Am fost la curs de blogging

Blogul ăsta, pentru mine, e ca o joacă serioasă de copii. Uneori, de cele mai multe ori, poate, penibilul își scoate capu’ și se arată în toată splendoarea lui în postările mele. Dar n-am io treabă cu el, că mi-am dezvoltat o rezistență la el ca virușii la antibiotice.
Scriu de drag, cu stângăcii, da’ în curu’ gol, practic.


De ziua mea, Andrei mi-a făcut cadou un curs de blogging. O fi zis: dacă tot se face de râs, mai bine s-o facă organizat. Și, oricum, mă aliniez și eu cu românu’ care s-apucă de ceva și vede el, dup-aia, dacă îi trebuie și școală.
M-am dus la primul curs primenită, cu entuziasmul primei zi de școală, gata să spun io lumii ce șmecheră sunt și ce treabă bună fac. Surpriză! Te-ai primenit degeaba, Mirelo! De fapt, bine că măcar te-ai primenit, că ești drăguța dintre deștepți.


Au venit oameni cu proiecte serioase. Gândite, cercetate înainte. Cineva îl are pe țeavă de luni de zile, lucrează la el intens. Eu… M-a lovit nevoia de a bălmăji ceva în scris și a doua zi aveam primul post aici. Între bloguri de investiții p2p (peer to peer cică le zice), graphic design, călătorii și spiritualitate, ia uite-mă și pe mine cu blog de izmeneală. Vă zic: mi-a fost rușine de-mi venea să intru-n pământ când a trebuit să povestesc ce caut io acolo, practic, care-i scopu’ și durata vizitei. Păi… Să vedeți… Am și eu un blog…E așa, ca o discuție în fața blocului, se bazează pe haosul produs de creier… Lumea, drăguță, zâmbea îngăduitor, așa cum faci în fața unui copil care visează să se facă aviator, dar tu-l tratezi de frică de înălțime.


Din informațiile foarte utile si interesante pe care le-am primit, una m-a izbit. E revelatoare. Eu am blog care spune tot. Adică dau din casă, practic. Cum făceam și când eram mică, de era mama disperată că nu mai știa sub ce formă să-mi explice că sunt lucruri pe care trebuie să le ținem pentru noi. Ei bine, nu! N-a reușit să-mi inoculeze ideea că, poate, ar fi mai bine să mai filtrez din ce spun și arăt lumii. Eu, femeie la patrujdeani, aproape, spun tot.


Spun, că dacă nu v-aș spune, cum Doamne iartă-mă aș mai atenua gălăgia din cap?!


Treaba stă în felul următor : eu mă duc în continuare. Și bag la cap. Poate reușesc să transform șueta asta de pe banca din cartier într-una dintr-o cafenea de la Universitate.
Nu promit, însă, nimic!

5 lucruri care m-au enervat săptămâna asta și-o bucurie

Știm cu toții că nu îți poți controla mintea 100%. Decât dacă ești la un nivel de conștientizare superior și dacă te faci una cu subconștientul prin practici nu la îndemâna oricui.


Așadar, deși în majoritatea timpului sunt bine, cu creierii pe cale de dispariție… Pardon, de vindecare, mă mai apucă dracii aia mari de-mi vine să mănânc norii până la calmare.
Săptămâna asta, spre exemplu, am făcut un exercițiu de a-mi da seama, pe măsură ce se întâmplă, ce îmi apasă butoanele roșii ale nervilor capului.


1. Metroul se transformă dimineața într-o conservă în care se stă într-un picior, stilu’ cocostârc, cu nasu’ ștampilă pe geam, adică extrem de confortabil. Măi, măi oameni buni, dacă tu nu poți nici să respiri, sau respiri, dar în gura mea, la ce boalii te mai frichinești și mă iei la coate și pumni, ca să scoți tu telefonu’ din buzunar, să scrolezi a prost așa?! Una-și editează poze, altu’ îi scrie lu’ iubi, alta citește articole de înălțare a spiritului… Cum de unde știu?! Pentru că văd toate ecranele pe o rază de 5 indivizi. Unde rahat să mă uit? Să număr literele de la reclamele afișate pe pereții vagonului? Să-nchid ochii? Măi, vă rog io, sunt o femeie discretă. Nu vreau să citesc mesajele tale către „iubirea mea”, nici să știu în ce poziție să stau ca să mi se deschidă chakra… Am putea să ne uităm unii în ochii celorlalți și să realizăm că existăm.
2. Aseară am luat copilul de la grădiniță și am plecat cu metroul. Știe că nu coborâm cu liftul, pentru că ăla e pentru cei bolnavi, pentru mamele cu cărucioare sau pentru cei care au handicap. Dar m-a rugat frumos de mai multe ori și-am acceptat. La ușa liftului aștepta o matracucă. Poate, o matracucă bolnavă… Nu știu. Matei a vrut să apese el pe buton. Nu numai că nu se dădea la o parte, dar i-a și aruncat copilului o privire de-a-nghețat. În lift, la fel. A vrut să apese Matei, dar ea s-a aruncat, efectiv, pe buton. I-am explicat copilului că duamna, probabil n-a văzut copii niciodată sau, dacă i-a văzut, i-a și mâncat. Am rezolvat panica din ochii lui, spunându-i o poveste cu vrăjitoare. 😜
3. De ce, mânca-v-aș io frâna voastră, nu opriți la trecerile de pietoni? De ce, grăbiților și ghiolbanilor? 3 erau să dea peste mine pe trecere săptămâna asta. Până nu mi-arunc io geanta de minim 5 kg pe capota voastră, să fac ca toate alea, nu vă lăsați. De ce vreți voi să mă transform într-o babă frustrată că Romică a vrut-o pe Dinina în tinerețe și nu pe ea și acu’ i vede la seratele de pensionari tot împreună și ea e singură și nefericită și abia așteaptă să dea o geantă-n cap cuiva?! De ce?!
4. Am aflat zilele trecute că la grădiniță copiii nu primesc gustarea de după-amiază imediat după ce se trezesc, ca să nu facă firimituri. Și ei stau hămesiți o oră jumate, cu gustările în față, într-un coșuleț, până venim noi să-i luăm acasă. Aaaa… Am înnebunit. Păi ce inimă ai tu în tine, îngrijitoareo de copii ce ești tu pă titulatura ta?! Răzmeriță s-a făcut și am învins!
5. M-am enervat rău că m-am enervat!
P. S. Am avut și o mare bucurie. În stația nouă de metrou de la Tineretului au făcut toaleteeeee. Curateeee. S-a terminat cu ochii ieșiți din cap până la muncă și cu nădușeala de frică că-i dau drumul pe mine. Nu, nu sufăr de boală de vezică, doar că mă hidratez foarte bine dimineața, adică torn pe gât 2 pahare mari de apă. Deci, mi-am făcut abonament la wc la metrou. Mai vrea cineva? Au reduceri substanțiale. 😉

Zuckerberg, păi se poate?!

Băi, ne fură Zuckeberg ăsta șansa la viață. La trăire intensă și la bucurii nemărginite. Păi ce-am făcut, Bobiță?! Unde sunt like-urile noastre? Unde e numărul lor și oglindirea valorii noastre umane și artistice (unde e cazu’, desigur).


A scos numărul de like-uri de pe instagram, frățiorilor. Ne-a nenorocit pe viață! Vă spun, eu când am aflat, am fost în pragul atacului de panică cum n-am fost în toată călătoria asta a mea pe pământ. Să-mi vină rău, nu alta! Am crezut că-mi fuge de sub picioare când n-am mai putut să numar like-urile (inimioarele, mă rog… Și mai rău, adică) pe care le adună fetilii astea de-mi umplu mie existența virtuală. Influencerițele și eroinele vieții mele. Mai ales, că asta înseamnă că nici ale mele nu se mai văd de către populația internaută care mă urmărește pe mine și acțiunile mele deosebit de interesante.

Pfoaileeei, păi eu ce fac acum? Mă izmenesc degeaba, adică?! M-am pregătit cu 10 aplicații diferite de editare foto, ca să fie în zadar?! Mă interesez să-mi dau 2 salarii pe cursuri de social media ca să mă lămuresc și io la ce m-ajută pe mine story-urile, că nu reușesc să pricep și, ca atare, nici nu fac prea multe, că în ce nu știu nu mă bag?! Deci, eu, practic, aveam ca armă puternică în jungla asta online doar postările. Și americanu’ mi-a șparlit de sub nas toate oportunitățile de-a mă promova pe persoană fizică. Adică io acum nu mai tremur din toate-ncheieturile când mă pregătesc să postez o poză de-acu’ un secol în care port aceeași bluză ca azi și mă rog la Bunuțu’ să nu se prindă nimerica și să pară că am întinerit cu 10 ani și că ridurile sunt istorie de clasa a 8a?!


Băi, nu e de glumă! Ăsta ne-a distrus. Voi vă dați seama?! Ce mă fac eu?! În ce fel mai fac io clasamente în capu’ meu ca să văd pe cine preselectez drept modelul meu în viața de femeie?! Îmi trebuie, clar, niște algoritmi, sau ceva… Păi eu îmi plănuisem să urmăresc fete d-astea de fac ele reclamă la șampanii, fonduri de ten (că fac și io tratament pentru acneea femeii mature și funcționează), că poate învăț cum stă treaba să stau, boalii, acasă și să primesc moca tot.

Acu’… S-a dus în Doamne iartă-mă toată emanciparea mea. Ostropel va fi my middle name pe vecie!
Dacă se răzgândește Mark, să m-anunțați și pe mine, ca să-mi reiau obiceiurile.. Că, cine stie?!

Bărbații, lumina ochilor noștri

N-am prea multă experiență în a trata viața alături de bărbați. Nu e c-am fost prea cuminte și m-am măritat virgină. Ci, pur și simplu, nu s-au uitat la mine prea mulți. Ori o dădeau p-aia cu ce mișto ești tu… Băgăm o bere să ne râdem? Ori li se brehănea de existența mea. Aș putea să îi număr pe degete p-ăia pe care chiar i-am interesat.
Dar asta nu înseamnă că nu sunt o fină observatoare. Știi cum e: când n-ai, belești ochii și te mulțumești și cu rolul de spectatoare a filmului vieții altora. Și, când observ, nu tac echidistantă. Mă implic în capu’ meu și mă frământ și dau sfaturi și judec. Ca și cum aș fi doctoriță de destine, psiholoaga de serviciu.

Eu cred că sunt mai multe feluri de bărbați:

  • aia familiști, paroliști, cu prințipuri, așa cum e soțul meu (Doamne-ajută să nu-mi bată vreuna la ușă mâine, să mă iau singură la palme)
  • genul „mut tot ce prind”. Adică le mută între ele. P-aia de joi o pune lunea, ca să-i facă loc și ăleia de-o programase săptămâna viitoare, ca la neurolog, că nu mai sunt locuri. Ăștia, de multe ori, ca să reușească să supraviețuiască ritmului vieții plină de candidate la fericire, devin mitomani. Servesc d-astea, gen am plecat de acasă și mi-am dat seama că nu-s acasă și n-am mai venit.
  • ăia mișto ei, așa, pe fizic și prestanță, dar ori proști de nu știu nici cum îi cheamă, ori aroganți, cu atitudini de superioritate. Ăștia testează să vadă ce merge cu iubita și, dacă ea vrea hardcore, adoptă stilu’ smuls, dacă vrea pe Jane Eyre, scoate arsenalul mă-sii de Sandra Brown și face repetiții în oglindă până ajunge la ce trebuie.
  • genul erou care n-are timp de băgat ratonu’ la veveriță, că e ocupat cu eroismele. Pe ăștia nu îi oprește din eroism nicio femeie, doar sciatica și prostata la bătrânețe.
  • genul neînțărcat și, poate, genul antierou. Pe care până și îmbrăcatul să iasă până la colț, la mega îl secătuiește de energia pe o săptămână, drept urmare trebuie să se odihnească toată săptămâna urmatoare. De obicei, rămân cu mami în apartamentul de 2 camere din Giulești, cu orez cu lapte și băi calde la picioare, toate ritualurile zămislite cu maximă grijă și iubire de cea care îi va fi slugă până crapă. Dar nu fac gaura-n canapea din rațiuni sentimentale, ci doar din rațiuni economice și manageriale. Ăștia mă înduioșează de-a dreptu’. Sunt așa, niste indivizi cu vise porno cu karate bine ascunse, care cred, încă, că au cuc.
  • genul kikirikimiki, efeminații. Ăia care se pensează cu model, întotdeauna mai frumos decât al lu’ iubi, umblă în maieu și vara și iarna, că doar nu s-o duce la sală ca la serviciu degeaba. Să nu-ți treacă prin cap să-i ascunzi unuia d-ăsta cămașa albă care-i pocnește pe pieptul lucrat cu atâta sudoare, că te ia mama dracu’, viața mea.
  • genul i’m in a call – corporatistu’. Așezat la casa lui luată cu credit pe 25 de ani, într-o relație de 3 ani cu femeia potrivită, neapărat corporatistă, că nu suportă inferioritatea, are nevoie de challange. Bine, ei se văd de 3 ori pe an: în vacanța din Thailanda – în ianuarie, în Grecia – vara și toamna, la Amsterdam – în city-break, că-n rest, țara are nevoie de el. Și el tre’ să fie in a meeting, on call, cu deadline-uri și tabieturi de moș. Dar ăsta, ăsta, vă zic io: ăsta rupe fâșu’ în teambuilding-uri.
  • it-istul, mă, săracu’. Ce se mai iubește el cu mouse-ul lui. Ce-l mai mângâie … N-a pupat bucă de femeie atâtea mângâieri ca mouse-ul scump, bun și de gaming pe care a dat 0.1% din salariu ținut pe card cu sfințenie.


Eu sunt sigură că mai există muuulte tipologii, că nu s-au terminat. Stau cumințică în gradenă și belesc ochii-n continuare ca la Insula Iubirii. ‘ntotdeauna c-o pungă de semințe Nutline albe, puțin sărate. Ca fetele bătrâne și invidioase-n sufletu’ lor.


P. S. În prima tipologie expusă de mine aici se încadrează toți prietenii mei, toți prietenii și rudele și cunoștințele prietenilor mei. Și toți uncheșii și iubiții prietenelor mele. De restul doar am auzit așa, vag. 😂

Free your mind and the rest will follow

Frica de mers cu mașina, avion, trocarici și alte mijloace de transport conduse de altcineva în afară de mine mă paraliza și-mi dădea cu atacuri de panică de ziceai c-acu’ tre’ să-mi iau rămas bun de la oamenii de lângă mine și să dau mâna cu Sfantu’ Petru. Efectiv, decât să mă pui să fac asta, mai bine mă puneai să mă mut pe vecie într-o clădire cu bulină pe care când le văd, traversez pe trotuarul celălalt.


Da’ cine se pupă singură-n oglindă și-și zice că mai deșteaptă și mai inspirată decât ea nu există? Eu. Pentru că m-am dus să mă caut. Fix pe subiectul ăsta. Andrei mai avea puțin și mă lega și îi chema pe domnii de la Bagdazar să mă trimită la tratamentu’ spa pentru căpuț de 5 stele pe care-l oferă aia celor mai loviți cu leuca de soartă. Răbdarea îi ajunsese la 0.01%.
M-am dus. Și ce credeți? N-am discutat cu terapeutul deloc despre subiectul ăsta. I-am zis care-i problema (principală) în prima ședință și dup-aia ne-am luat cu altele, ca să zic așa. Multeee. Eu, mereu în nevoie de control, mă întrebam ce boalii facem de nu mai ajungem să punem punctu’ pe I. Dar iată că l-am pus. Frumos, elegant, fără zgomot și scandal, cum sunt io obișnuită aci, la mine-n cartier. Prin învăluire.
Pai da’ n-am fost io la munte ca pasager și-am făcut 5 ore cu mașina (c-am fost pe Valea Prahovei, ca tot românu’ care se respectă și-și mai oferă din când în când o baie de traffic jam în weekend)?! Am fost.
Doamne, stăteam ca tuta și cugetam, când am ajuns, că nici măcar nu m-am gândit c-aș vrea să conduc. Nici prin cap nu mi-a trecut. Băi, am și dormit. Voi vă dați seama?! Am dormit cu bale la gură și nu mi-a mai tremurat ficatu’.


Eu văzusem niște semne de bine zilele trecute când m-am urcat cu un coleg căruia-i place viața la volan rău de tot și care a făcut și șicane cu un taximetrist nesi’ la Universitate. Da’ n-am conștientizat prea bine ce mi s-a întâmplat. Că eu mai aveam nițel și spărgeam semințe la un film la el în mașină.


Acu’ sunt așa… Mă uit la mine, mă gândesc, iar mă uit și-mi dau seama că nu tre’ să te iei de gât  cu mintea asta. Tre’ s-o inviți la masă, frumos, să stai nițel de vorbă cu ea, să vă-mprieteniți și să afli ce dorește ea de la tine. Dacă nu merge doar cu voi 2 și se simte nevoia și de un mediator, există! Pfoaileeei, câți există. Și buni.

Catwalkul enoriașelor

Nu m-a proclamat nimeni, dar eu, în sufletul meu, mă simt un fel de divă diafană a pomenilor. Cel puțin a ălora de 7 zile care, din rațiuni economice și organizatorice, le încorporează și pe cele de 3 zile. Dar am ambitii mai mari… Vreau să mă autoinstaurez și patroană a pomenilor de 40 de zile, ca apoi să ajung la culme – regina absolută a ălora de 1 an. Mi se pare ca am cu ce, ca să zic așa… Am un fel de grație observabilă în răsucirile printre mese cu farfuriile de varză călită în mâini… Și totul vine natural, like I was born with it… Și simt în spate privirile invidioase ale babelor artritice, dar și pe alea admirative ale popii… E cu vreo 5 ani mai tânăr ca mine și capătă brusc pofta de mâncare, deși e plin săracu’ până-n gât de toate variantele de pilaf pe care le-a înghițit la alte pomeni, înainte să ajungă la noi. „Pilaful e mâncarea țărânii!”, zic babele în sat. Dar noi îi dăm varză cu friptură de porc, iar eu mă mai și piruetez cu ea, cu vârsta mea incerta, dar care iese clar din media de vârstă a anturajului lui…

Guest post anonim

Tatăl meu, Spidermenu’ meu

Știi cum e să te simți dorit de dinainte de-a te naște? Să fii crescut de părinți buni, calzi, care-ți arată iubirea la fiecare minut prin gesturi, prin vorbă, prin acțiuni, prin protecție?


Am fost întrebată la un casting cine e eroul meu. Pe cine admir atât de tare încât sa-l pot numi eroul vieții mele. Am răspuns fără să ezit: TATA!
Eu am un tată cum nu cred că mai există pe lume. E ca și cum Dumnezeu s-a hotărât să toarne toată bunătatea din lume într-o singură ființă și l-a ales pe el. O exprimă prin toți porii.
N-a știut să facă altceva toată viața, decât să îi ajute pe alții, să sară la cel mai vag semnal că cineva e în nevoie. Nu știe să spună NU și spune DA cu mare bucurie.
E corect și responsabil. El și mama ne-au crescut în egală măsură și a știut întotdeauna ce e de făcut.
Am amintiri atât de frumoase de când eram mici când, deși avea 2 locuri de muncă, ca să se asigure că nu ne lipsește nimic, petrecea timpul liber cu noi: pe bicicleta pe care improvizase 2 scăunele, ca să poată pleca cu amândouă, la țară, în Orășelul Copiilor, acasă, la Sandy Bell, când îl surprindeam lăcrimând 🙂.
Știi cum e să nu simți frică niciodată față de părintele tău? Să simți doar protecție și iubire? Știi cum e să nu te simți judecat niciodată? Să simți doar susținere și toleranță?


Îmi imaginez că pentru un tată de fete, cel mai greu lucru de oferit e libertatea în adolescență. N-am simțit decât încredere din partea lui. Ca și cum făcuse toate cursurile de parenting neinventate încă. Ce-o fi fost în capul lui?! 🙂


Cunosc atât de multe mame care nu au nici măcar 10% din blândețea pe care o are tata în privire atunci când se uită la noi. Așa ne-a privit toată viața.
Și e puternic și priceput să rezolve orice problemă. Câtă liniște ne-a oferit puterea lui. Ce copilărie frumoasă și liniștită.


Eu știu că dacă toți bărbații ar fi ca tata, lumea asta toată s-ar schimba într-o lume frumoasă, cu oameni curați și buni, cu iubire de semeni și sensibili.
Te iubesc, tati!

Happy birthday to me!


Îi știți p-ăia care apar așa, dintr-o dată și ne spun cum s-au regăsit ei pe ei înșiși și cum știu ACUM cine sunt și o perioadă ne inundă viața virtual socială cu imagini și texte care să ne bage bine-n cap, să nu mai avem nici urmă de dubiu, că ei s-au redescoperit?! Cu texte motivaționale de pe pinterest, cu sloganuri goale de conținut, înflăcărați și imposibil de oprit în a ne înghesui în propriul wall?

Băi… Eu îi știu. Și pe subiectul ăsta, în sinea mea, am fost (mai sunt, încă, nițel) super hateriță. Da’ mai lasă-ne măi, nene, cu haștagurile tale cu happy happy joy joy și cu iluminarea și calea ta divină. Mie-mi spui de tine?!


Da’ încerc să-mi revin. Și-s nesi, că încerc să-mi revin acu’, că mă încearcă și pe mine o versiune d-asta de autotrezire. Mă rog, o variantă mai low buget așa, un soi de second-hand pe iluminare. Și măcar 10% îi înțeleg. Îți vine să strigi în gura mare. Să te duci la Unirii despuiat, să atragi babetele și moșii aflați la plimbare, dar avizi de cancanuri stradale. Și după ce-i atragi, să le zici cum tu, un trist obosit o viață întreagă, te-ai trezit acu’ și viața ți se pare ecler cu ness și ciorbă de perișoare. Adică ce e mai bun pe lume. Și cum ai tu planuri să-ncepi să trăiești la 40 de ani, după ce până atunci ai fost o marionetă autoconstruită pentru entertainmentu’ populației care ți-a traversat destinu’. Cum te uiți tu acu’ în oglindă și te vezi plin de riduri, cu gușă, cu pungi de mega la ochi și cu pieile lăsate, dar te iubești de nu mai poți. Pentru că mai ai de defilat încă minim 20 de ani cu corpul ăla. Cum te pui pe primul plan, așa cum îți zicea și tanti stewardesa în avion să faci și tu o înjurai în gând de egoistă nesimțită și te-ntrebai cum naibii nu se simte asta vinovată să-i vină să se biciuiască singură de cât de mult repetă asta. Știai că e logic că nu poți ajuta pe nimeni dacă tu ești mort, da’ nu ți-a explicat nimeni, ca la proști, că nu poți ajuta chiar pe nimeni dacă tu ești oale și ulcele pe dinăuntru…
Că te feliciți că, în loc să îți mai iei 3 țoale obosite de la mall, te duci cu banii ăia să te-ajute cineva să-ți deschidă capu’ ăla care e deschis la tâmpenii valabile să înfrumusețeze viața altora, dar nu și pe a ta (sau chiar în detrimentul ei).


Așa că eu mă retrag din clubul haterilor faceboocisti pe subiectul ăsta. Și stau liniștită, că noi, ăștia de ne place să dam din gură și să facem conversație pe ce fac alții (noi suntem atât de plictisitori, că oricum n-avem ce să dezbatem din ce ni se întâmplă) vom găsi întotdeauna subiecte noi de haterit și dezbătut.

Sweet 40 mă-ndrept cu pași repezi spre tine. Fii blând, anule, și mai dă-mi niște scatoalce, așa cum ai făcut acum, pe ultima sută de metri, să ajung să dau și io mâna cu mine și să știu cu cine dracu’ stau de vorbă!

Sursa foto: pinterest

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: