Arhivele lunare: octombrie 2019

Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!

Principesele si gherțoaicele

Uneori, o simplă plimbare prin parcurile din nordul Bucureștiului îți poate schimba perspectiva asupra modului în care alegi să-ți crești odrasla/le. Să zicem că faci imprudența să îți dorești să-i arăți copilului și alte locuri de joacă decât cele din cartier, aflate între blocuri. Vrei o adevărată aventură pentru el și îl duci… În Herăstrău.


Hmm… Nu știu ce să zic. Poate-ar fi trebuit să te mai gândești un pic înainte. La tine. Că el își vede de toboganele și nisipul lui care, oricum, sunt la fel peste tot. Tu, însă, femeie liniștită, la casa ta de la bloc, cu maldăru’ de rufe nespălate și păru’ duhnind tot a usturoi, nu știu dacă poți să duci o ieșire d-asta. O duci până acasă, când începi să te perpelești ca gogoașa în tigaie că dacă alea-s ce trebuie și tu ești versiunea proastă?!


Despre mamele cool-fashion-zen-parentingaddict vorbesc eu aici. În primul rând te lovește în moalele capului tonul vocii. Atât de suav, atât de delicat și prețios de te-ntrebi dacă nu cumva ai nimerit în vreo adunătură de principese gata de încoronare. Totul e șoptit și nazal, se discută pe subiecte legate strict de creșterea copiilor doar în termeni de specialitate, așa cum scrie la cărți. Se pune accent pe libertatea copilului și lăsarea lui să fie. Așa cum e el. Numa’ că-n timpul ăsta copilu’ liber vine și-i trage mă-sii o scatoalcă de îi clănțăne implanturile de fildeș. Și se tăvălește și urlă și ea nu se mai aude în elucubrațiile și militările ei pentru și despre așezarea-n lume a pupilelor. Își spune textul învățat pe dinafara de la Urania și așteaptă să se liniștească Denis the Menace. N-o face. Îl trage de mână ușor spre ieșire, el urlă, se zbate, ea zâmbește încurcată, el urlă, se zbate, ție-ți vine să-i zici: da’ dă-i, mă, nene, una la cur! Numa’ că nu poți. Că știi că nu se face. Ai fost și tu în situația ei. Tu ai țipat nițel, că nu te-au ținut nervii aia neîntreținuți cu femeie-n casă, mașină cu șofer la scară și tratamente cosmetice la clinici renumite pentru remodelare corporală după 40 de ani.


Outfit-urile te fac să intri în pământ și să nu mai vrei să ieși de-acolo fără credit pe 5 ani pentru țoale. Ești și tu într-o încercare de a păcăli coolnessu’, da’-n comparație cu ele, tu ești Dragonu’ Roșu și ele-s Galeriile Vittorio Emanuele.


Legat de profesia lor, presupun (oricum, totul e o presupunere) că multe nu fac nimic. Că trebuie să stea acasă cu odrasla, să se informeze continuu asupra căilor de comunicare perfecte mamă-copil, să urmărească noile colecții de haine de copii din mall și să sară pe cele mai cool cu cardu’. Altele sunt vedete. Le-am recunoscut eu de la Antena Stars. Iar altele sunt mame de weekend, cum suntem majoritatea, doar că foarte bine îmbrăcate.


Nu mă mai duc. Nu, nu. Stau aci, între blocuri, cu colegele mele de cartier. Mai o sămânță, mai o rețetă de sărmăluțe în foi de viță, mai un Dumnezeii mă-tii de copil, dacă mai urli, te zăpăcesc cu bătaia!

Dilema Zebrei

M-a pălit un gând cum că, dacă nu ești oleacă dus cu pluta, adică pe câmpii, nebun, cum s-ar zice, nu prea ai treabă cu creativitatea. Tu ești p-aci și ea-i total paralelă cu tine. Sigur că nu toți oamenii trebuie să fie unși de Bunuțu’ cu talentu’ ăsta, de-a scoate din ei pe diverse căi. Ce-ar mai fi lumea asta numa’ cu creativi? Am muri de foame.


Eu merg la terapie de vreo lună. Și are rezultate. Că v-am mai tot zis că mi-e frică și de umbra mea, am zile când mă preumblu de beleuză prin viață și nu știu ce caut eu în viața asta, îmi dau cu virgulă multe situații și există și foarte mare gălăgie în cap. Deci are material doamna psiholog.
Măi… Dar nu mai merge căpuțu’. Sunt așa, într-o oarecare pace și un zen frate cu bale la gură și, atenție, nu-s pastilată. Adică nu mai funcționează sinapsele. Înainte, neuronu’ ăla singurel se învârtea până producea ceva. Acu’ stă și belește ochii. Nu-mi vine nicio idee, nu fac nicio legătură de nimic cu nimic, nici măcar p-alea de la metrou nu mai știu sigur dacă le fac bine și mă trezesc la Muncii în loc de Tineretului.


Ce mi-am mai dorit și eu în viața asta să mi se fâlfâie. Să o ard așa, pe futu-i mă-sa și ce-o fi o fi. Toata viețișoara mea de anxioaso-depresivo-obsesiv-compulsivă m-am gândit ce bine-ar fi să mă mângâie și pe mine la tâmple o stare d-asta de pace pă inimă și creieri în stare de lăuzie. Na! Acu’ zici că-s legată de toate gardurile. Geanina din Las Fierbinți e doctorandă pe lângă mine.
Să ne înțelegem, cu inima sunt bine. Pe simțăminte zic. Doar că-s și io mai cu măsură, ca oamenii sănătoși la cap. Nu mai sare din sutien la fiecare limitator de viteză al vieții, nu mai bate ca la fasole în cheptu’ meu. Adicătelea, mă lasă și pe mine să traiesc liniștită.


Nu-s vindecată. Că nu se fac lucrurile așa, ca pocnind din degete. (ce bine-ar fi). Ca dovadă că am pierdut, zilele trecute, bicicleta preferată a copilului. Am uitat de existența ei la fix 30 de secunde după ce-am rezemat-o de mașină, s-o bag în portbagaj. M-am urcat în mașină, am băgat marșarier și p-aci ți-e drumu’. Am plâns o zi întreagă. Dar nu atât de mult pentru că nu mai are copilul bicicletă (pentru că i-am cumpărat alta, fix la fel), ci pentru că eu aveam senzația despre mine că starea asta de liniște cu creieri întregi e permanentă și nu mai greșesc nicio virguliță la viața cotidiană. Mi-era ciudă!


Am aruncat și extravalerianic cardio din geantă și persedon zi. Sper să nu dau iama în farmacii mai târziu pe fond de plesnire de venă la ceafă. Așa de bine-mi șade cu venele întregi…


Da’ ce voiam eu să zic, de fapt, după toată scurgerea asta de panseuri, este că nu prea am mai știut ce să mai scriu aci. Oare să rămân nebună, da’ creativă?! Sau… sănătoasă și vă pupi?! Albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?