Lună: august 2019

I put a spell on you

Oamenii talentați și cu bun-simț, de multe ori, nu se expun. Au acest „nu zic io, că cine-s io sa m-asculte lumea pe mine, nu scriu io, că cine-s io să mă citească pe mine”. Nu e cazul meu, desigur.😂
De când am început blogul am în cap ideea că sunt foarte mulți d-ăștia ca cei descriși mai sus care merită să fie auziți/citiți/știuți. Așa că am făcut și categoria guest-post-urilor unde vă invit să vă așezați scrierile spre citire.
Primul post de genul ăsta e luat, oarecum, cu japca de la cel care l-a scris.

I PUT A SPELL ON YOU
Aseară, uite-așa se perpeleau amândouli, uite-așa se frichineau, plângeau. Mă, ce-or fi avândă, mă, ce-or fi avândă. Mă-sa începuse iar „aoleoooo, au făcut iar amigdalită, aoleooo, că iar le trec pe antibiotice”. Ieși, fă, de-aci, i-am zis. Eu știam ce au! Am stat cu ele aci la poartă și-a venit și tanti Tița, ăsta a lu’ nea’ Bondoc. Și ăsta deoache! Da’ deoache rău, nu așa…. Poa’ să te și omoare! Ea mi-a zis…Tanti Puico, eu deochi c-am fost întoarsă de la țâță…Și are și ochii deschiși….Și astea sunt ali mai rele la deochi, cu ochii deschiși la culoare….Și ea mai are și cu capu’ ceva…problemele ei mai vechi cu capu’, de ia pastile…Eu zic că asta face deochiu’ și mai al naibii, Doamne iartă-mă!
Eeee..și-am dat-o eu pe mă-sa la o parte și m-am apucat să le zic de deochi. Și le-am zis…și le-am zis…Doamne și Măicuța Domnului, uite-așa mi se înnodau lăcrămile-n barbă și mi se rupeau fălcile de cât căscam…Uite-așa, șiroaie și nu mă mai opream din căscat. Că le-am zis de deochiu’ ăla marele, că altfel nu scăpam. Ei și, ca după vreun sfert de ceas așa, parcă le luase cu mâna. Nu le mai era rău nici hir…
Da’ ce să vezi? Dup-aia l-a apucat pă Gicu, pă ăl bătrân! Pfuuuuiii, Gicule, or și pă tine te-a văzut, mă, Tița pă la poartă? „Nu știu, fă, zice că io n-am ieșit decât s-adun o mână de mohor la curcănași ! Da’ uite-aci mă bolborosește în capu’ pieptului !” Gicule, stai că-ți zic și ție! „Lasă-mă, fă, în pace. Mai bine-mi dai o țuică.”
Noooo…da’ tot ea a fost! Eu o să-i zic! Fără supărare, Tița, da’ să nu mai vii la noi la șanț, că uite ce pățesc! Da’ mi-e milă și de ea să stea singură acolo, săraca, că mai are și cu capu’. Da’ dacă nu știam de deochi?! Încotro o luam în puterea nopții? Că eu am furat deochiu’ de la bunelu’, da’ l-am schimbat eu, că nu mă mai împărtășea părintele la biserică. Că deochiu’ ăla mare era cu blesteme și eu l-am schimbat cu rugăciuni. În loc de „să-i plesnească țâțile” cum ar fi, eu zic „să-i ajute Dumnezeu și s-o aibă în pază”. Daaa…Păi altfel nu mai calc în sfânta biserică, daca mă află părintele, și eu nu poci fără biserică! Uite, joia trecută, c-a fost sărbătoare! Miercuri am pus și eu de-am facut nițel zarzavat. Și mă gândeam în sinea mea, așa: E, lasă, dacă nu l-oi termina pân’ diseară, nu mă duc mâine la biserică și stau acasă și-l termin, îi pun sare, îl pun în borcane, fierb borcanele…Doamne, Maică Luminată! Păi ce-am putut ? Noaptea când mă pui în pat, ce-mi apare în vis ? Două fetițe cam ca Clara și Crina, așa, cu broboade negre pe cap, care, ce crezi!? venea câte una la mine, așa, se uita în ochii mei și mă întreba: Ia uită-te tu la mine, Puico, sunt eu om al bisericii sau nu sunt? Ei, îți închipui că m-am trezit dimineață și direct la biserică cu mine ! Păi am mai putut să rabd? I-am zis lu’ Gicu: Îl las, Doamne iartă-mă, de zarzavat, că io mă duc la biserică. Și-o să-mi ajute Măicuța Domnului să pun și borcanele, că nu m-o lăsa ea să ies eu din rându’ lumii taman acuma !

0

Haus șî manelii

Am fost la lăutari. Doamneeeeeei, ce mai bucurie. Bai, io-s manelistă. M-am autoclarificat în capu’ meu că pe mine mă unge la inimă lăutăria. De la instrumente care mi se par o prelungire a brațului lu’ Dumnezeu drăguțu’, nu ăla de zicem noi că ne bate dacă înjurăm, până la maioul țambalagiului plin de sudoarea actului artistic.

Era plin de hipsterime, de corporatiști veniți să-și clătească creieru’ și să urle Șaraiman și Șaraiman și să dea din șolduri până fac blocaj renal. Numai unu’ și unu’. Un domn bine, la cămașă călcată în detaliu, a scos meleoanele și a răsplătit muzicanții așa cum numai la astfel de evenimente se face. Lumea în delir. În sfârșit nicio chingă a făcutului frumos pentru alții, nicio opreliște d-asta dubioasă de ne-o punem noi că „nu se face”. Ba se faceeee. Și se face bine. Că e muzică, e viață, ieși mai viu și cu sângele mai roșu decât ai intrat. Toți tinerii aia (cred că media de vârstă era de 35 de ani) spălați, curați, apretați se simțeau excelent. Era un #goodvibe de ne juca inima-n noi.

Eu așa-mi imaginez că e la afterhoursu’ ăla pe care-l tot aud pomenit ca maximul distracției. Delir. Numai că în locul păcănelelor minimale, afterhoursul nostru a fost pe vioara lu’ Caliu. Lăutar mai cunoscut și mai apreciat în afara țărișoarei noastre decât la noi. Că la noi e rușine. E rușine să-ți vină să te sui pe mese și să plângă și să râdă inima-n tine în același timp c-asiști la arta desfășurându-se în fața ta.

Aaa, și-am avut o revelație. Ca să știți. Vreau să mă fac cântăreață de lăutărească. Să fac și eu cu vocea ce fac tănticile și nenii aia care cântă cu foc. Că, la bătrânețe (nu mai am mult), nu mă mai bagă în seamă pă pop-rock nici tata-mare. Dar o doamnă bine, știrbă, eventual, care vine ea cu rochie de gală și interpretează cu patos, cu tarafu’ lângă ea, va fi apreciată până moare. Mă reconvertesc profesional. Încep de-acu’, ca să mă pun la punct până la nunțile copiilor noștri.

P. S. Nu, nu mi-a fost frică de mulțime, că eram maxim 200. Și ce bine-a fost. Ca la bairam.

0

2000 în 2 luni

Când m-am apucat de blogul ăsta, m-am aruncat cu capul înainte. Și, la vreo câteva zile, m-a luat cu frică. Aoleu, ce naiba scriu eu?! Că eu am 3 vorbe la mine și alea se repetă. Stau mai bine cu înjurăturile. La alea pot să nu mă repet juma’ de ora. Deh, crescută-n Berceni cu lapte gros și frunza.

În fiecare săptămână am senzația că nu o să am ce să scriu. Că e gata. Ce să mai zic? Și pac, mă pocnește odată inspirațiunea și în 3 minute am terminat articolul. Nu știu cât o să țină. Habar n-am. Când n-o mai fi, n-o să mai am de unde.

Ce vreau eu să vă spun e că vă mulțumesc mult de tot. Tare mult. Conform ăstora de la wordpress, cică au intrat, în 2 luni jumate, 2000 de vizitatori unici pe blogul meu. Nici nu pot să-mi închipui cu mintea mea ce-nseamnă 2000 de oameni adunați la un loc.
E minunat. Și să trăiți sănătoși!

Vă mai aștept!

2

Nicio dragoste mai mare

Nu de multe ori am fost martora unor interogatorii ajunse la demență în care femei cu vârsta 30+ erau puse la zid de mame la primul sau al enspelea copil. Subiectul: „trebuie să faci un copil!”.

Nu ne intră-n cap odată că nu suntem la fel. Că fiecare decide pentru și în viața lui. Că n-am fost siamezi toți cu toți și că există persoane cu nevoi și ținte diferite de ale noastre în viață.
Un copil îți trasează o linie în viață în momentul în care apare. E foarte clară și foarte puternică. Îți ia tot ce-ai avut până la el și-ți dă cât nu poți duce, uneori.

Dacă mă întrebați pe mine, îți ia, pentru scurtă vreme, libertatea de-a te duce cu valul vieții, cu latura aia superficială a ei, dar pe care o valorizăm atât de mult și care ne dă senzația amăgitoare că trăim bine, frumos: petreceri, vacanțe, beri, plimbări in miez de noapte, băute, pălăvrăgeală ore-n șir despre nimicuri.

Ce-ți dă e incomparabil cu orice. Nu există fericire mai smintită. Ești, brusc, Dumnezeul unei alte ființe umane. E prelungirea ta pură în Universul ăsta și sursa unei iubiri necondiționate pe care niciun alt om nu ți-o poate oferi. Momentele în care parte din tine începe să facă cunoștință cu LUMEA și ți-o arată așa cum n-ai avut capacitatea s-o vezi până la el sunt, de departe, vârfurile vieții tale. Nicio senzație nu e mai electrizantă, mai caldă, mai vindecătoare, decât cea oferită de mânuța propriului copil pe obrazul tău. Nicio muzică compusă dealungul timpului nu-ți mângâie urechea ca acel „mami” repetat, iar și iar.

Dar înainte de a-l avea, tu nu știai toate astea. Și nici cele care hotărăsc să nu facă copii. N-au cum să-și dorească niște senzații povestite de alții: de mine, de tine. Nu e corect față de cele care decid că nu sunt pregătite sufletește, social, material să devină mame să le invadăm cu argumente valabile doar pentru noi.
Prefer deciziile luate cu cap pe un subiect atât de sensibil, atât de hotărâtor în viața unui om, decât convingerea că „văd eu ce fac, un copil crește singur” cu repercursiuni asupra altor vieți nevinovate, care nu ne cer să apară, care nu au puterea de a-și decide familia. E plină planeta de copii nedoriți, de suflete mutilate de lipsa iubirii, de trupuri schilodite de încercări repetate de a scăpa de sarcini.

Ce-ar fi ca scopul nostru să fie acela de a da lumii viitori adulți fericiți, acceptați și asumați?!

0

Undercut my thoughts

Știți momentele alea când îți aleargă prin cap 15 miliarde de gânduri, frici, dileme și to do-uri?! Când ai vrea să le smulgi cu mâna unul câte unul și să le arunci pe partea cealaltă a lumii?! Să nu le mai auzi, să plece dracu’ odată și să te lase. Că tu ai de făcut curățenie și cumpărături și de dus copilu’ la grădiniță și de iubit și de râs…Ai viață de trăit.
Eh, în momentele alea ai vrea să poți să tai în carne vie. Să faci să dispară și să fii zen. Dar ce să tai? Stomacu’, ca să nu mai bagi la burdihan ca vaca, dar nu te-ajută în cazul ăsta. Începi cu unghiile și termini cu părul. L-ai smulge tu, în speranța că fiecare fir ar putea duce cu el un gând, o frică, o dilemă, numai că s-ar putea să-ți revii, la un moment dat și… Ce naiba faci fără păr?
Mai bine-ți tragi un undercut. Adică te razi pe dedesubtul părului. Și ești pe jumătate rezolvată. Pe moment, ai mai taiat din ele, dă-le la balamuc.

0

Nițele good vibes trebuie la orișicine

Bai, n-am fost și io la Untold, SummerWell și la ăla care a fost înainte la mare. N-am fost niciodată, nu că anu’ ăsta. Când mă întreabă cineva dacă mă duc, mă și sperii, naibii. Cine, io?! Nici nu știu prea bine ce-s astea. Niște festivaluri știu că sunt. Cântă niște oameni, se bea, se dansează, se distrează, practic. Dar, probabil, pentru că-s venită pe gârlă, pe râul Buzău, nu mi-a trecut niciodată prin cap. E așa… Ca și cum se întâmplă toate astea pe altă planetă și io-s mică aici și fac cu mâna, dar nu știu cui.

Am auzit c-a fost omor la toate. Deci.. Exclus să mă duc. Dacă m-aș fi hotărât, n-aș fi dormit 3 săptămâni înainte de frică: că e multă lume, că mă sufoc, că ce fac eu acolo, că că … Mda, mă sperie mulțimile, din păcate. Poa’ să cânte și Dan Spătaru din mormânt live cu proiecție pe spate, eu în mulțime nu intru. Când a concertat Metallica prima și prima dată în România, m-am dus și eu cu sor-mea. Era să murim sufocate. Că nouă ne-a plăcut să stăm în față. Nici măcar nu eram rockerițe. Dacă știam 1 piesă cap-coadă, era bine… Dar na, eram proaspăt ieșite din adolescență sau chiar în miezul ei. După ce-am reușit să ieșim din vacarm, ne-am suit în tribune, unde era liber și una dintre noi a adormit. Nu mai știu care. Concertul se petrecea în continuare. Pesemne că zbaterea să ne ținem în viață și să nu fim călcate în picioare ne ostenise teribil.

Așa… Nu mă duc nu că nu mi-ar plăcea. N-aș vrea și eu să pot să port o conversație zilele astea fără să am privirea unei vaci nedumerite?! Aș vrea…Aș vrea să fiu cool, să am ce povesti în afara de ce #goodvibes vopsea lavabilă am ales pentru bucătărie, #mysummer ce cald e în 381 și #ineedvitamisea rețete de prăjituri. Numai că trebuie să-mi înving frica asta de oameni necunoscuți mulți adunați în jurul meu. Lucru imposibil în această perioada a vieții mele. Sau, mai bine, la anu’ îmi iau un bilet la Amara, combin și cu niște băi termale și, dacă e ceva, povestesc și eu de-acolo. Că n-o să mai fie nimeni care să știe ce și cum. O să fiu de nișă. O festivalieră cu totul și cu totul de aur!

#liviuvasilica #costicalataretu #tarafuldelavarbilau

3

This is the first year of the rest of my life

Femeile trecute de 40 de ani se vor tinerești. Din punctul meu de vedere, sloganurile astea cu viața începe la 40 sunt reclamă la filmu’ cu Benjamin Button și-atât…Să fim serioase, ce viață începe acu’? Când se lasă toate și turnăm pe noi sticle întregi de fond de ten, doar-doar și-o face efectul ingredientul antiaging. Ne împopoțonăm cu tot felul de chestii cool, deși știm foarte bine cum belim ochii dimineața în oglindă și ne rugăm ca la sfintele moaște să nu mai apară vreun rid de acum 12 ore.

„Mă simt bine în pielea mea” e tot o minciună pe care ne-o spunem, în primul rând nouă. Cine naibii se simte bine într-o piele care începe să se încrețească și s-o ia la vale? Da, tre’ să ne purtăm începutul de bătrânețe cu demnitate. Dar și demnitatea asta începe să se lase ușor pe picior, odată cu durerea de spate.

Pe social media ne afișăm cu fețe de 20 de ani, prelucrate cu 3 aplicații de editare foto. Una nu mai e suficientă de mult. Avem falsa impresie că ne mai salvează și hastagurile #ilovemylife și #iwokeuplikethis, deși noi știm că ne-am trezit cu pungi la ochi și nădușite de bufeurile date de premenopauză.

Ne punem bani deoparte lunar pentru coafor și mani-pedi (săru’mana, Doamne, că lucrez într-un salon de înfrumusețare) și cochetăm cu ideea de credit de nevoie personale (asta da nevoie, nene) ca să ne băgăm un pic de botox, latex sau ce se mai bagă în ultima vreme în piele ca să ne ținem bine.

Numai că toate astea: fondul de ten, aplicațiile, împopoțonarea asta ne ajută. Ne mințim frumos, că să n-o luăm razna de tot.
Eu m-apuc să caut un part-time și la o clinică de chirurgie estetică, că mi se cam luptă gușa cu gravitația și tre’ să încep să mă ocup.

0

Nicio mamă din Romania nu-și lasă copilul să se uite la desene.

Bravo! 10. Stati jos.

Să se dea la TV, ca să terminăm odată și cu asta.

0

Din femeia DA în femeia NU

Am momente când sunt foarte proastă. O să vă dați seama, din cele de mai jos, că, uneori, momentele astea se-ntind pe ani. Am crezut foarte multă vreme că „asertivitate” vine de la „hacer” din spaniolă (sigur că un search pe google m-ar fi lămurit, dar…). Adică pune mâna și fă. Așadar, nu înțelegeam de ce apropiații îmi spuneau întruna „măi, Miri, hai cu asertivitatea! Tre’ sa fii mai asertivă.” „Păi nu sunt?! Cât de asertivă să fiu?! Că m-apucă boala lu’ Calache de câte fac. Pentru toată lumea.” Și dă-i și fă, și dă-i și fă. Până într-o zi, când o prietenă muuult mai deșteaptă decât mine m-a luminat.
Acu’, c-am aflat, eu vă spun:

Dacă asertivitatea ar fi o boală, mi-ar plăcea să mi se spună că nu mai am scăpare. Că asta e, ne pare rău, dar suferiți de asertivitate cronică. De fapt, nu. Incurabilă. O să vă tăvăliți în ghearele acestei afecțiuni, fără vreo șansă de a-i supraviețui. Mi-ar plăcea să încerc să-i gasesc leac și el să nu existe.
Să spui NU e o treabă tare grea. Atrage după sine un sentiment de vinovăție care nu te lasă să dormi, care într-un final te-aduce în situația de a ți-l anula cu 10 de DA. Oamenii asertivi sunt sănătoși la cap. Faptul că pot să refuze ce nu e conform cu confortul lor psihic și fizic le dă o libertate și o relaxare pe care n-o pupi dacă ție ți-e „așa” să refuzi.
Când n-ai trecut pe lângă asertivitate, mare parte din acțiunile și deciziile tale nu-ți aparțin. Sunt ale celor cu care interacționezi. Și ajungi să te anulezi pe tine pentru a-i satisface pe ceilalți. O s-o iei razna, îți zic!
Uite, de exemplu, cum fac să spun NU unui cerșetor. De unde știu eu că ăla nu e chiar un om amărât pe bune? De unde să știu dacă e trimis de șefu’ la cerșetori și bănișorii mei ajung pe mâna unuia cu ceafa cât Casa Poporului, stăpânul „oamenilor amărâți” din București. Cum verific eu asta, ca să nu stau să mă perpelesc toată ziua că omu’ ala era sarac și bolnav și eu nu i-am dat, c-așa facem toți și de-aia am ajuns o „țară de căcat”, că nu ne ajutăm unii pe alții, trecem pe lângă problemele altora ca pe lângă stația de metrou de la Unirii. Cum fac, ă?
Sau cum fac să nu mai dau împrumut bani, deși bănuiala că nu-i voi mai primi e de 80%? Că, deși știu că, mai mult ca sigur, omul ăla mă minte și construiește o poveste lacrimogenă când intinde mâna dupa lovelele mele muncite, eu mă gândesc c-o să ma simt foarte rău dacă o să aflu că ce mi-a prezentat e adevărat. Mai bine dau.
N-am respins aproape niciodată apelul cuiva. Că e mama, că e vânzătoarea de la aprozar sau Jean de la Craiova, eu apăs pe butonul verde care mi s-arată pe ecran (ca și cum ar avea un magnet) sau, dacă chiar nu pot să răspund, îl las să sune și sun înapoi. Nu respins. Dacă mă sună cineva și știu că următoarele câteva minute vor fi, pur și simplu, pierdute din propria-mi viață, tot răspund. Cum să nu răspund?!
Nu deleg o sarcină, Doamne Dumnezeule mare! Las’ că fac eu. Stai tu liniștit, relaxează-te, că-s eu aici. Nici n-o să-mi exprim frustrarea și dracii ăia mari pe care-i am, ca să nu te rănesc. Oricine ai fi. Nu-mi place să mă cert. Decât să mă cert, mai bine merg cu mașina condusă de altcineva cu 160km/h.
Dacă n-am chef să-ți fac un serviciu pentru că am prins și eu juma’ de zi de relaxare, o să-mi dau două peste ochi, o să mă ridic din pat și-o să te servesc. O fac, să știi, pentru mine. Ca să nu mai fie #galagieincap și pe subiectul ăsta .
Așadar, dacă auziți că există vreun cip care te-mbuibă cu asertivitate, ziceți-mi și mie, ca să m-apuc să fac credit să-l iau.

0

The Human Diary

Unii ar spune că prietenia dintre două femei este ca fondul de ten cu putere de acoperire a Universului întreg. Ăla care te face să arăți ca sora lu’ Jim Carrey în The Mask. Că femeile sunt pizmuitoare și ascunse, că-s egoiste și se uită una la cealaltă cu invidie, deși zâmbetul Colgate le tronează pe față începând cu 5 minute înainte de-a se întâlni la șuete.
Dar ăștia, unii, nu știu că nu există o relație mai intimă decât cea între două (maxim 3) femei. Nici măcar între soț și soție.

Când îl aștepți pe Ticu ore-n șir să te salte din apartamentul tău pentru o întrevedere pentru care-ți tremură stomacul, doar pentru că n-ai mai ieșit cu un bărbat de când erai mică, o prietenă adevărată te primenește și te încurajează că totul o să decurgă fix cum îți imaginezi. Deși ea știe în sinea ei că ăla ar putea fi un bou, pentru că chiar tu i-ai povestit cum te-a luat la telefon cu „bine, miți”. Tot ea îți da două capace dacă, din exces de zel te-apucă pe tine ferchezuiala și ajungi să arăți ca o pațachină fix cu 5 minute înainte să apară el.

Dacă n-ai avea o prietenă adevărată, cu cine ai împărți kilu de semințe de floarea soarelui și cutia de înghețată (ca și cum alea ar fi ultimile semințe văzute vreodată pe fața pământului și înghețata pe cale de dispariție) în fața televizorului la un film drama-romance atunci când el pleacă, brusc, într-o delegație care dureaza 2 zile, dar el vine după 3 săptămâni?! Pe cine ai mai suna în creierii nopții să plângi cu muci 20 de minute că te-a lăsat iubirea vieții tale și că tu nu mai poți să traiesti fără el?! Ea știind că așa ai zis și acum doi ani despre Aurel, ăla care lucra la aeroport ca magazioner și tu visai c-o să te urce-n chartere cu destinații exotice.

Dacă n-ar fi surorile astea de tranzitare mai ușoară a vieții, am trăi mult și bine cu celulita doldora. Ne-am lăfăi în propriile sunci și-am turna în noi sute de litri de suc cu acid și aperoale. Am ieși din casa cu ostropelu’ îmbibat în haine și-n podoaba capilară pentru că suntem depresive și ne doare undeva de ce zice lumea.

Ne-am complace în căsnicii ratate de frica de singuratate, cu speranța că iubi se va schimba în Făt-Frumosul de la început. Ne-am abandona total în brațele primului venit care ne promite luna de pe cer și ne-am distruge și ultima fărâmă de demnitate mințind-ne că suntem amante pentru că-l iubim și pentru că știm că ne va alege pe noi la un moment dat.

Dacă n-ar fi ele, nu ne-ar trage nimeni de mânecă să ne spună cât suntem de penibiluțe când ne transformăm în puicuțe neajutorate, doar pentru că am auzit că lor le place să fie cocoși salvatori.

Așa că, ciocu’ mic voi, ăștia care ne acuzați de relații superficiale. Noi știm că-n real life există Brenda și Kelly, Samantha, Carrie, Miranda și Charlotte. 😉

0

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: