Ce ne învață copiii pe noi. Ce îi învățăm noi pe copii.

În mediul online și la terasele unde ne bem prosseco-urile și berile și limonadele la întâlnirile cu alți părinți toți suntem niște sfinți, niște icoane ale parentingului. Suntem acești dăștepți în cap, dezvoltatori de teorii în a ne aduce odraslele spre succes ca adulți. Ne dăm sfaturi cu iz de adevăruri absolute unii altora și judecăm în gând deciziile celor de lângă noi privind creșterea și educația propriilor copii. Pe grupurile de mame, care numai de întrajutorare nu sunt, se dă peste bot la greu celor care își permit să recunoasca greșelile pe care le fac din simplu motiv că-s niște biete femei care nu s-au născut mame.

Așa că, trebuie să vă spun de la început că, dacă vă împinge mânia și vreți să m-articulați cu-n cap în gură în timp ce citiți ce scriu eu aici, NU E DESPRE NOI. Nu nu… E despre niște vecine de-ale verișorului meu de-al doilea de la mătușa maică-mii de la țară. Le-a auzit pe ele un trecător în timp ce vorbeau la poartă. Da’ și ăla era beat, așa că…

Vorbeau despre relația lor cu proprii copii. Despre ce cred ele că învață de la ei și invers.

Vecinele astea ziceau așa: 

CE NE INVATA COPIIICE II INVATAM NOI
RABDAREA: v-ati observat, cu siguranta, copiii incercand sa contruiasca ceva din lego. Stau cu orele cu funduletul pe covor si nu se lasa pana nu le ieseGRABA: daca ne apucam de reparat un obiect si nu ne iese, ii dam cu
dumnezei si apoi il aruncam si
cumparam altul. Sau ne adresam
lor cu „Haide mai repede, mai
mama, ca intraziem la munca/
gradinita/scoala etc.”
PROFUNZIMEA: „Mami, copacii danseaza!” „Mami, soarele s-a dus
la culcare si a aparut sora lui, luna. Ce frumoasa e!”
SUPERFICIALITEA: „Aoleu, a inceput vantul! Hai mai repede, ca vine furtuna!” ” S-a facut 8 si eu
trebuie sa te spal, sa-ti dau sa mananci si sa te culc!”
IUBIREA NECONDITIONATACONDITIONAREA: „Daca nu strangi jucariile, ma supar pe tine!” „Fa-ti curat in camera acum, ca nu te las sa iesi in parc!”
EMPATIA: „Mami, nu omori
gandacul, ca are si el o mama a lui!”
EGOISMUL: „Daca nu mananci tot din farfurie, chem catelul sa ti-o mananace!””Ce treaba ai tu cu ce-a facut X/cum se simte Y?”
EXTERIORIZAREA EMOTIILOR:
„Mami, sunt atat de nervos! De-aia te-am lovit!”
REPRIMAREA EMOTIILOR: „Ce te
tot miorlai?! Vezi, ca-ti dau eu
imediat motive sa plangi!”
CURAJUL: „Sunt un supererou,
mami! Si salvez lumea de tot ce e
rau!”
FRICA: „Ai grija, nu te mai duce
acolo ca o sa cazi!” ” Vine politia si
te ia la puscarie daca mai tipi!”
LIBERTATEA SI IMAGINATIA: „Sunt stapanul Lumii!” (si el e cocotat pe canapeaua dintr-o sufragerie de
bloc)
LIMITAREA:
„N-AI VOIE, NU POTI, NU ACOLO,
NU ACUM, NU, NU, NU..!”

Nu suntem sfinți nici noi, nici ei. Dar e tare bine că ne mai tragem de mânecă singuri, ne dăm un pas în spate și ne gândim de 2 ori înainte de a scoate ceva pe gură în fața copiilor noștri.
Mă enervez, îmi pierd cumpătul, nu ascult ce-mi spune, sunt cu mintea în altă parte când îmi vorbește, n-am chef întotdeauna să mă joc de-a „Vulk și Spiderment”. Sunt lucruri pe care le fac, pentru că nu-s perfectă. Dar măcar mă consolez cu ideea că fac din ce în ce mai puține din cele de mai sus sau din ce în ce mai rar.

Și adorm în fiecare seară cu gândul că mâine mă voi strădui mai mult. Și cu recunoștință. Pentru că el m-a învățat, mai mult decât orice biserică, orice preot, orice coach d-ăsta devenit peste noapte guru’ în trăitul vieții, să fiu recunoscătoare pentru ce am. 

„Mami, sunt atât de fericit că am părinți!”

Gălăgie în cap pe Social Media

Oricât de mult mi-ar plăcea mie să vă spun acum textul ăla folosit de persoanele publice cu conturi personale pe rețelele social-media cu „Salut! Am ajuns la 5000 de prieteni și, din păcate, nu mai pot onora cereri de prietenie pe contul personal. Vă invit pe pagina mea de artist să dați un like și să mă urmăriți în continuare”, n-am cum.

  1. Nu sunt persoană publică. Asta e, m-a făcut mama fără noroc. De apărut la televizor cât să-mi satisfac setea de atenție, am apărut, da’ nu-s vreo-nchipuită.
  2. Am de-abia câteva sute de prieteni pe contul personal. Până la 5000…eheeei, mamaie…Deși aș fi putut crește simțitor numărul, dacă stau bine să mă gândesc. După apariția singulară de maxim succes pe micile dvs. ecrane m-au invitat la dansul faceboocist câțiva neicușori (da’ neicușori, nenică) pe care i-am refuzat politicos, că mă ținea genunchiu’.
  3. Nu sunt așa sigură că vrea cineva neapărat să mă urmărească izmenindu-mă pă stilu’ literar smuls.

Ce pot să vă zic, însă, e că mi-am făcut conturi de galagieincap pe insta și facebook (în curând, iau cu asalt și pinterestu și mircu’ …a stați că ăla era când eram io fată mare… și câte și mai câte. Pe toate. Să vină toate la mine!). Le-am făcut pentru că știu că sunteți drăguți, de comitet cum ar veni și dacă, la o adică, v-ar veni să mă mai băgați undeva cu elucubrațiile mele săptămânale, să nu vă fie jenă să nu mă omeniți cu-n like pe contul personal. Promit că pe ăla cu nume de blog (sau de femeie dusă cu capu’ pe miriște), deci impersonal, să n-o iau, practic, personal. Dacă nu mă lăicuiți și nu mă folowați. Dar poate o faceți, totuși. :))

Eu va las aici linkurile către cele două conturi și mă duc în treaba mea offline. Voi dați click pe butoanilii-alea ca să-mi faceți o bucurie în sfântă zi de joi și eu o să vă mulțumesc de nu vă vedeți.

Facebook: https://www.facebook.com/galagieincap/

Instagram: https://www.instagram.com/galagieincap/

Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii

Când eram mică, stăteam ore-n șir în fața oglinzii și vorbeam de una singură. În principiu, baliverne. Îmi cercetam fiecare mușchi al feței ca să văd în ce direcție o ia și dacă dau bine pe sticlă. Mă visam la televizor. Pe vremea când am început această manifestare psihotico-artistică, la tv erau de admirat, în principal, crainicele. Acele femei frumos aranjate, dar în limite creștinești, care înșirau niște ore și emisiunile care urmau să se difuzeze în ziua aia. Eram fanul lor. Le-am urmărit cu o atenție chirurgicală fiecare gest, fiecare spasm, fiecare ton al vocii. Și le imitam. Uneori, îmi stabileam studioul tv în sufragerie, cu un scaun în față care reprezenta pupitrul și citeam din foi de ziar găsite prin casă diverse informații alandala. Îmi așezam, frumos, ziarele din care urma să prezint știrile oamenilor din întreaga țară, postura mi-o verificam de vreo 3 ori (cu spatele drept, picior peste picior, o palmă pe picior și alta pe ziar. Totul era panificat în cel mai mic detaliu). Mă enervam că nu aveam aceeași cursivitate ca ele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să învăț, naibii, pe dinafară textul, că să fie bine în direct.

Am făcut asta ani la rând. Până mi-am găsit o altă preocupare intelectuală. Mi-am făcut catalog dintr-un caiet studențesc de matematică și eram cea mai a dracu’ profesoară pe care o văzuse planeta la vreo catedră. Bineînțeles, notele cele mai proaste le luau elevii cu numele celor pe care nu-i plăceam în clasa mea. Câte muștruluiri și-au luat bietele păpuși care întruchipau colega din banca 2, rândul din mijloc sau aia din ultima bancă de pe rândul de la geam… Eram un monument de intransigență.

Pe lângă cântat, mi-a mai plăcut în viața asta și să (mă) joc. De-a orice. Am făcut în fața blocului, cu câțiva copii, serial în toată regula „Dallas din Berceni”. Eu eram Pamela. Cine alta!? În fiecare zi reproduceam episodul pe care-l urmăream c-o seară înainte la televizor. Din spectrul ăsta, al evoluției autodidactice în ale actoriei, țineam, ceva mai târziu, tot în oglindă, monoloagele bietei Marimar și ale altor personaje telenovelistice de la vremea aia. Așa mi-am exersat plânsul actoricesc. Cu fiecare „rol” dramatic (căci astea-mi plăceau cel mai mult) deveneam din ce în ce mai bună la plânsul din senin pe vorbele altuia rostite de mine.

Mai jos aveți o interpretare a unui text scris de un autor anonim pentru mine. E radiografia noastră, a acestor penelope veșnic în așteptarea feți-frumoșilor călare pe mârțoagele social-media.

Noroc cu tehnologia asta. Locul oglinzii a fost preluat de camera video a telefonului, pe modul selfie.