O mamă și un fiu

O mamă și fiul ei

Inspirată acum ceva timp de un articol de pe un blog străin trimis de cumnata mea, am început să îi trimit email-uri lui Matei, la o adresă pe care i-am creat-o eu și a cărei parolă urmează să i-o dau fie când o să înceapă să-mi trântească ușa camerei în față, fie la 18 ani. O țin așa, ca pe un AS în mânecă.

Mi s-a părut o idee foarte bună să știe ce simt eu acum, când el e mic, mic și să ne rămână atât mie, cât și lui, punctate momente importante în creșterea lui. Sunt convinsă că nu sunt în stare să țin minte tot, așa că m-ajută treaba asta. Bine, există și un motiv ascuns. Mi-e teamă că n-o să mă pot exprima în cuvinte, așa cum o fac acum. Nu în mod direct. Știm că pentru mulți, comunicarea reală cu proprii copii este un proces greu, modificat, pe parcursul anilor, de cum evoluează relația părinte-copil. Eu sper și voi face tot ce-mi stă-n putință să creștem armonios, într-o legătură sinceră și sănătoasă.

Mi-ar plăcea să știe, atunci când va crește:
– că nu știu dacă merit un copil atât de blând, de bun și înțelegător
– că la 4 ani el îmi spune, din senin, că e fericit că are părinți. Iar eu, cu lacrima-n gât, mă uit la el, nu știu să-i spun altceva decât că sunt fericită că e copilul meu și c-aș vrea să pot înrăma momentul ăla cu noi 2
– că n-aș vrea să înceteze niciodată să spună altfel cuvinte ca: bentenorieră, steorant, spiderment, vultozer, dubică și câte și mai câte. De-aia nici nu-l mai corectez.
– că mi-aș dori să nu-i transmit niciuna dintre fricile mele de mamă
– că mi-e dor de el mic mic și aș face orice să opresc timpu’n loc
– că miroase a lapte cu vanilie când e curat și a acru când se joacă toata ziua și că aș sta cu nasu’n pielea lui toată viața, dacă m-ar lăsa
– că mi-e groază cu durere-n piept de momentul în care nu-mi va mai cere și nu mă va mai lăsa să-l țin strâns în brațe
– că n-am să pot niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mama lui
– că uneori simt că-mi explodează inima de atâta iubire
– că îi mulțumesc că mă face conștientă de cât de frumoasă e lumea în care trăim.
– că viața e atât de frumoasă și ar trebui trăită cu bucurie
– că blândețea și grija față de cei din jur sunt calități pe care orice om ar trebui să le aibă și că o să încerc din rasputeri să îl ajut să rămână cald și bun, cum e acum
– că primesc lecții de la el în fiecare zi.
– că-l respect și că-l admir ca pe niciun alt om
– că mă topesc toată când refuza înghețata, preferata lui, pentru că e răcit, deși el nu mai e de mult timp, când ne atenționează că nu trebuie să mergem în parc pentru că are muci și îi poate îmbolnăvi pe alți copii, când se joacă în casa pe timpul iernii de-a plaja și marea cu o bucurie și-un entuziasm care te fac să crezi că ești chiar în momentul ăla pe o plajă adevărată, vara

– că nu cred că există răutate pură, ci doar suferință adâncă care lasă urme
– că muzica e una dintre cele mai eficiente terapii pentru suflet
– că nu există senzație mai plăcută pe lume decât mânuțele lui pe fața mea
– că obosesc de multe ori. Și-mi doresc momente doar pentru mine. Și, când le am, îmi doresc să fiu lângă el.
– că mă obosește dependența lui de mine și a mea de el, dar, mai mult decât atât, mă flatează și mă face fericită
– că îmi cer iertare pentru momentele în care mă lasă răbdarea
– că Îl IUBESC MEREU!

Tinerețe fără bătrânețe și viață fără oglindă

În curând o să mă pricopsesc cu 39 de ani. Tristă zi va fi aia, deși, de când mă știu, de ziua mea sunt pe val. Mă hrănesc cu fiecare „la mulți ani!”, mă bucur de toate îmbrățișările și pupăturile (deși, în rest, mie nu-mi place să mă pup așa… Tam nesam, țoc țoc). Însă ziua asta, în care eu o să fac 39 de ani, va fi urâtă și neagră și posacă. Că e aia dinainte de 40, când va fi jihadu’.


Mi-e urât că îmbătrânesc. Știu, știu, sunt mulți/e  ca mine. Nu-s eu unică în disperarea asta. Dar eu o trăiesc pe a mea. Vine cu riduri, cu atârnarea pieilor, cu dureri de genunchi, cu timp din ce în ce mai puțin cu ai mei, cu ploi și vânt și frig.


Așa c-o să mă operez. Măcar exteriorul să mă mintă periodic că treaba-i bună, mai durează. Sper să mă țină și șalele, că la alea nu pot să umblu. Pot, da-i complicat și nedorit.
Când zic c-o să mă ferchezuiesc cu bisturiu’, zic c-o să fie finuț, pe luxet așa (Doamne-ajută să nu mă bag la rate multe și mari). Adică un botox/cimentix/mortar și ce-o mai fi, de-abia insinuat în frunte, în ridurile de la ochi și cam atât. Pentru că, să știți, mie aproape că mi se face frică pe stradă când dau de câte-o rățușcă mac-mac. Frică și că m-atacă cu ciocu’, dar și că mă întreabă copilu’ ce e: om sau animal și eu nu știu ce și cum să-i explic să nu-l traumatizez.

Uneori îmi vine să le opresc și să le-ntreb: de ce te-ai sluțit, mămică, în halu’ ăsta? De ce, fata mamii, să nu te mai recunoască, să nu te mai știe nici vântu’, nici pământu’, dar mai ales mă-ta care te-a făcut într-un fel și tu-i apari la poartă în altu’? Ce te-a îndemnat pe tine în lupta asta cu ființa vie care ai fost tu pe pământ lăsată cu buze subțiri și ochi căprui, nu albaștri? Care a fost motivația lăuntrică de semeni acu’ cu Donatella Versace și nu cu unchiu’ Mircea cu care semănai de când te-ai născut și pân-a intrat elixiru’ tinereții subcutanat?


Dar dup-aia mă gândesc că disperarea asta pe care încep eu s-o trăiesc pe pielea mea, au trăit-o și ele. Poate înzecit. Da’ de ce să insiști? De ce să vrei să nu mai semeni deloc cu tine? Și-aci eu zic că nu e de râs deloc. E de plâns cu muci adunați în barbă și cu psihologi și terapii. Că… Să nu mai vrei tu să te vezi PE TINE în oglindă, să nu te mai placi deloc, să te urăști chiar și să ajungi să te transformi din om în orice altceva, e o adevărată dramă.
Eu vă rog frumos, p-ăștia de mă cunoașteți, dacă peste câțiva ani vedeți pe stradă una care vi se pare că aduce cu mine, dar în orice moment ar putea începe să măcăne, să mă luați frumos de mână și să mă internați. Batem palma?

Give me a break. A city-break.

Una dintre cele mai mari surse de energie pentru mine este un city-break cu fetele. De câțiva ani facem 1 pe an. Că suntem sarake și zicem Săru’mâna, Doamne și pentru ăla. Calculăm de ni se învârte neuronu’ banii pe care tre’ să îi dăm, ne gândim de 100 de ori dacă n-ar trebui să înnoptăm, în gazdă, la o băbuță drăguță (sau nu), ca să mai salvăm din ăia 30 de euro pe care vrem să-i mătrășim la Primark pe gioarse, despre care noi știm că-s gioarse, dar una e să-ți iei un tricou penibil din Dublin și alta e să-l iei pe același din București. No?!


Până la urmă, după îndelungi dezbateri, plecăm.
Pe mine mă ia, cam cu o săptămână înainte, o stare de exuberanță de nedescris. Zici că n-am mai pupat avion în toată viețulica mea, că acu’s venită de pe bătătură și mă scoate și pe mine verișoara înstărită în lume.


Ele, prietenele mele, sunt fete cu capu’ pe umeri, liniștite, calculate, în banca lor. Am senzația că au puterea să-și calculeze și gândurile și dracii și fericirea și tot. Așa de sănătoase mi se par la cap. Lucru care nu se va putea spune despre mine niciodată.
Eu ajung cu 3 ore înainte la aeroport și golu’ din stomac începe să se mărească până pun picioru’ pe tărâmuri străine. M-apucă toate fricile, toate stresurile: de avion, de necunoscut, de plecare de lângă copil. E așa, un melanj între bucurie și disperare.

Alea 3-4 zile sunt ca un roller-coaster în capu’ meu. Miros tot, gust tot, calc tot, simt tot și încerc să iau cu mine și să rămână, mult timp după, toate senzațiile alea. Sunt avidă. Dar nu e numai locul, ci și faptul că suntem noi 3, că trăim acu’, în pragu’ bătrâneții, ce n-am trăit la 20+. Am senzația, în fiecare minut care trece în timpul petrecut acolo, că aș putea să pierd ceva și că n-o să mai am timp să recuperez, pentru că timpul vieții se scurtează și sunt atâtea și atâtea de văzut în lumea asta. Mergem întotdeauna în locuri în care n-am mai fost, deși plecăm, de fiecare dată, frustrate că n-am apucat să ne bucuram de tot ce ne poate oferi experiența locului vizitat.


Îmi zicea un prieten că, din pozele noastre, imaginea e a unei mătușici (eu) care-și plimbă nepoatele prin Europa. Asta și pentru că, probabil, ele se țin mai bine decât mine, dar și pentru că eu sunt mofturoasă și cam vreau ca lucrurile să se întâmple cum vreau eu, când vreau eu, ca să nu devin o frustrată insuportabilă . V-am zis că ele sunt sănătoase la cap și eu nu. Mă lasă, mă acceptă, mă tolerează și mă iubesc așa, dusă cu pluta cum sunt.


Mai e puțin și se face anu’ de la ultima „aventură” de genul ăsta. Golul în stomac s-a instalat.
Păi?! Ce facem, fetelor?!