Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!

Principesele si gherțoaicele

Uneori, o simplă plimbare prin parcurile din nordul Bucureștiului îți poate schimba perspectiva asupra modului în care alegi să-ți crești odrasla/le. Să zicem că faci imprudența să îți dorești să-i arăți copilului și alte locuri de joacă decât cele din cartier, aflate între blocuri. Vrei o adevărată aventură pentru el și îl duci… În Herăstrău.


Hmm… Nu știu ce să zic. Poate-ar fi trebuit să te mai gândești un pic înainte. La tine. Că el își vede de toboganele și nisipul lui care, oricum, sunt la fel peste tot. Tu, însă, femeie liniștită, la casa ta de la bloc, cu maldăru’ de rufe nespălate și păru’ duhnind tot a usturoi, nu știu dacă poți să duci o ieșire d-asta. O duci până acasă, când începi să te perpelești ca gogoașa în tigaie că dacă alea-s ce trebuie și tu ești versiunea proastă?!


Despre mamele cool-fashion-zen-parentingaddict vorbesc eu aici. În primul rând te lovește în moalele capului tonul vocii. Atât de suav, atât de delicat și prețios de te-ntrebi dacă nu cumva ai nimerit în vreo adunătură de principese gata de încoronare. Totul e șoptit și nazal, se discută pe subiecte legate strict de creșterea copiilor doar în termeni de specialitate, așa cum scrie la cărți. Se pune accent pe libertatea copilului și lăsarea lui să fie. Așa cum e el. Numa’ că-n timpul ăsta copilu’ liber vine și-i trage mă-sii o scatoalcă de îi clănțăne implanturile de fildeș. Și se tăvălește și urlă și ea nu se mai aude în elucubrațiile și militările ei pentru și despre așezarea-n lume a pupilelor. Își spune textul învățat pe dinafara de la Urania și așteaptă să se liniștească Denis the Menace. N-o face. Îl trage de mână ușor spre ieșire, el urlă, se zbate, ea zâmbește încurcată, el urlă, se zbate, ție-ți vine să-i zici: da’ dă-i, mă, nene, una la cur! Numa’ că nu poți. Că știi că nu se face. Ai fost și tu în situația ei. Tu ai țipat nițel, că nu te-au ținut nervii aia neîntreținuți cu femeie-n casă, mașină cu șofer la scară și tratamente cosmetice la clinici renumite pentru remodelare corporală după 40 de ani.


Outfit-urile te fac să intri în pământ și să nu mai vrei să ieși de-acolo fără credit pe 5 ani pentru țoale. Ești și tu într-o încercare de a păcăli coolnessu’, da’-n comparație cu ele, tu ești Dragonu’ Roșu și ele-s Galeriile Vittorio Emanuele.


Legat de profesia lor, presupun (oricum, totul e o presupunere) că multe nu fac nimic. Că trebuie să stea acasă cu odrasla, să se informeze continuu asupra căilor de comunicare perfecte mamă-copil, să urmărească noile colecții de haine de copii din mall și să sară pe cele mai cool cu cardu’. Altele sunt vedete. Le-am recunoscut eu de la Antena Stars. Iar altele sunt mame de weekend, cum suntem majoritatea, doar că foarte bine îmbrăcate.


Nu mă mai duc. Nu, nu. Stau aci, între blocuri, cu colegele mele de cartier. Mai o sămânță, mai o rețetă de sărmăluțe în foi de viță, mai un Dumnezeii mă-tii de copil, dacă mai urli, te zăpăcesc cu bătaia!

Dilema Zebrei

M-a pălit un gând cum că, dacă nu ești oleacă dus cu pluta, adică pe câmpii, nebun, cum s-ar zice, nu prea ai treabă cu creativitatea. Tu ești p-aci și ea-i total paralelă cu tine. Sigur că nu toți oamenii trebuie să fie unși de Bunuțu’ cu talentu’ ăsta, de-a scoate din ei pe diverse căi. Ce-ar mai fi lumea asta numa’ cu creativi? Am muri de foame.


Eu merg la terapie de vreo lună. Și are rezultate. Că v-am mai tot zis că mi-e frică și de umbra mea, am zile când mă preumblu de beleuză prin viață și nu știu ce caut eu în viața asta, îmi dau cu virgulă multe situații și există și foarte mare gălăgie în cap. Deci are material doamna psiholog.
Măi… Dar nu mai merge căpuțu’. Sunt așa, într-o oarecare pace și un zen frate cu bale la gură și, atenție, nu-s pastilată. Adică nu mai funcționează sinapsele. Înainte, neuronu’ ăla singurel se învârtea până producea ceva. Acu’ stă și belește ochii. Nu-mi vine nicio idee, nu fac nicio legătură de nimic cu nimic, nici măcar p-alea de la metrou nu mai știu sigur dacă le fac bine și mă trezesc la Muncii în loc de Tineretului.


Ce mi-am mai dorit și eu în viața asta să mi se fâlfâie. Să o ard așa, pe futu-i mă-sa și ce-o fi o fi. Toata viețișoara mea de anxioaso-depresivo-obsesiv-compulsivă m-am gândit ce bine-ar fi să mă mângâie și pe mine la tâmple o stare d-asta de pace pă inimă și creieri în stare de lăuzie. Na! Acu’ zici că-s legată de toate gardurile. Geanina din Las Fierbinți e doctorandă pe lângă mine.
Să ne înțelegem, cu inima sunt bine. Pe simțăminte zic. Doar că-s și io mai cu măsură, ca oamenii sănătoși la cap. Nu mai sare din sutien la fiecare limitator de viteză al vieții, nu mai bate ca la fasole în cheptu’ meu. Adicătelea, mă lasă și pe mine să traiesc liniștită.


Nu-s vindecată. Că nu se fac lucrurile așa, ca pocnind din degete. (ce bine-ar fi). Ca dovadă că am pierdut, zilele trecute, bicicleta preferată a copilului. Am uitat de existența ei la fix 30 de secunde după ce-am rezemat-o de mașină, s-o bag în portbagaj. M-am urcat în mașină, am băgat marșarier și p-aci ți-e drumu’. Am plâns o zi întreagă. Dar nu atât de mult pentru că nu mai are copilul bicicletă (pentru că i-am cumpărat alta, fix la fel), ci pentru că eu aveam senzația despre mine că starea asta de liniște cu creieri întregi e permanentă și nu mai greșesc nicio virguliță la viața cotidiană. Mi-era ciudă!


Am aruncat și extravalerianic cardio din geantă și persedon zi. Sper să nu dau iama în farmacii mai târziu pe fond de plesnire de venă la ceafă. Așa de bine-mi șade cu venele întregi…


Da’ ce voiam eu să zic, de fapt, după toată scurgerea asta de panseuri, este că nu prea am mai știut ce să mai scriu aci. Oare să rămân nebună, da’ creativă?! Sau… sănătoasă și vă pupi?! Albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?

Nu vrem bani de jucării, vrem doar timp pentru copii!

Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.


Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc.
Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam!
Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well…
E trist și mi se strânge sufletul.


Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!


Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.


Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.


Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.

Sursa foto : Pinterest

Mă-sa-i curvă!

Pe zi ce trece mi se întărește în cap ideea că suntem o țară de grobieni. Nu, o lume de grobieni. Poate doar triburile alea bine conectate cu natura și cu tot ce ne oferă Dumnezeu pe tavă să ne mai salveze.
În Romania, grobienilor le-aș spune cocalari, ca să înțeleagă tot poporu’ ce rahat mănânc io aici. Desigur că vor fi câțiva care vor sări ca arși că nu-mi iubesc țara, că e sfântă și îi iau numele în deșert. Nu-l iau, frațioare, da’ când majoritatea unei mulțimi finite are comportament de cocalarus non-interuptus, permiteți-mi să mă exprim la modul general.


Ce-aș face eu ca să mai curăț meleagurile de astfel de specimene? Aș da legea Cine…mă-sa-i curvă! și feel 😉 in the blanks. Cu variante:
– cine aruncă gunoiul pe jos, mă-sa-i curvă
– cine scuipă pe stradă, mă-sa-i curvă
– cine claxonează la semafor imediat ce s-a făcut verde, mă-sa-i curvă
– cine e nerespectuos, mă-sa-i curvă
– cine taie pădurile ca să facă bani și, implicit, mațu’ mare, mă-sa-i, bineînțeles, curvă
– cine nu votează și se plânge după, mă-sa-i curvă
– cine își bate joc de alții, mă-sa-i curvă
– cine ia șpagă, mă-sa-i curvă
– cine face șmenuri, mă-sa-i curvă
– cine pute-a transpirație în mijloacele de transport în comun, mă-sa-i curvă


Și tot așa. Ar fi o lege care s-ar întinde pe volume întregi, căci nebănuite-s căile australopitecilor de asfalt.
Cred c-ar funcționa, pentru că am senzația că toți suferă de vanitate și un public shaming de genu’ ăsta, i-ar face să reacționeze. Cum să zică statu’ că mama-i curvă?! Poate-ar fi bine să-mi rețin flegma de data asta, că mă vede băieții, știi ce zic?!

Dama de inimă neagră II

În taxiul care o ducea la aeroport se auzea în surdină Inna cu unul dintre hiturile ei. Ce căcat de muzică mai e și asta? Să-i curme cineva suferința ăsteia! Putea, foarte simplu, să-l roage pe șofer să apese pe buton și s-o scutească de miorlăiala din difuzoare. Dar n-ar fi făcut-o nici bătută. Cum să-l deranjeze? Lasă, să-și vadă de condusul lui, acolo.

Încerca să anihileze sunetul cu gânduri entuziaste. Nu mai fusese niciodată în Ucraina și abia aștepta. Când a chemat-o Mircea în birou și i-a spus că urmează să lucreze acolo pentru 2 săptămâni, a bătut recordul la schimbările de stare. În jumătate de minut a trecut de la panică la bucurie și iar la frică și iar la exaltare. Dacă ar fi putut să se teleporteze, ce bine-ar fi fost. Gândul la zbor o paraliza și inima începuse s-o ia la trap. De ce naibii a zis DA? Putea să stea liniștită acasă. Avea în buzunarul drept o folie de Xanax. Just in case. Însă refuza categoric să devină o descreierată funcțională doar în momentele în care era pastilată.

Când a pășit pe scara avionului, privirea i s-a încețoșat, inima îi bătea să-i sară din piept și capul îi vâjâia mai tare decât motoarele pe care le auzea pe pistele din jur. Și-a făcut loc printre oamenii înghesuiți pe trepte, gata de îmbarcare, și a coborât. Era în pragul atacului de panică. Treci, dracu’, odată în avion! Tuto! s-a auzit vocea din cap și și-a conștientizat mișcările abia când își lega centura de siguranță, pe scaun. Doamne, ce bine că-și luase pastilele cu ea!

Pe scaunele din față, era o doamnă de vreo 35 de ani, cu copilul ei de maxim 3 ani. Plângea din toți rărunchii. Zbiera. Poate leșină și scăpăm! a fost singurul gând prezent. Cuțitul vinovăției i-a străpuns măruntaiele rând pe rând. Dac-ar fi fost al ei? Tot la fel ar fi gândit? Îi era rușine. Așa cum citea și în ochii mamei copilului, preocupată să-l liniștească, că murea de rușine, de îngrijorare, de nervi.

De ce naibii n-or pune ăștia niște terarii antifonate pline de jucării în care să bage toți copiii, să călătorească și părinții liniștiți. Era clar! O luase razna. Pastila începuse să-și facă efectul și gândul că ar putea muri în accident aviatic în ora asta de zbor o liniștea. Poate crapă și scapă.

Dama de inimă neagră

Fiecare dimineață era la fel. Cu același gol în stomac, imposibil de umplut cu cele două pahare de apă pe care știa că trebuie să le bea la prima oră pentru digestie. Din momentul în care deschidea ochii, același sentiment oribil și foarte greu de descifrat punea stăpânire pe ea. L-ar fi numit frică, dar nu avea obiect. Era mai mult o îngrijorare generală. O mulțime nedefinită de semne de întrebare vizavi de ziua care tocmai începea. Singurul gând care apărea, înainte de avalanșa zilnică a gălăgiei din cap, era tot o întrebare: Oare o să fac față?

Făcea. De cele mai multe ori cu mici bucurii apărute pe parcurs, cu succese cât să o facă să se felicite că a mai păcălit o zi. Dar trăia Ziua Cârtiței. Aceeași poveste la fiecare răsărit. Încerca să-și vorbească ca unui om în nevoia unui sfat prietenesc, ca unui om încăpățânat și imposibil de clintit din ale lui, ca unui copil speriat. Mintea câștiga meciul foarte rapid și-și relua tabieturile zilnice.

Au fost dimineți cu lacrimi de neputință și ciudă. Cu greu își mai amintea de ea plină de entuziasmul începutului de zi. Nu se mai putea vizualiza bucurându-se. Senzația care o încerca era că se gândea la o persoană străină. Dar știa că n-a fost întotdeauna la fel. C-a fost și liniște. De aia îi era dor.

Îngrașă-te-acum, întreabă-mă cum!

Eeee, dar cine vă vindea vouă gogoși (vai, Doamne, gogoși. D-alea umplute cu gem sau nu, nu, simple, împletite, cu zahăr pudră) cum că ar fi slăbit mult și că se simte mare divă?!
Ce vorbești, Frantz, bag în mine ca-ntr-un spital. Orice și mult. Și mi-e o foame de lup d-ăla hămesit care n-a mai prins o căprioară de când era mic. Efectiv, zici că m-a ținut cineva fără apă și mâncare undeva-n captivitate și mi-a dat drumu’ acu’ între toate bunătățile pământului. Nu mă gândesc la fel de mult la nimic altceva, așa cum mă gândesc la mâncare. Seara, când mă pun în pat, ce planuri de viitor, ce retrospectivă a zilei?! Mă gândesc cu mare bucurie și nerăbdare că mâine bagă MBS la cantina Conservatorului și trebuie să fiu prima, să iau 2 porții. Savurez plăcinta cu mere de la „La Geam” (locul de unde ne mai cumpărăm noi de mâncare la muncă), de zici că-i umplută cu foiță de aur și trufe.


Dar, mai bine, vă relatez o întâmplare de zilele trecute, ca să înțelegeți cam cât de gravă e treaba și că, în curând, aș putea redeveni o posibilă inspirație pentru pictorii care-i urmează lu’ Rubens. M-am dus, împreună cu prietenul Cristi și prietenul Alin, să ne cumpărăm prânzul pentru muncă și am avut una dintre cele mai reale bucurii: aveau găluște cu prune. Am cerut 10. Prietenii mei, dragii de ei, au sărit pe mine ca ulii. Și au încercat în fel și chip să mă facă să mă răzgândesc: că, făi, ai innebunit de tot? Vrei să te faci iar cât casa? Iei 1, 2 maxim. Io nu, că le dau și colegilor (sanki). Am luat 10 cu promisiunea că eu mănânc maxim 5. A plâns inima în mine când i-au mai oferit și nu știu cui din găluștile MELE. Eu, vă jur, aș fi mâncat 10. Cam atât de inconștientă, dar înfometată sunt.


Nu-s gravidă. Am verificat. Nici în creștere nu sunt. Pierd în înălțime, că îmbătrânesc. Oi anticipa criza și bag la gușă să am pentru mai târziu?!
Treaba e că de câteva săptămâni nu mă mai opresc și-mi sfârâie dinții la fiecare îmbucătură, ca ceafa pe grătar.


În fiecare zi îmi spun că e ultima de chiolhăneală și că gata, e timpu’ să redevin o fostă grasă care-a devenit slabă și care nu, nu va mai deveni grasă, deși cam așa pare să se întâmple. N-am pus tot ce-am dat jos. Dar nici mult nu mai am.
Am și o explicație: sunt obosită. Și tre’ să dorm. Dar dacă și gust ceva, ce-are?!


P. S. Nu mai luați de bune sfaturile cucoanelor care vin pe facebook călare pe un avânt avid de notorietate și vă dau sfaturi despre slăbit, că ele au făcut și-au dres, că, mamă, ce rețetă au găsit ele… Oha. Ele o ard sub plapumă cu chipsuri și suculeț și pun poze de când era bunica fată mare.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: