În taxiul care o ducea la aeroport se auzea în surdină Inna cu unul dintre hiturile ei. Ce căcat de muzică mai e și asta? Să-i curme cineva suferința ăsteia! Putea, foarte simplu, să-l roage pe șofer să apese pe buton și s-o scutească de miorlăiala din difuzoare. Dar n-ar fi făcut-o nici bătută. Cum să-l deranjeze? Lasă, să-și vadă de condusul lui, acolo.

Încerca să anihileze sunetul cu gânduri entuziaste. Nu mai fusese niciodată în Ucraina și abia aștepta. Când a chemat-o Mircea în birou și i-a spus că urmează să lucreze acolo pentru 2 săptămâni, a bătut recordul la schimbările de stare. În jumătate de minut a trecut de la panică la bucurie și iar la frică și iar la exaltare. Dacă ar fi putut să se teleporteze, ce bine-ar fi fost. Gândul la zbor o paraliza și inima începuse s-o ia la trap. De ce naibii a zis DA? Putea să stea liniștită acasă. Avea în buzunarul drept o folie de Xanax. Just in case. Însă refuza categoric să devină o descreierată funcțională doar în momentele în care era pastilată.

Când a pășit pe scara avionului, privirea i s-a încețoșat, inima îi bătea să-i sară din piept și capul îi vâjâia mai tare decât motoarele pe care le auzea pe pistele din jur. Și-a făcut loc printre oamenii înghesuiți pe trepte, gata de îmbarcare, și a coborât. Era în pragul atacului de panică. Treci, dracu’, odată în avion! Tuto! s-a auzit vocea din cap și și-a conștientizat mișcările abia când își lega centura de siguranță, pe scaun. Doamne, ce bine că-și luase pastilele cu ea!

Pe scaunele din față, era o doamnă de vreo 35 de ani, cu copilul ei de maxim 3 ani. Plângea din toți rărunchii. Zbiera. Poate leșină și scăpăm! a fost singurul gând prezent. Cuțitul vinovăției i-a străpuns măruntaiele rând pe rând. Dac-ar fi fost al ei? Tot la fel ar fi gândit? Îi era rușine. Așa cum citea și în ochii mamei copilului, preocupată să-l liniștească, că murea de rușine, de îngrijorare, de nervi.

De ce naibii n-or pune ăștia niște terarii antifonate pline de jucării în care să bage toți copiii, să călătorească și părinții liniștiți. Era clar! O luase razna. Pastila începuse să-și facă efectul și gândul că ar putea muri în accident aviatic în ora asta de zbor o liniștea. Poate crapă și scapă.

Fiecare dimineață era la fel. Cu același gol în stomac, imposibil de umplut cu cele două pahare de apă pe care știa că trebuie să le bea la prima oră pentru digestie. Din momentul în care deschidea ochii, același sentiment oribil și foarte greu de descifrat punea stăpânire pe ea. L-ar fi numit frică, dar nu avea obiect. Era mai mult o îngrijorare generală. O mulțime nedefinită de semne de întrebare vizavi de ziua care tocmai începea. Singurul gând care apărea, înainte de avalanșa zilnică a gălăgiei din cap, era tot o întrebare: Oare o să fac față?

Făcea. De cele mai multe ori cu mici bucurii apărute pe parcurs, cu succese cât să o facă să se felicite că a mai păcălit o zi. Dar trăia Ziua Cârtiței. Aceeași poveste la fiecare răsărit. Încerca să-și vorbească ca unui om în nevoia unui sfat prietenesc, ca unui om încăpățânat și imposibil de clintit din ale lui, ca unui copil speriat. Mintea câștiga meciul foarte rapid și-și relua tabieturile zilnice.

Au fost dimineți cu lacrimi de neputință și ciudă. Cu greu își mai amintea de ea plină de entuziasmul începutului de zi. Nu se mai putea vizualiza bucurându-se. Senzația care o încerca era că se gândea la o persoană străină. Dar știa că n-a fost întotdeauna la fel. C-a fost și liniște. De aia îi era dor.