Galagie Mare

Dama de inimă neagră

Fiecare dimineață era la fel. Cu același gol în stomac, imposibil de umplut cu cele două pahare de apă pe care știa că trebuie să le bea la prima oră pentru digestie. Din momentul în care deschidea ochii, același sentiment oribil și foarte greu de descifrat punea stăpânire pe ea. L-ar fi numit frică, dar nu avea obiect. Era mai mult o îngrijorare generală. O mulțime nedefinită de semne de întrebare vizavi de ziua care tocmai începea. Singurul gând care apărea, înainte de avalanșa zilnică a gălăgiei din cap, era tot o întrebare: Oare o să fac față?

Făcea. De cele mai multe ori cu mici bucurii apărute pe parcurs, cu succese cât să o facă să se felicite că a mai păcălit o zi. Dar trăia Ziua Cârtiței. Aceeași poveste la fiecare răsărit. Încerca să-și vorbească ca unui om în nevoia unui sfat prietenesc, ca unui om încăpățânat și imposibil de clintit din ale lui, ca unui copil speriat. Mintea câștiga meciul foarte rapid și-și relua tabieturile zilnice.

Au fost dimineți cu lacrimi de neputință și ciudă. Cu greu își mai amintea de ea plină de entuziasmul începutului de zi. Nu se mai putea vizualiza bucurându-se. Senzația care o încerca era că se gândea la o persoană străină. Dar știa că n-a fost întotdeauna la fel. C-a fost și liniște. De aia îi era dor.

Ce părere ai?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: