Arhivele lunare: decembrie 2019

Dependență la 4,5%

În perioada Sărbătorilor suntem sau ne prefacem că suntem mai conștienți de ce e bine și ce e rău în jurul nostru, în lume. Ne apucă căința, ne zvârcolim în gânduri de iertare a propriilor greșeli și ale celorlalți. Dar doar în perioada asta. Că dup-aia vine 1 ianuarie și gata. Pai da, gata. Ce atâta păsuială…mai dăm o tură și la anul prin colțurile inimii să mai scoatem la scuturat ce e plin de praf.


Facem toate astea ambetați de aburii alcoolului care nu lipsește de pe masa niciunui român. Cum? Crăciun fără un păhărel, acolo, să simțim că e sărbătoare?! M-am tot gândit cât de vehemenți suntem în campaniile împotriva consumului de droguri. Cu câtă înverșunare ne luptăm în a-i feri pe copiiii noștri de tentații. Și cum primul gând ni se duce la substanțe interzise. Pentru că dau dependență.
Dar ce facem cu dependența de alcool? Cu ea ce facem? Că ne cotropește din toate părțile. Alcoolul e legal, la liber, de diverse sortimente și în cantități industriale.


Mor oameni nevinovați în accidente provocate de cei care consumă și se urcă, inconștienți, la volan. Mor femei bătute de soți alcoolici. Se destramă familii pe capete. Părinții nu-și văd copiii amețiți fiind de aburii viciului. Nu le mai pasă, nu se mai bucură decât în fața paharului plin cu anestezic. Nepoților le rămâne ca amintire mirosul înțepător din îmbrățișările rapide și superficiale ale bunicilor dependenți.
Liceeni cool cu beri în mână, bairame, cluburi cu bautură la discreție….


Nefericirea, depresia, ura, sunt frumos îmbuteliate și disponibile pe rafturile supermarketurilor. Și cu sete ne gâlgâim căderea.


Nu se vorbește, nu se fac campanii (nu cât ar trebui de agresiv). Ar trebui să fim disperați. Să căutăm soluții. A devenit normalitate ca sate întregi să fie înecate în alcool. Și ne hlizim răscrăcărați la știrile de la ora 5 pline de omoruri în birturi.

Nu e Sărbătoare dacă nu ne-mbătăm. Ce, dom’ne, mă distrez și eu. Mă simt bine. Mă matrafoxez, pentru că altfel sunt vai mama mea de trist. Mă bucur doar în stare avansată de ebrietate.
Vinu’ roșu’ face bine la sănătate. Un pahar. Un butoi, în schimb…

Vocea României – Vocea Vieții

M-am uitat aseară la finala Vocea României. Nu mi s-a părut la fel de spectaculoasă din punct de vedere al vocilor ca în alți ani. Au fost foarte tari imaginile cu realitatea virtuală. Au început să lucreze frumos la show.


În ceea ce-i privește pe concurenți, nu mi-a mai fost niciunul antipatic, cum mi s-a întâmplat aproape la fiecare ediție. Că eu sunt d-aia de-i comentează ea pe toți, face analize pe text. Taie ea în carne vie de pe canapea, în pijamale, cu pungile de semințe pe lângă. Și e ea cel mai mare critic muzical în viață. Sunt, desigur, dar la mine pe palier. Nu mai e niciunu’ ca mine în Văcărești, colț cu Timpuri Noi.


Concurenții:


M-a încântat bucuria fetei ăleia din echipa lui Brenciu care face schițe sau cu ce s-o ocupa ca inginer la fabrica Dacia. Se vedea că e fericită rău și că nu știe ce și cum i s-a întâmplat de e acolo. Măcar, dacă nu face nimic mai departe cu muzica, rămâne cu experiența asta, ceea ce e mai mult decât a sperat ea, probabil, vreodată.

Iasmina, la 16 ani, (mie ea mi-ar fi plăcut să câștige) are o mare siguranță pe piese și oglindește foarte real vârsta pe care o are. E fresh, e cool, e liceanca aia talentată tare care rupe fâșu’. Bravo ei!

Când viața e votată mai mult decât moartea

M-a întristat strategia pe care a avut-o Smiley cu băiatul ăla din echipa lui. Un băiat cu svâc și energie, cu o voce caldă, puternică, dar, mai ales, cu tinerețea aia la început care te face să vibrezi. Ei bine, Smiley i-a dat numai piese triste și foarte triste. Am înțeles, e bună strategia asta pentru popor. Marketingul pe dramă aduce mult. Și-au insistat amândoi pe tragedia provocată de moartea mamei lui, Smiley prin piesele alese și copilul în interviuri. Să nu credeți c-a fost ideea lui. Că n-a fost. Pot să bag mâna în foc.

L-am lăsat pe Dragoș la sfârșit nu pentru că e câștigător, ci pentru că mi se pare un caz special. N-a fost preferatul meu pentru că mi-ar fi plăcut să fie mai puțin urlat (prea mult a fost) și să ne arate ceva și pe sensibilitate. N-am simțit căldură. E clar chestiune de gust și, fie vorba între noi, io-s scorpion și, dacă nu-s nițel împotriva trendului, n-am făcut nimic…


Dar el, ca om, e un fenomen numai bun de studiat. Atitudinea lui și de aseară, dar și din celelalte ediții, a fost a unui om decent, așezat, foarte matur la cei doar 21 de ani. Mă uitam la el și simțeam o liniște interioară pe care ori o disimulezi perfect, ori o ai, pentru că momentele alea contează, dar mai mult contează să iei din ele ce te umple pe interior, ce poți să duci cu tine mai departe.

Cred că el zicea în capul lui, la stabilirea pieselor: ia zii, moșule, ce vrei sa cânt? Orăcăială? Orăcăială să fie! (Orăcăială = piese rock cu note foarte înalte, nu ce-ar însemna dac-aș fi hateriță). Și băga. Relaxat, fără schimonoseli și strofocări din toți bojogii.


Omul ăsta a fost în comă 2 săptămâni. Putea să se întoarcă, lucru care s-a și întâmplat, sau putea să nu. Să moară. Păi după o experiență de genul ăsta, ce frici să mai ai? Ce emoții distructive?! Ce trac?! Ești invincibil! Pentru că prețuiești viața de infinit mai multe ori decât noi, majoritatea, care facem o dramă din faptul că n-are pâine proaspătă la Mega. Ești pe cai mari și nimic nu mai e greu.
Mă uitam la el și-mi imaginam ce e în mintea lui. Pentru că nu se exterioriza mai deloc. Așa i-o fi firea. Dar și ce să facă? Să urle de bucurie? Băi nene, el a păcălit moartea. Trăiește, deși era posibil să nu mai…


Dacă am putea și noi să învățăm pe bune de la oamenii ăștia. De la oameni ca Dragoș. Și, fără să fim nevoiți să trecem prin situații limită, să fim conștienți de ce e azi și să ne bucurăm… Dacă ne-am putea seta mintea pe bucuria că suntem vii și noi și oamenii care sunt importanți pentru noi… Ce bine-ar mai fi lumea asta!

Vouă de cine v-a plăcut?

Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.