii mari și m-a-ntrebat dacă am citit undeva explicația pe care i-am dat-o, pentru că există informații, studii, care zic că muzica aliniază celulele din corp. Mi s-a părut tare de tot. Mi s-a părut că înțeleg care-i rolul ei în viața mea. Acela de-a mă alinia pe mine cu mine.

Așa că eu cânt de plăcere, pentru bucuria pe care mi-o aduce această invenție absolut minunată a omenirii. Și cel mai tare îmi place să cânt la nunți, botezuri, cumetrii, evenimente d-astea în care omul sărbătorește ceva.

Legat de cântatul pentru ceilalți, cred că-s două aspecte:

  • Oamenii se bucură cu tine. Îți împărtășesc euforia, starea de bine pe care le-o transmiți cântând în fața lor și atunci ai nota 10+ pentru reușita ta și a evenimentului. 
  • Oamenii nu se bucură sau o fac, dar de pe scaune. Însă tu simți în continuare că ești inundat de bucurie, ție muzica îți transformă în continuare corpul și mintea pe interior. Tu știi ce putere are ea asupra ta. Și atunci ai nota 10. Ai reușit din nou să faci ce-ți place.

Să știți că mi s-au întâmplat ambele variante de mai sus la cele câteva evenimente la care am participat ca solistă. La unul dintre ele rămăsese pe ring doar unul dintre prietenii mei care ziceai că e celebrul personaj bețiv care dansează singur până dimineața. El mă susținea, în timp ce toată lumea stătea la mese și mânca sarmalele.  Pentru mine plăcerea era aceeași, eu mă simțeam bine. Sigur că mi-ar fi plăcut să fie ringul plin, să ai și senzația aia absolut demențială de party nebun, dar mi-a plăcut să-i cânt doar lui. A fost suficient 1 om care să participe activ la bucuria mea. M-am simțit câștigătoare.

Ce tot zic eu aici este că mi-ar plăcea să ne ocupăm mai mult de pasiunile noastre pentru ceea ce aduc ele în interiorul nostru, pentru bogăția aia care contează. Și da, e ideal să ai o profesie care să-ți includă și focul ăsta interior. Dar dacă nu ai, alocă-i timp. Și tot o să simți bucurie!  

Nu-i așa că, atunci când avem norocul să ne petrecem timpul făcând ce ne aduce bucurie, în inima noastră e cald și bine, fix ca ACASĂ?!

P.S. Am folosit în text cuvântul „bucurie” de mai bine de 10 ori. Nu există un sinonim mai potrivit care să exprime ce trebuie. MUZICA E BUCURIE!

La umbra ta m-aș face preș

relatii

N-am știut niciodată să-nvârt un bărbat pe degete. Adică ce să-i fac?! Habar n-am avut niciodată să fac strategii, să acționez calculat, „să-l înnebunesc”. Da’ ce-s, vreo vrăjimăturică?! Când eram în adolescență și-n tinerețea timpurie, peste tot în jurul meu alergau băieții după fete. La mine era invers. Alergam eu după ei. Numa’ că ori ratam startu’, ori greșeam linia de sosire. Că ei habar n-aveau că exist sau aveau, da’ i durea undeva. Ba chiar mi-a fost dat să-mi ceară unu’, după care umblam bezmetică în pauzele de la liceu, 5 lei să facă o poză cu mine de ziua mea. Da, da, this is how lame the situation was.

În fine. Treaba e că eu mă uitam în jur crucită la alte fete cum ieșeau ba cu unu’, ba cu altu’. Unii dintre ei erau disperați să le atragă atenția și ele erau pe mare val. Și nu înțelegeam. Eu sunam pe fix la ei acasă și-nchideam. De 100 de ori. Asta era schema mea miraculoasă de a prinde în mreje tinerii pe care-i admiram. Le dădeam telefoane de-i ascultam cu urechea. Și tăceam și dup-aia închideam. 🙂 Pe ELE le sunau ei și ele ori se dădeau plecate de-acasă, ori le închideau telefonu’ în nas. Păi să mă fi sunat pe mine vreun pretendent, c-aș fi sărit pe receptor ca, cel puțin, mare jucător de rugby în grămadă.

Bine, mă alint puțin. Au fost… câți să zic… Vreo 2 care să-mi fi făcut curte și mie. Dar mie nu-mi plăceau. Eram selectivă.
Când îmi făceam și eu un „gagic” (în sfârșit) nu ținea mult minunea, pentru că eu eram preș. Adică:

  • Ce dorește baiatu’? Să fiu disponibilă pentru Maria-Ta în permanență și, când te trezești tu că ai chef să-mi vezi moaca, eu să sar în ghete?! Se rezolvă, boss. Aici sunt. Ia uite-mă!
  • Vrei la mare, dar nu prea ai bani?! Ne-mprumutăm, vedem cum facem. Așa-i într-un cuplu-când n-are el, are ea. Mai mereu.
  • Mă duci să mănânc, să zicem, friptură de miel (de la care vomit numai dacă îi aud pronunțat numele?!). Mănâncă fata. Două fripturi de miel. Și mai face și frumos. Cu veselie, cu înțelegere, cu calm și răbdare. Haide, și dup-aia, după 2 luni, te duci în treaba ta, unde-i cu excitement și cu nebuneală. Că ție acolo-ți place. La călcat pe cap și controlat la sânge. La crize de isterie și fandoseli. Si eu rămân aici, în treaba mea.

Cam așa a fost. Până pe la 25 de ani, Slavă Domnului. Când a apărut cine trebuia. Un om căruia exact asta îi place: să fie cald și bine. Fără complicățenii aiurea, fără scenarită de telenovelă.

Din punct de vedere psihologic, înțeleg nevoia oamenilor de a urmări fructul oprit. De a-și activa spiritul de competiție și în ceea ce privește relațiile. Am întâlnit oameni care nu pot funcționa altfel. Vor să fie provocați în permanență. Ce chin și ce corvoadă pe partenerii lor. Câtă zbatere tre’ să fie: „mamă, prea i-am făcut toate poftele lu’ ăsta luna asta. Să nu se plictisească, naibii. Ia să nu-i mai răspund eu la telefon nițel și poate-l și gelozesc puțin”.

Am auzit de la prietene povești în care el, după câteva luni, îi spune ei că o relație e o investiție și că ea încă nu se califică pentru ca el să investească în treaba asta, adică în ea. What?! Say what?!? Scuză-mă, mi se pare mie sau am făcut parte dintr-o preselecție aici și n-am ajuns în finala mare?!
Sau chestii de genul: „locul tău de muncă îmi spune că nu ești suficient de ambițios/oasă, că nu-ți dorești mai mult” . Păi, poate vreau să mai fac și altceva în viață, decât să muncesc într-un mediu challenging, cum spuneți voi, ăștia provocați permanent. Poate că îmi doresc să rămân cu creierii întregi și să mă mai și relaxez. Chiar dacă o fac pe bani mai puțini decât o faci tu. S-a trezit unu’ după câteva luni bune să-i zică ei: „Prea mă pui la curent cu tot ce faci și mă obligi și pe mine să fac la fel. Nu sunt dispus. Și ești prea veselă. Un om nu poate fi vesel tot timpul.” Măi, ce trist trebuie să fie… Atenție, nu vorbim despre adolescenți. Vorbim despre oameni în jurul vârstei de 40 de ani. Oameni singuri, care-și caută perechea.

Viața mi se pare prea scurtă și cred c-o parcurgem prea fugăriți ca să ne mai pierdem vremea cu strategii puerile, adolescentine. Ce-ar fi dacă ne-am iubi, pur și simplu?!? Ce-ar fi dacă ne-am relaxa și ne-am bucura mai mult?! Ce-ar fi dacă am fi mai sinceri cu noi înșine?!

Sursa foto: Pinterest.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: