Lună: septembrie 2019

Mulțumesc!

Neam de neamu’ meu n-ar fi visat vreodată că ce-mi produce mie mintea asta va ajunge la 3000 de oameni în mai puțin de 4 luni. Voi vă dați seama?! 3000 de oameni care citesc ce debitez eu dintr-o nevoie de a scoate din iureșul care-mi bântuie creierii zilnic.
Îmi place să vorbesc și o fac des și mult. Sunt de-aia de care abia aștepți să scapi, că te obosește teribil cu polologhiile. Cel mai bine știu asta prietenele mele, săracele, care știu că atunci când ne întâlnim voi monopoliza 3 sferturi din discuții. N-am nimic de zis interesant. Nu mereu. Dar eu zic.
Acum am început să fac treaba asta mai rar, ce-i drept, pentru că va am pe voi și mai vărs din avalanșa de idei pe-aici.

Vă sunt recunoscătoare! ❤️🙈🙏

0

Scuti, că ne plicti

Vă felicităm mamelor:
– ai căror copii fac caca lingouri de aur cu fir de mătase
– ai căror copii vorbesc 5 limbi străine încă din burtă
– ai căror copii fac cosinus de 3/4 (nici nu știu dacă există, naibii, așa ceva) de la 4 ani jumate
– care ieșiți din casă cu 2 copii de grădiniță și arătați ca și cum vă ungeți seară de seară cu lacrimi de pui de urs Panda și beți licoarea tinereții fără bătrânețe
– care n-ați ridicat vocea, Doamne-ferește, niciodată în fața copilului
– care vă strălucește vouă casa de curățenie și puritate și e absență totală de microbi
– care aveți voi 2354 de proiecte în desfășurare da’ faceți și tocăniți și prăji și ciorbiță de 3 ori pe săptămână
– care n-ați simțit niciodată vreo urmă de depresie pentru că să fii părinte e numai roz bombon cu floricele și, oricum, voi ați știut din prima ce și cum să faceți, c-ați fost luminate pe cale divină
– care ne învățați pe noi, mamele astea de nu știm de capul nostru, ce e mai bine pentru copiii noștri, pentru că voi știți TOT: să nu-i vaccinăm, să-i hrănim cu muguri și sâmburi, să îi dăm la 145 de activități extra grădiniță/școală că au creieru’ burete și-acu’ tre’ băgată informația în el
– care sunteți și mame și femei și soții și angajate și amante și fashion iconuri și toate alea bune de pe pământ PERFECTE
– care faceți voi toate astea fără pic de ajutor, jur!

Vă felicităm și vă rugăm insistent să ne mai scutiți!

0

Cum să fac…?

Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.

Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.

Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.

Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.

0

O mamă și un fiu

O mamă și fiul ei

Inspirată acum ceva timp de un articol de pe un blog străin trimis de cumnata mea, am început să îi trimit email-uri lui Matei, la o adresă pe care i-am creat-o eu și a cărei parolă urmează să i-o dau fie când o să înceapă să-mi trântească ușa camerei în față, fie la 18 ani. O țin așa, ca pe un AS în mânecă.

Mi s-a părut o idee foarte bună să știe ce simt eu acum, când el e mic, mic și să ne rămână atât mie, cât și lui, punctate momente importante în creșterea lui. Sunt convinsă că nu sunt în stare să țin minte tot, așa că m-ajută treaba asta. Bine, există și un motiv ascuns. Mi-e teamă că n-o să mă pot exprima în cuvinte, așa cum o fac acum. Nu în mod direct. Știm că pentru mulți, comunicarea reală cu proprii copii este un proces greu, modificat, pe parcursul anilor, de cum evoluează relația părinte-copil. Eu sper și voi face tot ce-mi stă-n putință să creștem armonios, într-o legătură sinceră și sănătoasă.

Mi-ar plăcea să știe, atunci când va crește:
– că nu știu dacă merit un copil atât de blând, de bun și înțelegător
– că la 4 ani el îmi spune, din senin, că e fericit că are părinți. Iar eu, cu lacrima-n gât, mă uit la el, nu știu să-i spun altceva decât că sunt fericită că e copilul meu și c-aș vrea să pot înrăma momentul ăla cu noi 2
– că n-aș vrea să înceteze niciodată să spună altfel cuvinte ca: bentenorieră, steorant, spiderment, vultozer, dubică și câte și mai câte. De-aia nici nu-l mai corectez.
– că mi-aș dori să nu-i transmit niciuna dintre fricile mele de mamă
– că mi-e dor de el mic mic și aș face orice să opresc timpu’n loc
– că miroase a lapte cu vanilie când e curat și a acru când se joacă toata ziua și că aș sta cu nasu’n pielea lui toată viața, dacă m-ar lăsa
– că mi-e groază cu durere-n piept de momentul în care nu-mi va mai cere și nu mă va mai lăsa să-l țin strâns în brațe
– că n-am să pot niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mama lui
– că uneori simt că-mi explodează inima de atâta iubire
– că îi mulțumesc că mă face conștientă de cât de frumoasă e lumea în care trăim.
– că viața e atât de frumoasă și ar trebui trăită cu bucurie
– că blândețea și grija față de cei din jur sunt calități pe care orice om ar trebui să le aibă și că o să încerc din rasputeri să îl ajut să rămână cald și bun, cum e acum
– că primesc lecții de la el în fiecare zi.
– că-l respect și că-l admir ca pe niciun alt om
– că mă topesc toată când refuza înghețata, preferata lui, pentru că e răcit, deși el nu mai e de mult timp, când ne atenționează că nu trebuie să mergem în parc pentru că are muci și îi poate îmbolnăvi pe alți copii, când se joacă în casa pe timpul iernii de-a plaja și marea cu o bucurie și-un entuziasm care te fac să crezi că ești chiar în momentul ăla pe o plajă adevărată, vara

– că nu cred că există răutate pură, ci doar suferință adâncă care lasă urme
– că muzica e una dintre cele mai eficiente terapii pentru suflet
– că nu există senzație mai plăcută pe lume decât mânuțele lui pe fața mea
– că obosesc de multe ori. Și-mi doresc momente doar pentru mine. Și, când le am, îmi doresc să fiu lângă el.
– că mă obosește dependența lui de mine și a mea de el, dar, mai mult decât atât, mă flatează și mă face fericită
– că îmi cer iertare pentru momentele în care mă lasă răbdarea
– că Îl IUBESC MEREU!

0

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără oglindă

În curând o să mă pricopsesc cu 39 de ani. Tristă zi va fi aia, deși, de când mă știu, de ziua mea sunt pe val. Mă hrănesc cu fiecare „la mulți ani!”, mă bucur de toate îmbrățișările și pupăturile (deși, în rest, mie nu-mi place să mă pup așa… Tam nesam, țoc țoc). Însă ziua asta, în care eu o să fac 39 de ani, va fi urâtă și neagră și posacă. Că e aia dinainte de 40, când va fi jihadu’.


Mi-e urât că îmbătrânesc. Știu, știu, sunt mulți/e  ca mine. Nu-s eu unică în disperarea asta. Dar eu o trăiesc pe a mea. Vine cu riduri, cu atârnarea pieilor, cu dureri de genunchi, cu timp din ce în ce mai puțin cu ai mei, cu ploi și vânt și frig.


Așa c-o să mă operez. Măcar exteriorul să mă mintă periodic că treaba-i bună, mai durează. Sper să mă țină și șalele, că la alea nu pot să umblu. Pot, da-i complicat și nedorit.
Când zic c-o să mă ferchezuiesc cu bisturiu’, zic c-o să fie finuț, pe luxet așa (Doamne-ajută să nu mă bag la rate multe și mari). Adică un botox/cimentix/mortar și ce-o mai fi, de-abia insinuat în frunte, în ridurile de la ochi și cam atât. Pentru că, să știți, mie aproape că mi se face frică pe stradă când dau de câte-o rățușcă mac-mac. Frică și că m-atacă cu ciocu’, dar și că mă întreabă copilu’ ce e: om sau animal și eu nu știu ce și cum să-i explic să nu-l traumatizez.

Uneori îmi vine să le opresc și să le-ntreb: de ce te-ai sluțit, mămică, în halu’ ăsta? De ce, fata mamii, să nu te mai recunoască, să nu te mai știe nici vântu’, nici pământu’, dar mai ales mă-ta care te-a făcut într-un fel și tu-i apari la poartă în altu’? Ce te-a îndemnat pe tine în lupta asta cu ființa vie care ai fost tu pe pământ lăsată cu buze subțiri și ochi căprui, nu albaștri? Care a fost motivația lăuntrică de semeni acu’ cu Donatella Versace și nu cu unchiu’ Mircea cu care semănai de când te-ai născut și pân-a intrat elixiru’ tinereții subcutanat?


Dar dup-aia mă gândesc că disperarea asta pe care încep eu s-o trăiesc pe pielea mea, au trăit-o și ele. Poate înzecit. Da’ de ce să insiști? De ce să vrei să nu mai semeni deloc cu tine? Și-aci eu zic că nu e de râs deloc. E de plâns cu muci adunați în barbă și cu psihologi și terapii. Că… Să nu mai vrei tu să te vezi PE TINE în oglindă, să nu te mai placi deloc, să te urăști chiar și să ajungi să te transformi din om în orice altceva, e o adevărată dramă.
Eu vă rog frumos, p-ăștia de mă cunoașteți, dacă peste câțiva ani vedeți pe stradă una care vi se pare că aduce cu mine, dar în orice moment ar putea începe să măcăne, să mă luați frumos de mână și să mă internați. Batem palma?

0

Give me a break. A city-break.

Una dintre cele mai mari surse de energie pentru mine este un city-break cu fetele. De câțiva ani facem 1 pe an. Că suntem sarake și zicem Săru’mâna, Doamne și pentru ăla. Calculăm de ni se învârte neuronu’ banii pe care tre’ să îi dăm, ne gândim de 100 de ori dacă n-ar trebui să înnoptăm, în gazdă, la o băbuță drăguță (sau nu), ca să mai salvăm din ăia 30 de euro pe care vrem să-i mătrășim la Primark pe gioarse, despre care noi știm că-s gioarse, dar una e să-ți iei un tricou penibil din Dublin și alta e să-l iei pe același din București. No?!


Până la urmă, după îndelungi dezbateri, plecăm.
Pe mine mă ia, cam cu o săptămână înainte, o stare de exuberanță de nedescris. Zici că n-am mai pupat avion în toată viețulica mea, că acu’s venită de pe bătătură și mă scoate și pe mine verișoara înstărită în lume.


Ele, prietenele mele, sunt fete cu capu’ pe umeri, liniștite, calculate, în banca lor. Am senzația că au puterea să-și calculeze și gândurile și dracii și fericirea și tot. Așa de sănătoase mi se par la cap. Lucru care nu se va putea spune despre mine niciodată.
Eu ajung cu 3 ore înainte la aeroport și golu’ din stomac începe să se mărească până pun picioru’ pe tărâmuri străine. M-apucă toate fricile, toate stresurile: de avion, de necunoscut, de plecare de lângă copil. E așa, un melanj între bucurie și disperare.

Alea 3-4 zile sunt ca un roller-coaster în capu’ meu. Miros tot, gust tot, calc tot, simt tot și încerc să iau cu mine și să rămână, mult timp după, toate senzațiile alea. Sunt avidă. Dar nu e numai locul, ci și faptul că suntem noi 3, că trăim acu’, în pragu’ bătrâneții, ce n-am trăit la 20+. Am senzația, în fiecare minut care trece în timpul petrecut acolo, că aș putea să pierd ceva și că n-o să mai am timp să recuperez, pentru că timpul vieții se scurtează și sunt atâtea și atâtea de văzut în lumea asta. Mergem întotdeauna în locuri în care n-am mai fost, deși plecăm, de fiecare dată, frustrate că n-am apucat să ne bucuram de tot ce ne poate oferi experiența locului vizitat.


Îmi zicea un prieten că, din pozele noastre, imaginea e a unei mătușici (eu) care-și plimbă nepoatele prin Europa. Asta și pentru că, probabil, ele se țin mai bine decât mine, dar și pentru că eu sunt mofturoasă și cam vreau ca lucrurile să se întâmple cum vreau eu, când vreau eu, ca să nu devin o frustrată insuportabilă . V-am zis că ele sunt sănătoase la cap și eu nu. Mă lasă, mă acceptă, mă tolerează și mă iubesc așa, dusă cu pluta cum sunt.


Mai e puțin și se face anu’ de la ultima „aventură” de genul ăsta. Golul în stomac s-a instalat.
Păi?! Ce facem, fetelor?!

0

Mire și mireasă, luați-vă cu drumu’!

Ia-ți mireasă ziua bună… De la toți invitații. Că e belită.


Nunțile mi se par o sursă de stres care se-ntinde pe cel puțin 6 luni, de-aia de te-ar putea băga la balamuc. Să gândești cu capu’ tău totul în cel mai mic detaliu, să planifici, să alergi, să cauți, să mulțumești.


În primul și primul rând e stresu’ că nu te mai cere. Te-oi fi îngrășat, nu s-o fi săturat de bere cu băieții și îi e frică de ștreang… Stai, stai, nu-i sugerezi nimic. Păi ce, tu ești proasta lui să-l ceri tot tu dupa 8 ani în care el a dormit în ghete, deși dădea semne că te-ar vrea și zbâcită și cu flatulații neținute-n frâu. De vreo 5 ani, o arzi și tu pe modern, cum îl auzi pe el în cercurile voastre de prieteni: ce, bah, mă face pe mine un act? Cu ce-mi hotărăște mie o foaie de hârtie destinu’?! Și mergi pe burtă, femeia secolului 14 ce ești tu în sufletu’ tău și-a secolului 22 în discurs.
În sfârșit, o face. Ei, n-a fost cum ai vrut tu, să scrie pe reclama de pe avionu’ ușor care survolează stațiunea Mamaia „Te iubesc, Nuțica, vrei să fii soția mea?”, dar merge și-n bucătăria voastră din Lujerului zicându-ți „nu facem și noi nuntă?”


Și-ncepe dansu’!
Restaurant, biserică (una la care să nu-ți ceară popa 1000 de euro, că fără ei nu te poate binecuvanta) rochie, costum, pantofi, arnajamente florale, muzică, invitații, invitați. Le pui pe hârtie entuziasmată și-n juma’ de oră te ia cu leșin. Bani, nervi, alergatură, mămica și tăticu’ care vor să faci nuntă cu toți boșorogii care le-au fost lor colegi de liceu. Că doar sunt socrii mici și mari. Cine știe când s-or mai vedea cu ăia?! Arooo, există facebook. La mine la nuntă nu-i serată de dansuri și bune maniere. Te cerți, te-mbufnezi, iese lista de 240 de persoane. 3 sferturi din ele habar n-ai cine sunt. Și tu visai nuntă pe plajă, cu pescăruși cântând marșu’ nupțial. Aia e. Poate mai faci una și-altădată 🤭.


Rochia de mireasa aduce toată jelania din lume pe capu’ tău. Aia de-ți place se cumpără cu credit pe 5 ani și, oricum, mai ai de dat jos 15 kg ca să-ncapi în ea și s-arate bine pe tine, numai că tu, de panică, bagi numa’ covrigi cu mac în tine de 3 luni.


Seara nunții e testarea supremă a nervilor capului. Ai 480 de ochi pe tine, tu tre’ să mai reziști pe tocurile de 14 încă câteva ore, n-ai fost la baie, deși de 20 de minute simți că o să-i dai drumu’ pe tine, că n-ai apucat de-azi dimineață și tre’ să zâmbești frumos și să faci conversație cu o tanti care-ți povestește cât de zgubilitică (dar deșteaptă foc) erai de mică. Tu habar n-ai cine e. După ce, într-un final, ajungi pe ringul de dans cu proaspătul tău soț, te cheamă șefa de sală, că nu i-ai zis că-s 10 invitați care nu pun gura pe carne și ei n-au în meniu frunze suficiente.


Hai, să vină tortu’, că tare ai vrea să pui capu’ pe pernă fericită că ai strâns și tu bani de 3 zile la 2 Mai cu iubu’.

0

Fast and Fricos 3

Cand ți-e frică și de umbra ta, să te-nhami la o călătorie cu Uber-ul este o adevărată provocare, o autopedeapsă, o schingiuire a nervilor și-așa întinși la maxim de gălăgia din cap. Dar io mă urc. Sunt vitează până deschid portiera mașinii. Că dup-aia mă ia cu vertij, cu gânduri negre că dacă mor în accident și io am copil acasă, dacă mă duce pe vreun câmp și mă violează, Doamne iartă-mă, dacă începe să vorbească cu mine și tre’ să scot și io ceva pe gură?!

Unu’ a vorbit și m-a panicat maxim până am ajuns la destinație. Râdea ca prostu’ singur, io cu ochii-n telefon, niciun mușchi nu mi se mișca și zice: „mă scuzați, râd că nu mi s-a mai întâmplat să îmi facă curte o femeie” (pauză – aaa, panică panică, panică” ce curte, fratioru’ meu, că io n-am mișcat, n-am respirat de când m-am urcat. Io nu exist!” Și a dat Sfântu’ și a continuat „și-am primit un mesaj acum de la o domnișoară care e chiar insistentă”. Și râde ca Chucky. Eu mor în sufletul meu și transpir și „înger, îngerașul meu”.

Locul în care m-am rugat cel mai mult la viața mea nu e biserica. Nu, nu, nu. E ori un Peugeot, ori un Logan, ori ce are nenea șoferu’ de la Uber. Cu Tatăl nostru repetat, în funcție de cât ține cursa, 20-30 de minute întruna, cu inima cât un purice, cu gură uscată și respirație tăiată.

În timpul altei curse, când am intrat în pasajul de la Unirii, taica Viorel, șoferul, s-a gândit să-i dea cox. Pe bune?! Fix cu mine în mașină te-ai găsit, mă, vericule, să faci curse la 180 de ani cât ai?! Am făcut atac de panică, 30 de secunde de pasaj mi s-au părut o vară-ntreagă numai cu 40 de grade, am transpirat ca o scroafă și eram pregătită în capu’ meu nelimpede să-l ard, după, cu o reclamație. Mă duce mintea să trag cu ochiul la ce viteză băgase nebunu’. Avea 65 km/h. Cum mama naibii?!? Când io zbor de 1 oră?!

Cam așa mă târăsc eu cu blestemata asta de frică după mine. Dac-o să scap vreodată de ea… O sa văd eu ce fac.

1

Vacanța infuenceriței de Berceni

N-am mai scris de mult timp. Aș putea să mă dau interesantă și să zic că n-am mai făcut-o pentru că am fost în vacanță (lucru care s-a întâmplat), dar realitatea e că neuronul ăla singur singurel s-a-vârtit de i-a venit rău și n-a mai produs nimic. Gol. Nimic. Nada. Empty.
Acu’, că-s aterizată proaspăt din mașina proprietate personală derect în apartamentul din Berceni, aș putea să vă povestesc cum am petrecut vacanța pe coasta 2 Mai, loc cu corturi și nisip fin, plin de pungi de cipsuri. Oază de liniște și relaxare cu juma’ de Mega prezentă prin ambalaje. Pe sistemul „check my new post for details”, așa cum se alintă influencerițele cu patalamale la mână, iată cum mi s-a întâmplat mie:

Am plecat nepastilată. Mare greșeală, că era să fiu azvârlită pe autostradă de vreo 2 ori, în urma crizelor de isterie făcute ca mi se părea că, la 110 km/h, mașina merge cu 250, cel puțin. Nod în gât, transpirații, ochi închiși 2 ore și ceva pân’ la 2 Mai. Ajunsă acolo, m-a părăsit panica și i-a luat locu’ o amorțeală d-asta autoindusă că „ce mama reacu’, e vacanță. Potolește-te, naibii, cu fricile și căcaturile de 2 lei, Mirelo!” – îmi ziceam io, încercând să mă setez pe „enjoy the moment”. Copilu’ s-a distrat, noi ne-am relaxat și m-am și transformat într-o sirenă wanna be pentru o ședință foto cumsecade pe pietre alea de le vedem în toate pozele de pe litoral (babilii, care veniseră ele pentru băi de nămol, se-nchinau și cu stânga și cu dreapta și scuipau în costumele de baie cu totu’ luate de la Lidl – și io tot de-ăla am, apropo – când vedeau 2 duamne de patrujdeani că se izmeneau ca stricatele pe plaje).Am avut și cum, că era copilul ocupat să se certe cu valurile și să se plimbe cu caiacu’ cu taică-su’, că altfel aș fi devenit campioană mondială absolută la castele de nisip făcute cu găletușa și stricate în cel mai scurt timp. Asta s-a întâmplat în iunie, când n-a avut alt partener de joaca.
În tot timpul ăsta, capul era gol de orice gând cu „trebuie”. De telefon uitam cu orele, aproape că nici nu mă interesa ce se întâmplă în afara perimetrului meu de vacanță. Frumos sentiment. Nemaiîntâlnit de câțiva ani. Nu credeam că mai e posibil fără anesteziere pe bază de plante din categoria extravalerianic cardio. Ceva s-a-ntâmplat. Mai apărea câte-un gând nebun de-acasă, d-ăsta cu: începe copilu’ grădinița, aoleo, aoleo, de zici că pleacă militar; întreținere, gaze, zugrăveli & co. Și mă răpunea. Exact așa:Liniștea asta generală a durat fix cât am stat la mare. Pentru că, odată porniți spre Moldova, crizele au început iar, mai ales că m-aștepta un drum de 6 ore. Ce mai bucurie pe mine c-am condus vreo 2 ore jumate din ele. Pfiuuu. Că-n rest, iar: nod în gât, inima la trap, ochi închiși, disperare la orice depășire etc. Am ajuns extenuată și nadușită toată.
Treaba deșteaptă e că, fix de a doua zi mi-am dat reset și am redevenit zen. Piscineta, soare, mâncare muuultă (am băgat 2 kg în buchetu’ greutății mele corporale de sirenă pentru 2 zile juma’).
S-a sfârșit, dară. Am revenit la starea inițială cu frici și grăsime și haine neîncăpătoare și gânduri firave de dietă și dracii care vin odată cu astea.

2

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: