Nicio dragoste mai mare

Nu de multe ori am fost martora unor interogatorii ajunse la demență în care femei cu vârsta 30+ erau puse la zid de mame la primul sau al enspelea copil. Subiectul: „trebuie să faci un copil!”.

Nu ne intră-n cap odată că nu suntem la fel. Că fiecare decide pentru și în viața lui. Că n-am fost siamezi toți cu toți și că există persoane cu nevoi și ținte diferite de ale noastre în viață.
Un copil îți trasează o linie în viață în momentul în care apare. E foarte clară și foarte puternică. Îți ia tot ce-ai avut până la el și-ți dă cât nu poți duce, uneori.

Dacă mă întrebați pe mine, îți ia, pentru scurtă vreme, libertatea de-a te duce cu valul vieții, cu latura aia superficială a ei, dar pe care o valorizăm atât de mult și care ne dă senzația amăgitoare că trăim bine, frumos: petreceri, vacanțe, beri, plimbări in miez de noapte, băute, pălăvrăgeală ore-n șir despre nimicuri.

Ce-ți dă e incomparabil cu orice. Nu există fericire mai smintită. Ești, brusc, Dumnezeul unei alte ființe umane. E prelungirea ta pură în Universul ăsta și sursa unei iubiri necondiționate pe care niciun alt om nu ți-o poate oferi. Momentele în care parte din tine începe să facă cunoștință cu LUMEA și ți-o arată așa cum n-ai avut capacitatea s-o vezi până la el sunt, de departe, vârfurile vieții tale. Nicio senzație nu e mai electrizantă, mai caldă, mai vindecătoare, decât cea oferită de mânuța propriului copil pe obrazul tău. Nicio muzică compusă dealungul timpului nu-ți mângâie urechea ca acel „mami” repetat, iar și iar.

Dar înainte de a-l avea, tu nu știai toate astea. Și nici cele care hotărăsc să nu facă copii. N-au cum să-și dorească niște senzații povestite de alții: de mine, de tine. Nu e corect față de cele care decid că nu sunt pregătite sufletește, social, material să devină mame să le invadăm cu argumente valabile doar pentru noi.
Prefer deciziile luate cu cap pe un subiect atât de sensibil, atât de hotărâtor în viața unui om, decât convingerea că „văd eu ce fac, un copil crește singur” cu repercursiuni asupra altor vieți nevinovate, care nu ne cer să apară, care nu au puterea de a-și decide familia. E plină planeta de copii nedoriți, de suflete mutilate de lipsa iubirii, de trupuri schilodite de încercări repetate de a scăpa de sarcini.

Ce-ar fi ca scopul nostru să fie acela de a da lumii viitori adulți fericiți, acceptați și asumați?!

Undercut my thoughts

Știți momentele alea când îți aleargă prin cap 15 miliarde de gânduri, frici, dileme și to do-uri?! Când ai vrea să le smulgi cu mâna unul câte unul și să le arunci pe partea cealaltă a lumii?! Să nu le mai auzi, să plece dracu’ odată și să te lase. Că tu ai de făcut curățenie și cumpărături și de dus copilu’ la grădiniță și de iubit și de râs…Ai viață de trăit.
Eh, în momentele alea ai vrea să poți să tai în carne vie. Să faci să dispară și să fii zen. Dar ce să tai? Stomacu’, ca să nu mai bagi la burdihan ca vaca, dar nu te-ajută în cazul ăsta. Începi cu unghiile și termini cu părul. L-ai smulge tu, în speranța că fiecare fir ar putea duce cu el un gând, o frică, o dilemă, numai că s-ar putea să-ți revii, la un moment dat și… Ce naiba faci fără păr?
Mai bine-ți tragi un undercut. Adică te razi pe dedesubtul părului. Și ești pe jumătate rezolvată. Pe moment, ai mai taiat din ele, dă-le la balamuc.

Nițele good vibes trebuie la orișicine

Bai, n-am fost și io la Untold, SummerWell și la ăla care a fost înainte la mare. N-am fost niciodată, nu că anu’ ăsta. Când mă întreabă cineva dacă mă duc, mă și sperii, naibii. Cine, io?! Nici nu știu prea bine ce-s astea. Niște festivaluri știu că sunt. Cântă niște oameni, se bea, se dansează, se distrează, practic. Dar, probabil, pentru că-s venită pe gârlă, pe râul Buzău, nu mi-a trecut niciodată prin cap. E așa… Ca și cum se întâmplă toate astea pe altă planetă și io-s mică aici și fac cu mâna, dar nu știu cui.

Am auzit c-a fost omor la toate. Deci.. Exclus să mă duc. Dacă m-aș fi hotărât, n-aș fi dormit 3 săptămâni înainte de frică: că e multă lume, că mă sufoc, că ce fac eu acolo, că că … Mda, mă sperie mulțimile, din păcate. Poa’ să cânte și Dan Spătaru din mormânt live cu proiecție pe spate, eu în mulțime nu intru. Când a concertat Metallica prima și prima dată în România, m-am dus și eu cu sor-mea. Era să murim sufocate. Că nouă ne-a plăcut să stăm în față. Nici măcar nu eram rockerițe. Dacă știam 1 piesă cap-coadă, era bine… Dar na, eram proaspăt ieșite din adolescență sau chiar în miezul ei. După ce-am reușit să ieșim din vacarm, ne-am suit în tribune, unde era liber și una dintre noi a adormit. Nu mai știu care. Concertul se petrecea în continuare. Pesemne că zbaterea să ne ținem în viață și să nu fim călcate în picioare ne ostenise teribil.

Așa… Nu mă duc nu că nu mi-ar plăcea. N-aș vrea și eu să pot să port o conversație zilele astea fără să am privirea unei vaci nedumerite?! Aș vrea…Aș vrea să fiu cool, să am ce povesti în afara de ce #goodvibes vopsea lavabilă am ales pentru bucătărie, #mysummer ce cald e în 381 și #ineedvitamisea rețete de prăjituri. Numai că trebuie să-mi înving frica asta de oameni necunoscuți mulți adunați în jurul meu. Lucru imposibil în această perioada a vieții mele. Sau, mai bine, la anu’ îmi iau un bilet la Amara, combin și cu niște băi termale și, dacă e ceva, povestesc și eu de-acolo. Că n-o să mai fie nimeni care să știe ce și cum. O să fiu de nișă. O festivalieră cu totul și cu totul de aur!

#liviuvasilica #costicalataretu #tarafuldelavarbilau