Dependență la 4,5%

În perioada Sărbătorilor suntem sau ne prefacem că suntem mai conștienți de ce e bine și ce e rău în jurul nostru, în lume. Ne apucă căința, ne zvârcolim în gânduri de iertare a propriilor greșeli și ale celorlalți. Dar doar în perioada asta. Că dup-aia vine 1 ianuarie și gata. Pai da, gata. Ce atâta păsuială…mai dăm o tură și la anul prin colțurile inimii să mai scoatem la scuturat ce e plin de praf.


Facem toate astea ambetați de aburii alcoolului care nu lipsește de pe masa niciunui român. Cum? Crăciun fără un păhărel, acolo, să simțim că e sărbătoare?! M-am tot gândit cât de vehemenți suntem în campaniile împotriva consumului de droguri. Cu câtă înverșunare ne luptăm în a-i feri pe copiiii noștri de tentații. Și cum primul gând ni se duce la substanțe interzise. Pentru că dau dependență.
Dar ce facem cu dependența de alcool? Cu ea ce facem? Că ne cotropește din toate părțile. Alcoolul e legal, la liber, de diverse sortimente și în cantități industriale.


Mor oameni nevinovați în accidente provocate de cei care consumă și se urcă, inconștienți, la volan. Mor femei bătute de soți alcoolici. Se destramă familii pe capete. Părinții nu-și văd copiii amețiți fiind de aburii viciului. Nu le mai pasă, nu se mai bucură decât în fața paharului plin cu anestezic. Nepoților le rămâne ca amintire mirosul înțepător din îmbrățișările rapide și superficiale ale bunicilor dependenți.
Liceeni cool cu beri în mână, bairame, cluburi cu bautură la discreție….


Nefericirea, depresia, ura, sunt frumos îmbuteliate și disponibile pe rafturile supermarketurilor. Și cu sete ne gâlgâim căderea.


Nu se vorbește, nu se fac campanii (nu cât ar trebui de agresiv). Ar trebui să fim disperați. Să căutăm soluții. A devenit normalitate ca sate întregi să fie înecate în alcool. Și ne hlizim răscrăcărați la știrile de la ora 5 pline de omoruri în birturi.

Nu e Sărbătoare dacă nu ne-mbătăm. Ce, dom’ne, mă distrez și eu. Mă simt bine. Mă matrafoxez, pentru că altfel sunt vai mama mea de trist. Mă bucur doar în stare avansată de ebrietate.
Vinu’ roșu’ face bine la sănătate. Un pahar. Un butoi, în schimb…

Vocea României – Vocea Vieții

M-am uitat aseară la finala Vocea României. Nu mi s-a părut la fel de spectaculoasă din punct de vedere al vocilor ca în alți ani. Au fost foarte tari imaginile cu realitatea virtuală. Au început să lucreze frumos la show.


În ceea ce-i privește pe concurenți, nu mi-a mai fost niciunul antipatic, cum mi s-a întâmplat aproape la fiecare ediție. Că eu sunt d-aia de-i comentează ea pe toți, face analize pe text. Taie ea în carne vie de pe canapea, în pijamale, cu pungile de semințe pe lângă. Și e ea cel mai mare critic muzical în viață. Sunt, desigur, dar la mine pe palier. Nu mai e niciunu’ ca mine în Văcărești, colț cu Timpuri Noi.


Concurenții:


M-a încântat bucuria fetei ăleia din echipa lui Brenciu care face schițe sau cu ce s-o ocupa ca inginer la fabrica Dacia. Se vedea că e fericită rău și că nu știe ce și cum i s-a întâmplat de e acolo. Măcar, dacă nu face nimic mai departe cu muzica, rămâne cu experiența asta, ceea ce e mai mult decât a sperat ea, probabil, vreodată.

Iasmina, la 16 ani, (mie ea mi-ar fi plăcut să câștige) are o mare siguranță pe piese și oglindește foarte real vârsta pe care o are. E fresh, e cool, e liceanca aia talentată tare care rupe fâșu’. Bravo ei!

Când viața e votată mai mult decât moartea

M-a întristat strategia pe care a avut-o Smiley cu băiatul ăla din echipa lui. Un băiat cu svâc și energie, cu o voce caldă, puternică, dar, mai ales, cu tinerețea aia la început care te face să vibrezi. Ei bine, Smiley i-a dat numai piese triste și foarte triste. Am înțeles, e bună strategia asta pentru popor. Marketingul pe dramă aduce mult. Și-au insistat amândoi pe tragedia provocată de moartea mamei lui, Smiley prin piesele alese și copilul în interviuri. Să nu credeți c-a fost ideea lui. Că n-a fost. Pot să bag mâna în foc.

L-am lăsat pe Dragoș la sfârșit nu pentru că e câștigător, ci pentru că mi se pare un caz special. N-a fost preferatul meu pentru că mi-ar fi plăcut să fie mai puțin urlat (prea mult a fost) și să ne arate ceva și pe sensibilitate. N-am simțit căldură. E clar chestiune de gust și, fie vorba între noi, io-s scorpion și, dacă nu-s nițel împotriva trendului, n-am făcut nimic…


Dar el, ca om, e un fenomen numai bun de studiat. Atitudinea lui și de aseară, dar și din celelalte ediții, a fost a unui om decent, așezat, foarte matur la cei doar 21 de ani. Mă uitam la el și simțeam o liniște interioară pe care ori o disimulezi perfect, ori o ai, pentru că momentele alea contează, dar mai mult contează să iei din ele ce te umple pe interior, ce poți să duci cu tine mai departe.

Cred că el zicea în capul lui, la stabilirea pieselor: ia zii, moșule, ce vrei sa cânt? Orăcăială? Orăcăială să fie! (Orăcăială = piese rock cu note foarte înalte, nu ce-ar însemna dac-aș fi hateriță). Și băga. Relaxat, fără schimonoseli și strofocări din toți bojogii.


Omul ăsta a fost în comă 2 săptămâni. Putea să se întoarcă, lucru care s-a și întâmplat, sau putea să nu. Să moară. Păi după o experiență de genul ăsta, ce frici să mai ai? Ce emoții distructive?! Ce trac?! Ești invincibil! Pentru că prețuiești viața de infinit mai multe ori decât noi, majoritatea, care facem o dramă din faptul că n-are pâine proaspătă la Mega. Ești pe cai mari și nimic nu mai e greu.
Mă uitam la el și-mi imaginam ce e în mintea lui. Pentru că nu se exterioriza mai deloc. Așa i-o fi firea. Dar și ce să facă? Să urle de bucurie? Băi nene, el a păcălit moartea. Trăiește, deși era posibil să nu mai…


Dacă am putea și noi să învățăm pe bune de la oamenii ăștia. De la oameni ca Dragoș. Și, fără să fim nevoiți să trecem prin situații limită, să fim conștienți de ce e azi și să ne bucurăm… Dacă ne-am putea seta mintea pe bucuria că suntem vii și noi și oamenii care sunt importanți pentru noi… Ce bine-ar mai fi lumea asta!

Vouă de cine v-a plăcut?

Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.

Dac-aș putea cânta cu vocea mea…

În viața asta învolburată de toate responsabilitățile date de traiul în familie, de toate zbaterile sociale și relaționale, de ceva timp mi-am găsit și eu câteva ore ale mele, lunea. Mă duc la prietena mea care îmi asigură cadrul perfect pentru desfășurarea neîmplinirilor artistice și, după asta, la terapie. După 3 ore petrecute făcând ce-mi place, relaxându-mă, sunt bebeluș. E ca o baie cu spumă de 3 ore.


Exprimare artistică înseamnă că mă duc și cânt. Ce-mi place mie, dar, mai ales, cum îmi place mie. Bine, mie mi-ar plăcea să cânt flawless mereu, ca și cum subsolu’ ăla cozy în care mă desfășor ar fi mare stadion plin de oameni care mă ovaționează și io-s vreo clonă fericită a lu’ Beyonce. De cele mai multe ori nu-mi iese. De fapt, nu-mi iese niciodată perfect. Depinde cel mai mult și mai mult de starea pe care o am. Dacă-s alergată de peste săptămâna pe care am lasat-o în spate, urlu de zici că mă taie cineva să mă pună pe masă de Sărbători. Și-ncerc să-mi potolesc mintea și fac tot felul de role-play-uri, doar-doar n-o mai conta și-oi începe să deschid ușa aurului care CRED eu că zace-n mine sub formă de calități vocale. Eteee… De unde. Iese așa… Un oțel care oxidează la primele acorduri ieșite pe gură.


De exemplu, dacă îmi setez telefonul pe filmare ca să pot arăta lumii prin canalele astea virtuale cum mă produc eu pe genul artistic… S-a terminat. Se insinuează în creierul meu, într-o milisecundă, ideea că trebuie să fac frumos ca să leșine ascultătorul de partea cealaltă a calculatorului/telefonului și iese un rahat. Nu mai funcționează nimic. Notele-alea zici că n-au fost luate niciodată (așa se vorbește în jargonul lăutarilor – Am luat nota, ba n-am luat nota), parcă e karaoke în primă audiție. Zici că-s o domnișoară obsedată de afirmare care vrea ea, fix în momentul ăla, să fie starul planetar care răscracără întreaga omenire cu talentul ei.

Habar n-am de unde vin astea. Din nevoia de confirmare, din Stați așa, că pot și eu. Păi nu v-arăt și eu ce bine pot?! și … Nu mai arăt nimic, că nu am ce.


Pe mine mă lovește inspirația vocală (că există. Atunci când pui bucăți din tine în ce cânți și nu ești doar un papagal care reproduce ce zice și cum zice posesoarea de drept a melodiei) când sunt cu durere-n dos de tot ce e în jur sau când sunt semi-adormită. Păi ce-am făcut? Mă matrafoxez ca să emit și io ceva ca lumea?


Azi am avut o zi… Nu știu ce fel de zi a fost. M-am izmenit pe vreo 3 piese și am și reușit să înregistrez una cu telefonul. E o piesă pe care mi-aș dori s-o cânt perfect. E doar o dorință. Da’ măcar mă unge pe inimă. 😉

Cover – Nothing Compares to You by Glennis Grace

Calculatorul Mișu

Calculatorul Mișu locuia în casa frumoasă și spațioasă a familiei Florescu de foarte mult timp. Avea loc de cinste în camera lui Vlăduț, băiețelul de 7 ani al familiei, prietenul lui cel mai bun. Împreună cu părinții lui, Vlăduț stabilise ca regulă să petreacă maxim 1 oră pe zi în compania lui Mișu. În restul timpului, calculatorul se odihnea și se bucura de căldura căminului și de prietenul său înconjurat de jucării și cărți.

De ceva timp, Mișu nu se simțea prea bine. Îmbătrânise și se mișca din ce în ce mai greu. Se străduia din răsputeri să răspundă la comenzile lui Vlăduț, dar, de cele mai multe ori, nu reușea.
Era trist și nu-și ierta faptul că nu-i putea oferi prietenului său ceea ce îi cerea. Vlăduț se distanțase de el, deja. Îl lovea cu picioarele, așa cum văzuse că mai făcea tatăl lui când îl mai folosea pe Mișu pentru proiectele de oameni mari de la serviciu. Îi vorbea urât și îl insulta: Nu mai ești bun de nimic. Mișcă-te odată! Suferința pe care i-o provocau cuvintele copilului, îl făcea să caute soluții pe internet pentru a redeveni tânăr, pentru a-și recăpăta puterile de altădată. Dar nu reușea.


Într-o zi, după ce cu două seri înainte îi auzise pe Vlăduț și tatăl său discutând despre cum lucrurile care nu funcționează trebuie aruncate, Mișu s-a trezit băgat într-o cutie mare de carton și dus la ghena blocului în care locuiau. A plâns amarnic. Și îi era foarte teamă să fie, dintr-o dată, în afara casei stăpânilor lui. A crezut că ăsta e sfârșitul pentru el.

Dar, a doua zi, a apărut, la ghena blocului, Ionuț, un băiețel mult prea slab pentru vârsta lui, cu ochi mari și foarte triști. Venise să caute de mâncare, împreună cu mama lui. Erau foarte săraci și de 2 ori pe săptămână căutau prin tomberoanele din cartier resturi de mâncare aruncate de cei care au mai mult decât le trebuie. Când l-a văzut pe Mișu, lui Ionuț i s-au luminat ochii. Și a implorat-o pe mama lui să îl ia cu ei, acasă. Mama lui s-a împotrivit la început, dar, până la urmă, Mișu a ajuns să ocupe un loc de cinste pe singura masă din casa în care locuiau băiețelul și mama lui. Ionut era în al nouălea cer când l-a bagat în priză pe Mișu și a văzut că merge. Mama lui nu mai văzuse atâta bucurie pe chipul lui niciodată.


Zilele treceau și băiețelul îl mângâia, îi vorbea și avea mare grijă de calculatorul lui cu care petrecea timp limitat, dar foarte plăcut. Mișu, calculatorul, ca să îl răsplătească pe băiețel pentru că l-a salvat, se străduia din răsputeri să răspundă comenzilor pe care acesta i le dădea atunci când îl solicita pentru temele de la școală.

Au trecut anii și Mișu n-a mai funcționat deloc. Dar tot lângă Ionuț a rămas. Într-o cutie mare și frumoasă, așezat în magazia casei, calculatorul era, acum, martorul vieții frumoase pe care Ionuț și-o construise. Făcea programe pentru calculatoare și câștiga bani cu care cumpăra copiilor săraci computere și hăinuțe. Mișu, primul lui prieten, nu putea pleca de lângă el niciodată.

Sursa foto: http://www.teacherspayteachers.com

Poveștile lui Matei

Povești de seară

Când s-a născut Matei, pe măsură ce trecea timpul, îmi imaginam pentru el cariere la care visasem eu, dar nu fusesem în stare să fac nimic pentru ele. Mi-ar fi plăcut să facă tenis, dar nu așa, oricum. Voiam sa fie câștigător de Roland Garros. Mă și vedeam babă, cu pălărie, gura pungă de riduri, scofâlcită toată, cu ruj roz bombon, cum îl aplaud eu frenetic și m-arunc în plonjeu pe teren de mândrie și iubire. Mamă babetă de campion.
Mi-am revenit repede din reverie. Aleargă 3 pași și îl apucă o lene de mă dor brațele o săptămână de la cărat 17 kg, cât are el.


Mi-am dorit, apoi, când am înțeles că tenisu’ nu-i pentru băiețel (c-așa vrea mama lui), o carieră muzicală. Pianist, acordeonist, cu naiu’, cu ce vrea el, numa’ muzică să fie. Nu servește înclinații nici către asta. Ba chiar mă șșș-iește grav când m-apucă pe mine fredonatul.


În schimb, repară, strică ca să repare, orice. Cu șurubelnițe, patent-uri și orice sculă îi pică – n mână. Hmm… Mecanic auto? Ok, zic eu în capul meu, da’ să repare trocariciurile de se plimbă ăia cu ele la Roland Garros.


Mângâierea mea e că, dacă va fi mecanic auto, va fi unul citit. Rupe cărțile. Nu există seară lăsată de la Bunuțu’ în care să nu mă pună să îi citesc minim 3 povești. Și mai face ceva. Fiindcă a simțit copilu’ că maică-sii i s-au deschis chakrele pe creativitate, o pune la muncă. Pe lângă poveștile citite, vrea și una „pe dinafara”, zice el. Adică inventată.
Și-mi dă teme. E și nonconformist. Își alege câte un obiect din casă și eu tre’ să îmi sparg creierii și să construiesc o poveste despre fiecare: căciulă, dulap, calculator.


Până mi-a picat mie fisa c-aș putea să le notez după ce adoarme el, am pierdut vreo 4-5, că nu mai țin minte nicio boabă din ce-am debitat.
Dar am început să le păstrez. Mai cu reportofonul, mai cu notatul, dacă n-adorm înaintea lui bâiguind aiurea…
O să le păstrez pe toate și-o să le pun aici.

15 particularități ale mamelor de copii mici

Dacă sunteți puțin atenți pe stradă, veți observa că ies din mulțime detașat femeile-mame-de copii-mici. Sunt luminoase, cu Sfântu’ Duh pogorât pe chipurile lor senine și emană o energie molipsitoare. Sunt reclame vii la Sephora și ale noilor colecții H&M, sunt stilu’ și bunul-gust întrupate în trupuri zvelte și ferme.

Iată, ca să vă fie mai ușor, câteva semne clare că ați fost martorii norocoși ai incluziunii sociale ale acestor făpturi delicate și, în același timp, puternice.


Iar ție, mamă de copii mici, îți dau câteva hint-uri că faci și tu parte din această categorie în care fiecare femeie din lume și-ar dori să se încadreze, măcar o dată-n viață.


Știi că ești mamă de copil mic dacă:

  1. Arăți de parcă abia ai primit biletu’ de externare de la Obregia
  2. Miroși a transpirație cum n-ai făcut-o în viața ta
  3. Părul îți miroase a ceapă înăbușită. ATENȚIE! NU CĂLITĂ! Că ți-o iei de la laureatele-astea de premii internaționale în nutriția copilului genial de-ți sfârâie urechea dreaptă
  4. Bați orice record legat de timpul petrecut pe budă
  5. Postul tău preferat de televiziune e Nick Jr.
  6. Ultimul film pe care l-ai văzut a fost în altă viață
  7. Singurul target pe care îl atingi e ăla cu peste 10000 de pași zilnic
  8. Deși faci 10000 de pași, tot grasă ești, că mănânci porcării, în principiu, la doișpe noaptea
  9. În metrou, când ceilalți scrolează, tu repeți în gând, într-un picior, semi-adormită, rețeta de papricaș pe care ți-a dictat-o maică-ta la telefon cu o seară înainte și n-ai găsit niciun pix în toată casa s-o notezi
  10. Altele o urmăresc pe Kim Kardashian pe insta și tu o urmărești pe Jamilla
  11. Coloana sonoră a filmului vieții tale e Zunga zunga zunghe zunga zuuuunga zunghe*
  12. Bați orice record la verificat temperatura și nu faci scurtă la mână
  13. Distracția ta cea mai mare e să cobori până la Mega și să-ți iei 3 pungi de semințe pe care le balotezi tot după 12 noaptea
  14. Cumperi 245 de cărți de parenting și te simți vinovată că n-ai apucat decât să răsfoiești una.
  15. Momentul tău preferat al zilei e când te strecori în pat lângă „vinovatul” pentru cele de mai sus și le dai dracu’ de farduri, băi îndelungi și relaxante, ieșiri la socializare și filme bune furate de pe net.

*Pentru cei mult mai tineri, aceasta este coloana sonoră a unui celebru serial antic, Sclava Isaura.

Sursa foto: parenting.failblog.org

Deșteaptă-NE, Românie!

Astăzi îi explicam lui Matei cum țara noastră e în Sărbătoare. E ziua ei. M-a întrebat daca are tort. Și i-am spus că vor fi, probabil, mii de torturi pe mesele românilor. M-a întrebat dacă are petrecere. Răspunsul meu a fost că e petrecere mare. Dintr-un colț în altul al țării oamenii petrec cu fasole cu ciolan și mici pe grătar. Lumea bea, mănâncă și se veselește. Și apoi m-a întrebat dacă primește vreun cadou. Instinctiv, i-am răspuns NU.

Apoi, m-a lovit. Merită multe cadouri. Ca un copil cuminte și ostracizat. Ca un copil agresat de părinți și de prieteni. Ca un copil nefericit și bolnav. Merită toate darurile din lume, pentru că ea e bună și darnică cu noi, iar noi suntem călăii ei.


Cadourile noastre pentru tine, Românie, ar putea fi atât de simple, dar atât de sănătoase și frumoase.


De ziua ta îți doresc:

  • Conducători responsabili și cu iubire profundă și reală pentru tine. Care să te ducă de mână cu grijă și fermitate. Care să-și ia de la gură pentru tine și să te hrănească sănătos, ca tu, la rândul tău să-ți poți hrăni copiii și nepoții. Ai putea crește atât de armonios. Ai atâtea date native extraordinare. Dacă ai avea părinți buni, ce bine ți-ar fi, ce bine ne-ar fi!
  • Locuitori care să te îndrăgească și să te prețuiască, de la cel mai neînsemnat centimetru pătrat de asfalt, până la cele mai înalte și surprinzătoare culmi de munte. Oameni care să conștientizeze că ne dai atât de multe în fiecare zi și noi nu-ți înapoiem mai nimic.
  • Armonie în familia asta cu milioane de membri. Înțelegere și toleranță între cei care nu împărtășesc aceleași idealuri, păreri, preferințe. Iubirea și sprijinul celor puternici pentru cei slabi și confuzi. Învață-ne, țară, cum să ne ridicăm unii pe ceilalți!
  • Curajul fraților, surorilor și tuturor membrilor neamului tău de a te apăra cu orice preț, nu doar scandând lozinci goale în online și de-a nu te abandona când devine greu traiul cu tine. Încrederea și umărul pus de fiecare, pe bucățica lui, pentru creșterea ta și pentru ieșirea din impas.
  • Să nu cunoască cei care te conduc puterea ta și-a celor dragi ție atunci când te încalecă și te umilesc. Atunci când te fură pe tine, propriul lor copil. Atunci când vor încerca să te vândă unor părinți vitregi care nu te cunosc și nu vor reuși să o facă niciodată. Atunci când cei pe care îi hrănești te vor lua sub aripa lor și se vor lupta pentru tine până la sânge!


Îți doresc să fii iubită de noi toți, țara noastră! Și să îți purtăm de grijă așa cum meriți!

Sursa foto: ziarulunirea.ro

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: