Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără oglindă

În curând o să mă pricopsesc cu 39 de ani. Tristă zi va fi aia, deși, de când mă știu, de ziua mea sunt pe val. Mă hrănesc cu fiecare „la mulți ani!”, mă bucur de toate îmbrățișările și pupăturile (deși, în rest, mie nu-mi place să mă pup așa… Tam nesam, țoc țoc). Însă ziua asta, în care eu o să fac 39 de ani, va fi urâtă și neagră și posacă. Că e aia dinainte de 40, când va fi jihadu’.


Mi-e urât că îmbătrânesc. Știu, știu, sunt mulți/e  ca mine. Nu-s eu unică în disperarea asta. Dar eu o trăiesc pe a mea. Vine cu riduri, cu atârnarea pieilor, cu dureri de genunchi, cu timp din ce în ce mai puțin cu ai mei, cu ploi și vânt și frig.


Așa c-o să mă operez. Măcar exteriorul să mă mintă periodic că treaba-i bună, mai durează. Sper să mă țină și șalele, că la alea nu pot să umblu. Pot, da-i complicat și nedorit.
Când zic c-o să mă ferchezuiesc cu bisturiu’, zic c-o să fie finuț, pe luxet așa (Doamne-ajută să nu mă bag la rate multe și mari). Adică un botox/cimentix/mortar și ce-o mai fi, de-abia insinuat în frunte, în ridurile de la ochi și cam atât. Pentru că, să știți, mie aproape că mi se face frică pe stradă când dau de câte-o rățușcă mac-mac. Frică și că m-atacă cu ciocu’, dar și că mă întreabă copilu’ ce e: om sau animal și eu nu știu ce și cum să-i explic să nu-l traumatizez.

Uneori îmi vine să le opresc și să le-ntreb: de ce te-ai sluțit, mămică, în halu’ ăsta? De ce, fata mamii, să nu te mai recunoască, să nu te mai știe nici vântu’, nici pământu’, dar mai ales mă-ta care te-a făcut într-un fel și tu-i apari la poartă în altu’? Ce te-a îndemnat pe tine în lupta asta cu ființa vie care ai fost tu pe pământ lăsată cu buze subțiri și ochi căprui, nu albaștri? Care a fost motivația lăuntrică de semeni acu’ cu Donatella Versace și nu cu unchiu’ Mircea cu care semănai de când te-ai născut și pân-a intrat elixiru’ tinereții subcutanat?


Dar dup-aia mă gândesc că disperarea asta pe care încep eu s-o trăiesc pe pielea mea, au trăit-o și ele. Poate înzecit. Da’ de ce să insiști? De ce să vrei să nu mai semeni deloc cu tine? Și-aci eu zic că nu e de râs deloc. E de plâns cu muci adunați în barbă și cu psihologi și terapii. Că… Să nu mai vrei tu să te vezi PE TINE în oglindă, să nu te mai placi deloc, să te urăști chiar și să ajungi să te transformi din om în orice altceva, e o adevărată dramă.
Eu vă rog frumos, p-ăștia de mă cunoașteți, dacă peste câțiva ani vedeți pe stradă una care vi se pare că aduce cu mine, dar în orice moment ar putea începe să măcăne, să mă luați frumos de mână și să mă internați. Batem palma?

Autor:

Daca nu mi-ar placea sa cant si sa ma joc de-a actoria, de-a angajatul wannabe perfect si de-a mama si sotia stangace cu sperante de mama si sotie sigura pe sine, mi-ar placea sa cant, sa ma joc de-a actoria si de-a mama si sotia stangace cu sperante de mama si sotie sigura pe sine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.