Neam de neamu’ meu n-ar fi visat vreodată că ce-mi produce mie mintea asta va ajunge la 3000 de oameni în mai puțin de 4 luni. Voi vă dați seama?! 3000 de oameni care citesc ce debitez eu dintr-o nevoie de a scoate din iureșul care-mi bântuie creierii zilnic. Îmi place să vorbesc și o fac des și mult. Sunt de-aia de care abia aștepți să scapi, că te obosește teribil cu polologhiile. Cel mai bine știu asta prietenele mele, săracele, care știu că atunci când ne întâlnim voi monopoliza 3 sferturi din discuții. N-am nimic de zis interesant. Nu mereu. Dar eu zic. Acum am început să fac treaba asta mai rar, ce-i drept, pentru că va am pe voi și mai vărs din avalanșa de idei pe-aici.
Vă felicităm mamelor: – ai căror copii fac caca lingouri de aur cu fir de mătase – ai căror copii vorbesc 5 limbi străine încă din burtă – ai căror copii fac cosinus de 3/4 (nici nu știu dacă există, naibii, așa ceva) de la 4 ani jumate – care ieșiți din casă cu 2 copii de grădiniță și arătați ca și cum vă ungeți seară de seară cu lacrimi de pui de urs Panda și beți licoarea tinereții fără bătrânețe – care n-ați ridicat vocea, Doamne-ferește, niciodată în fața copilului – care vă strălucește vouă casa de curățenie și puritate și e absență totală de microbi – care aveți voi 2354 de proiecte în desfășurare da’ faceți și tocăniți și prăji și ciorbiță de 3 ori pe săptămână – care n-ați simțit niciodată vreo urmă de depresie pentru că să fii părinte e numai roz bombon cu floricele și, oricum, voi ați știut din prima ce și cum să faceți, c-ați fost luminate pe cale divină – care ne învățați pe noi, mamele astea de nu știm de capul nostru, ce e mai bine pentru copiii noștri, pentru că voi știți TOT: să nu-i vaccinăm, să-i hrănim cu muguri și sâmburi, să îi dăm la 145 de activități extra grădiniță/școală că au creieru’ burete și-acu’ tre’ băgată informația în el – care sunteți și mame și femei și soții și angajate și amante și fashion iconuri și toate alea bune de pe pământ PERFECTE – care faceți voi toate astea fără pic de ajutor, jur!
Vă felicităm și vă rugăm insistent să ne mai scutiți!
Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.
Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.
Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.
Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.
