Good mom vs. Bad mom. Episodul 1.

Pe sistemul „toată lumea-i nașpa, ce mișto mai sunt eu”, s-a împânzit lumea de hateri. Peste tot. Ești în trend dacă dai în unu’ și altu’. Exact cum fac eu acum. Dar, dragii mei, io-s o furnică pe lângă reginele hate-ului. Aceste guru pline ochi de stoicism, aceste profesoare pline de învățăminte și pilde bune pentru alții: mamele de pe grupurile de mame. Or sa devină așa, niște sfinte la care o să ne închinăm și o să le cerem voie pentru pașii pe care tre’ să – i facem in educația si creșterea copiilor. „Tanti mama de pe grup, am voie să țip și io puțin la copil, că simt ca-mi explodează creierii?!” și JAP ți-a dat una peste ochi.

Să luăm, spre exemplu, dezbaterile legate de naștere prin cezariană vs naștere naturală.

Doamne, câte urlete pe online si offline, câte palme-ți iei dacă zici că ai făcut cezariană c-așa ai vrut tu, nu în urma recomandării medicului.

Băi nene, eu sunt o fricoasă, o lașă cu rezistență aproape 0 la durerea fizică. În capul meu, pe toată perioada sarcinii, a fost că n-o să fac față. Mă gândeam cu groază la travaliu, îmi mai povesteau prietene cum au stat câte 23 de ore în niște chinuri de nedescris. Medicul se ruga de mine să nasc natural (pentru că la Filantropia se recomandă insistent nașterea naturală) și eu l-am întrebat dacă tre’ să fac vreo cerere la conducere ca să mă lase să fac cum vreau eu. Și mi s-a părut mai grav să îi transmit copilului încă din burtă angoasa asta. Așa că din momentul în care am luat decizia de a naște prin metoda asta, m-am relaxat.

Să trăiesc cu frica asta 9 luni?! Cred că i-aș fi făcut mai mult rău decât prin faptul că l-am adus pe lume prin cezariană. Îmi asum toate consecințele deciziei mele: probabil că nu s-ar fi instalat depresia post-natală, probabil c-aș fi putut alăpta mai mult timp, probabil….

Mai e un lucru: Mi-am dorit foarte mult un copil. Și-am simțit o bucurie imensă când am aflat c-am rămas însărcinată, că-l voi avea. Dar eu n-am simțit pe perioada sarcinii lucruri pe care le citesc și le aud peste tot de la mame (că l-au iubit de când au aflat că sunt însărcinate, că simțeau miracolul, că s-a format legatura încă de atunci, că s-a pogorât Sfantul Duh). Nu știu ce să zic. Adică nu știu dacă sunt un om rău că n-am simțit astea. Pentru mine era ciudată starea, nu prea înțelegeam ce se întâmplă cu și în corpul meu. Nu mai țin minte momentul în care a mișcat prima dată. Și nu țin minte să fi fost ceva înălțător. Din păcate. Mult timp, foarte mult, am trăit cu vinovăție. Cu sentimentul că sunt o mamă rea. Că nu merit să mi se întâmple, pentru că nu e la fel și la mine ca la majoritatea. Eu de ce nu simt toate astea?!?

Primul moment în care am simțit că se petrece ceva mai înălțător decât orice de pe lumea asta, a fost când l-am născut și ne-au lipit obrajii unul de celălalt. Am plâns râuri. Asta țin minte și, scriind acum, îmi simt corpul zguduit din toate încheieturile și inima la trap. Pentru că ce-am simțit atunci știu SIGUR că n-o să mai simt vreodată.

În toată zbaterea asta a mea cu mine și cu propaganda mamelor de peste tot, m-am consolat cu ideea că nu sunt atât de profundă, poate. Că nu-s capabilă de mai mult.

Nu l-am iubit din prima. Și angoasele creșteau și mai tare. Nimeni nu știa că eu mă uitam la el după ce l-am adus de la maternitate și nu știam ce-i cu noi doi in ecuația aia. Mă mânca pe dinăuntru vinovăția și urletul că vreau să fiu și eu ca celelalte mame. Și cred că așa a început: „nu-l merit”, „nu merit să fiu mama lui”, ” altă femeie care nu poate avea copii il merită mai mult” etc. Plângeam cu el în brațe și simțeam nevoia să mă fac mică, mică de tot, să nu mă afle lumea.

A se înțelege că mi-aș fi dorit să fiu mai curajoasă. Dar n-am fost. Ce-o să fac acu’?! Sunt convinsă că mai sunt o grămadă de viitoare mame care se macină cu gândurile astea. Și, în loc să asculte de ce le spune instinctul, citesc 2-3 chestii pe net și intră in depresia post-natală încă dinainte de a naște.

E în regulă, tu, cea care-mi citești verzile si uscatele. E în regulă dacă și tu îți aștepți copilul și treci prin același lucru. E în regulă dacă nu simți că se petrece ceva miraculos în corpul tău, dacă nu simți iubire pentru o burtă umflată în care știi că se dezvoltă un copil caruia TU îi vei da viață. Știi, dar ți se pare Science Fiction, mai degrabă. Vei simți în curând. De un miliard de ori. Îți va exploda sufletul de iubire și de recunoștință!

Despre miricretanhttp://galagieincap.comDaca nu mi-ar placea sa cant si sa ma joc de-a actoria, de-a angajatul wannabe perfect si de-a mama si sotia stangace cu sperante de mama si sotie sigura pe sine, mi-ar placea sa cant, sa ma joc de-a actoria si de-a mama si sotia stangace cu sperante de mama si sotie sigura pe sine.

Un gând despre &8222;Good mom vs. Bad mom. Episodul 1.&8221;

  1. Nici eu nu am simțit tot ce spun acele mame. Eu mă vedeam umflată, cu picioarele butuci. Când am născut fata și am vazut-o, am spus:” vai ce zbarcita este”. Avea 60 de cm și 2,750 kg. Dar la față era tare frumoasă. Și mă uitam la ea dar nu simțeam nimic. Apoi a urmat lovitura de stat, boala mea și deja cand am ajuns acasă, eram goală pe dinăuntru. Am vazut și crima pe care au facu-o cu uciderea soților Ceaușescu. De atunci am rămas cu o depresie cred eu. Dacă văd pe cineva că plange, automat încep să plâng și eu.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.