Bărbații, lumina ochilor noștri

N-am prea multă experiență în a trata viața alături de bărbați. Nu e c-am fost prea cuminte și m-am măritat virgină. Ci, pur și simplu, nu s-au uitat la mine prea mulți. Ori o dădeau p-aia cu ce mișto ești tu… Băgăm o bere să ne râdem? Ori li se brehănea de existența mea. Aș putea să îi număr pe degete p-ăia pe care chiar i-am interesat.
Dar asta nu înseamnă că nu sunt o fină observatoare. Știi cum e: când n-ai, belești ochii și te mulțumești și cu rolul de spectatoare a filmului vieții altora. Și, când observ, nu tac echidistantă. Mă implic în capu’ meu și mă frământ și dau sfaturi și judec. Ca și cum aș fi doctoriță de destine, psiholoaga de serviciu.

Eu cred că sunt mai multe feluri de bărbați:

  • aia familiști, paroliști, cu prințipuri, așa cum e soțul meu (Doamne-ajută să nu-mi bată vreuna la ușă mâine, să mă iau singură la palme)
  • genul „mut tot ce prind”. Adică le mută între ele. P-aia de joi o pune lunea, ca să-i facă loc și ăleia de-o programase săptămâna viitoare, ca la neurolog, că nu mai sunt locuri. Ăștia, de multe ori, ca să reușească să supraviețuiască ritmului vieții plină de candidate la fericire, devin mitomani. Servesc d-astea, gen am plecat de acasă și mi-am dat seama că nu-s acasă și n-am mai venit.
  • ăia mișto ei, așa, pe fizic și prestanță, dar ori proști de nu știu nici cum îi cheamă, ori aroganți, cu atitudini de superioritate. Ăștia testează să vadă ce merge cu iubita și, dacă ea vrea hardcore, adoptă stilu’ smuls, dacă vrea pe Jane Eyre, scoate arsenalul mă-sii de Sandra Brown și face repetiții în oglindă până ajunge la ce trebuie.
  • genul erou care n-are timp de băgat ratonu’ la veveriță, că e ocupat cu eroismele. Pe ăștia nu îi oprește din eroism nicio femeie, doar sciatica și prostata la bătrânețe.
  • genul neînțărcat și, poate, genul antierou. Pe care până și îmbrăcatul să iasă până la colț, la mega îl secătuiește de energia pe o săptămână, drept urmare trebuie să se odihnească toată săptămâna urmatoare. De obicei, rămân cu mami în apartamentul de 2 camere din Giulești, cu orez cu lapte și băi calde la picioare, toate ritualurile zămislite cu maximă grijă și iubire de cea care îi va fi slugă până crapă. Dar nu fac gaura-n canapea din rațiuni sentimentale, ci doar din rațiuni economice și manageriale. Ăștia mă înduioșează de-a dreptu’. Sunt așa, niste indivizi cu vise porno cu karate bine ascunse, care cred, încă, că au cuc.
  • genul kikirikimiki, efeminații. Ăia care se pensează cu model, întotdeauna mai frumos decât al lu’ iubi, umblă în maieu și vara și iarna, că doar nu s-o duce la sală ca la serviciu degeaba. Să nu-ți treacă prin cap să-i ascunzi unuia d-ăsta cămașa albă care-i pocnește pe pieptul lucrat cu atâta sudoare, că te ia mama dracu’, viața mea.
  • genul i’m in a call – corporatistu’. Așezat la casa lui luată cu credit pe 25 de ani, într-o relație de 3 ani cu femeia potrivită, neapărat corporatistă, că nu suportă inferioritatea, are nevoie de challange. Bine, ei se văd de 3 ori pe an: în vacanța din Thailanda – în ianuarie, în Grecia – vara și toamna, la Amsterdam – în city-break, că-n rest, țara are nevoie de el. Și el tre’ să fie in a meeting, on call, cu deadline-uri și tabieturi de moș. Dar ăsta, ăsta, vă zic io: ăsta rupe fâșu’ în teambuilding-uri.
  • it-istul, mă, săracu’. Ce se mai iubește el cu mouse-ul lui. Ce-l mai mângâie … N-a pupat bucă de femeie atâtea mângâieri ca mouse-ul scump, bun și de gaming pe care a dat 0.1% din salariu ținut pe card cu sfințenie.


Eu sunt sigură că mai există muuulte tipologii, că nu s-au terminat. Stau cumințică în gradenă și belesc ochii-n continuare ca la Insula Iubirii. ‘ntotdeauna c-o pungă de semințe Nutline albe, puțin sărate. Ca fetele bătrâne și invidioase-n sufletu’ lor.


P. S. În prima tipologie expusă de mine aici se încadrează toți prietenii mei, toți prietenii și rudele și cunoștințele prietenilor mei. Și toți uncheșii și iubiții prietenelor mele. De restul doar am auzit așa, vag. 😉

Free your mind and the rest will follow

Frica de mers cu mașina, avion, trocarici și alte mijloace de transport conduse de altcineva în afară de mine mă paraliza și-mi dădea cu atacuri de panică de ziceai c-acu’ tre’ să-mi iau rămas bun de la oamenii de lângă mine și să dau mâna cu Sfantu’ Petru. Efectiv, decât să mă pui să fac asta, mai bine mă puneai să mă mut pe vecie într-o clădire cu bulină pe care când le văd, traversez pe trotuarul celălalt.


Da’ cine se pupă singură-n oglindă și-și zice că mai deșteaptă și mai inspirată decât ea nu există? Eu. Pentru că m-am dus să mă caut. Fix pe subiectul ăsta. Andrei mai avea puțin și mă lega și îi chema pe domnii de la Bagdazar să mă trimită la tratamentu’ spa pentru căpuț de 5 stele pe care-l oferă aia celor mai loviți cu leuca de soartă. Răbdarea îi ajunsese la 0.01%.
M-am dus. Și ce credeți? N-am discutat cu terapeutul deloc despre subiectul ăsta. I-am zis care-i problema (principală) în prima ședință și dup-aia ne-am luat cu altele, ca să zic așa. Multeee. Eu, mereu în nevoie de control, mă întrebam ce boalii facem de nu mai ajungem să punem punctu’ pe I. Dar iată că l-am pus. Frumos, elegant, fără zgomot și scandal, cum sunt io obișnuită aci, la mine-n cartier. Prin învăluire.
Pai da’ n-am fost io la munte ca pasager și-am făcut 5 ore cu mașina (c-am fost pe Valea Prahovei, ca tot românu’ care se respectă și-și mai oferă din când în când o baie de traffic jam în weekend)?! Am fost.
Doamne, stăteam ca tuta și cugetam, când am ajuns, că nici măcar nu m-am gândit c-aș vrea să conduc. Nici prin cap nu mi-a trecut. Băi, am și dormit. Voi vă dați seama?! Am dormit cu bale la gură și nu mi-a mai tremurat ficatu’.


Eu văzusem niște semne de bine zilele trecute când m-am urcat cu un coleg căruia-i place viața la volan rău de tot și care a făcut și șicane cu un taximetrist nesi’ la Universitate. Da’ n-am conștientizat prea bine ce mi s-a întâmplat. Că eu mai aveam nițel și spărgeam semințe la un film la el în mașină.


Acu’ sunt așa… Mă uit la mine, mă gândesc, iar mă uit și-mi dau seama că nu tre’ să te iei de gât  cu mintea asta. Tre’ s-o inviți la masă, frumos, să stai nițel de vorbă cu ea, să vă-mprieteniți și să afli ce dorește ea de la tine. Dacă nu merge doar cu voi 2 și se simte nevoia și de un mediator, există! Pfoaileeei, câți există. Și buni.

Catwalkul enoriașelor

Nu m-a proclamat nimeni, dar eu, în sufletul meu, mă simt un fel de divă diafană a pomenilor. Cel puțin a ălora de 7 zile care, din rațiuni economice și organizatorice, le încorporează și pe cele de 3 zile. Dar am ambitii mai mari… Vreau să mă autoinstaurez și patroană a pomenilor de 40 de zile, ca apoi să ajung la culme – regina absolută a ălora de 1 an. Mi se pare ca am cu ce, ca să zic așa… Am un fel de grație observabilă în răsucirile printre mese cu farfuriile de varză călită în mâini… Și totul vine natural, like I was born with it… Și simt în spate privirile invidioase ale babelor artritice, dar și pe alea admirative ale popii… E cu vreo 5 ani mai tânăr ca mine și capătă brusc pofta de mâncare, deși e plin săracu’ până-n gât de toate variantele de pilaf pe care le-a înghițit la alte pomeni, înainte să ajungă la noi. „Pilaful e mâncarea țărânii!”, zic babele în sat. Dar noi îi dăm varză cu friptură de porc, iar eu mă mai și piruetez cu ea, cu vârsta mea incerta, dar care iese clar din media de vârstă a anturajului lui…

Guest post anonim