Arhivele lunare: august 2019

I put a spell on you

Oamenii talentați și cu bun-simț, de multe ori, nu se expun. Au acest „nu zic io, că cine-s io sa m-asculte lumea pe mine, nu scriu io, că cine-s io să mă citească pe mine”. Nu e cazul meu, desigur.😂
De când am început blogul am în cap ideea că sunt foarte mulți d-ăștia ca cei descriși mai sus care merită să fie auziți/citiți/știuți. Așa că am făcut și categoria guest-post-urilor unde vă invit să vă așezați scrierile spre citire.
Primul post de genul ăsta e luat, oarecum, cu japca de la cel care l-a scris.

I PUT A SPELL ON YOU
Aseară, uite-așa se perpeleau amândouli, uite-așa se frichineau, plângeau. Mă, ce-or fi avândă, mă, ce-or fi avândă. Mă-sa începuse iar „aoleoooo, au făcut iar amigdalită, aoleooo, că iar le trec pe antibiotice”. Ieși, fă, de-aci, i-am zis. Eu știam ce au! Am stat cu ele aci la poartă și-a venit și tanti Tița, ăsta a lu’ nea’ Bondoc. Și ăsta deoache! Da’ deoache rău, nu așa…. Poa’ să te și omoare! Ea mi-a zis…Tanti Puico, eu deochi c-am fost întoarsă de la țâță…Și are și ochii deschiși….Și astea sunt ali mai rele la deochi, cu ochii deschiși la culoare….Și ea mai are și cu capu’ ceva…problemele ei mai vechi cu capu’, de ia pastile…Eu zic că asta face deochiu’ și mai al naibii, Doamne iartă-mă!
Eeee..și-am dat-o eu pe mă-sa la o parte și m-am apucat să le zic de deochi. Și le-am zis…și le-am zis…Doamne și Măicuța Domnului, uite-așa mi se înnodau lăcrămile-n barbă și mi se rupeau fălcile de cât căscam…Uite-așa, șiroaie și nu mă mai opream din căscat. Că le-am zis de deochiu’ ăla marele, că altfel nu scăpam. Ei și, ca după vreun sfert de ceas așa, parcă le luase cu mâna. Nu le mai era rău nici hir…
Da’ ce să vezi? Dup-aia l-a apucat pă Gicu, pă ăl bătrân! Pfuuuuiii, Gicule, or și pă tine te-a văzut, mă, Tița pă la poartă? „Nu știu, fă, zice că io n-am ieșit decât s-adun o mână de mohor la curcănași ! Da’ uite-aci mă bolborosește în capu’ pieptului !” Gicule, stai că-ți zic și ție! „Lasă-mă, fă, în pace. Mai bine-mi dai o țuică.”
Noooo…da’ tot ea a fost! Eu o să-i zic! Fără supărare, Tița, da’ să nu mai vii la noi la șanț, că uite ce pățesc! Da’ mi-e milă și de ea să stea singură acolo, săraca, că mai are și cu capu’. Da’ dacă nu știam de deochi?! Încotro o luam în puterea nopții? Că eu am furat deochiu’ de la bunelu’, da’ l-am schimbat eu, că nu mă mai împărtășea părintele la biserică. Că deochiu’ ăla mare era cu blesteme și eu l-am schimbat cu rugăciuni. În loc de „să-i plesnească țâțile” cum ar fi, eu zic „să-i ajute Dumnezeu și s-o aibă în pază”. Daaa…Păi altfel nu mai calc în sfânta biserică, daca mă află părintele, și eu nu poci fără biserică! Uite, joia trecută, c-a fost sărbătoare! Miercuri am pus și eu de-am facut nițel zarzavat. Și mă gândeam în sinea mea, așa: E, lasă, dacă nu l-oi termina pân’ diseară, nu mă duc mâine la biserică și stau acasă și-l termin, îi pun sare, îl pun în borcane, fierb borcanele…Doamne, Maică Luminată! Păi ce-am putut ? Noaptea când mă pui în pat, ce-mi apare în vis ? Două fetițe cam ca Clara și Crina, așa, cu broboade negre pe cap, care, ce crezi!? venea câte una la mine, așa, se uita în ochii mei și mă întreba: Ia uită-te tu la mine, Puico, sunt eu om al bisericii sau nu sunt? Ei, îți închipui că m-am trezit dimineață și direct la biserică cu mine ! Păi am mai putut să rabd? I-am zis lu’ Gicu: Îl las, Doamne iartă-mă, de zarzavat, că io mă duc la biserică. Și-o să-mi ajute Măicuța Domnului să pun și borcanele, că nu m-o lăsa ea să ies eu din rându’ lumii taman acuma !

Haus șî manelii

Am fost la lăutari. Doamneeeeeei, ce mai bucurie. Bai, io-s manelistă. M-am autoclarificat în capu’ meu că pe mine mă unge la inimă lăutăria. De la instrumente care mi se par o prelungire a brațului lu’ Dumnezeu drăguțu’, nu ăla de zicem noi că ne bate dacă înjurăm, până la maioul țambalagiului plin de sudoarea actului artistic.

Era plin de hipsterime, de corporatiști veniți să-și clătească creieru’ și să urle Șaraiman și Șaraiman și să dea din șolduri până fac blocaj renal. Numai unu’ și unu’. Un domn bine, la cămașă călcată în detaliu, a scos meleoanele și a răsplătit muzicanții așa cum numai la astfel de evenimente se face. Lumea în delir. În sfârșit nicio chingă a făcutului frumos pentru alții, nicio opreliște d-asta dubioasă de ne-o punem noi că „nu se face”. Ba se faceeee. Și se face bine. Că e muzică, e viață, ieși mai viu și cu sângele mai roșu decât ai intrat. Toți tinerii aia (cred că media de vârstă era de 35 de ani) spălați, curați, apretați se simțeau excelent. Era un #goodvibe de ne juca inima-n noi.

Eu așa-mi imaginez că e la afterhoursu’ ăla pe care-l tot aud pomenit ca maximul distracției. Delir. Numai că în locul păcănelelor minimale, afterhoursul nostru a fost pe vioara lu’ Caliu. Lăutar mai cunoscut și mai apreciat în afara țărișoarei noastre decât la noi. Că la noi e rușine. E rușine să-ți vină să te sui pe mese și să plângă și să râdă inima-n tine în același timp c-asiști la arta desfășurându-se în fața ta.

Aaa, și-am avut o revelație. Ca să știți. Vreau să mă fac cântăreață de lăutărească. Să fac și eu cu vocea ce fac tănticile și nenii aia care cântă cu foc. Că, la bătrânețe (nu mai am mult), nu mă mai bagă în seamă pă pop-rock nici tata-mare. Dar o doamnă bine, știrbă, eventual, care vine ea cu rochie de gală și interpretează cu patos, cu tarafu’ lângă ea, va fi apreciată până moare. Mă reconvertesc profesional. Încep de-acu’, ca să mă pun la punct până la nunțile copiilor noștri.

P. S. Nu, nu mi-a fost frică de mulțime, că eram maxim 200. Și ce bine-a fost. Ca la bairam.

2000 în 2 luni

Când m-am apucat de blogul ăsta, m-am aruncat cu capul înainte. Și, la vreo câteva zile, m-a luat cu frică. Aoleu, ce naiba scriu eu?! Că eu am 3 vorbe la mine și alea se repetă. Stau mai bine cu înjurăturile. La alea pot să nu mă repet juma’ de ora. Deh, crescută-n Berceni cu lapte gros și frunza.

În fiecare săptămână am senzația că nu o să am ce să scriu. Că e gata. Ce să mai zic? Și pac, mă pocnește odată inspirațiunea și în 3 minute am terminat articolul. Nu știu cât o să țină. Habar n-am. Când n-o mai fi, n-o să mai am de unde.

Ce vreau eu să vă spun e că vă mulțumesc mult de tot. Tare mult. Conform ăstora de la wordpress, cică au intrat, în 2 luni jumate, 2000 de vizitatori unici pe blogul meu. Nici nu pot să-mi închipui cu mintea mea ce-nseamnă 2000 de oameni adunați la un loc.
E minunat. Și să trăiți sănătoși!

Vă mai aștept!