Publicat în Galagie Mare

NIMIC

N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.

Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.


În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.


Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…


La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…


Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.


M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.


Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.

Cât mai am? 3 luni. Doamne-ajută la toată lumea!

Sursă foto: http://www.posterlounge.de

Publicat în Ma chinuie talentu'

Mimozeta Turcuțeanu și tocilara

A fost odată ca niciodată Mimozeta Turcuțeanu. O ființă sensibilă, o fire plăpândă, cu mersul leganat și capul flexat într-o parte, care-și preumbla fizicul suplu pe catwalkul holurilor de liceu de cartier bucureștean.
Pe toată perioada liceului s-a zbătut puternic să facă față cerințelor. Neuronii strigau disperați să-i mai lase în pace cu atâta sforțare degeaba. Se străduia, mititica, dar nu se putea mai mult decât un 6-7 în catalog.

După liceu, a încercat să intre la o facultate cu profil real, dar n-a reușit. Într-una dintre serile de după eșec, i s-a arătat posibilitatea de a lua lecții private de la una dintre tocilarele clasei, pentru că bani de meditații cu un profesor nu avea. Nu-i plăcea deloc varianta asta.


Era suficient că trebuise să o suporte zi de zi, timp de 4 ani, pe grasa guralivă cu mâna ridicată în semnul victoriei, ca și cum toate orele făceau parte din vreo revoluție și ea era Ioana D’Arc cu toate notele de 10 agățate-n piept. Atâta bucurie avea și ea, grasa tocilară. Îi mai plăcea să se hlizească cu alte 4 ca ea, cu care împărțea zilnic 2 covrigi în pauză și să-l urmărească cu privirea pe Viorel de la A care nici nu știa de existența ei.


Mimozeta a stat în negocieri cu ea însăși nopți la rând și până la urmă și-a călcat pe mândrie. Toata scârba din lume i se aduna în rictusul pe care îl afișa în fiecare dimineață de sâmbătă, când bătea la ușa tocilarei. Cu aceeași scârbă protocolară punea cei 5 lei pe masa rece, de sticlă, la sfârșitul sesiunii de învățare.
Tocilara o conducea pe Mimozeta către ieșire cu aer de profesoară cu patalama și băga banii „munciți” la pușculiță, să strângă de-o carte nouă de Sandra Brown. Cultura la cultură trage.


N-a fost în zadar. Mimozeta a intrat la facultate. Altă lume, alte perspective. A aplicat, încă din timpul facultății, la diverse job-uri, până când unul de secretară a unui mare boss i s-a părut ei că i se potrivește cel mai bine. Nu știm, probabil nu vom ști niciodată, dacă în CV-ul gol contase experiența ei de catwalk de pe vremea liceului. Cert e că boss-ul i-a apreciat calitățile și a învățat-o toate învârtelile.


În tot acest timp, tocilara, care se zbătea în lupta cu kilogramele și cu pasiunea pentru McDonalds, frecventa plictisită cursurile unei facultăți cu promisiuni de viață de intelectuali pentru absolvenții ei.


Anii au trecut și Mimozeta face învârteli pe cont propriu. Acum e maestra șmenurilor în lumea bună, mare doamnă de capitală, cu afacere proprie și scheme proprii.
Viața i-a adus-o-n cale pe tocilară de câteva ori, în diferite conjuncturi. Nu o cunoaște. Nu știe cine e. N-a văzut-o niciodată. Pentru că scârba care o încerca în fiecare dimineață de sâmbătă timp de 1 an, cei 5 lei aruncați pe masa de sticlă pentru lecțiile predate fac parte dintr-o viață anterioară pe care a uitat-o.


Tocilara e grasă și acum, își vede de viața ei anostă și refuză, frustrată, să lăicuiască pe facebook pozele Mimozetei Turcuțeanu pline de #iwokeuplikethis și #myview. Ea-și vede de pijamalele ei pufoase cu bluza băgată-n pantaloni, să n-o tragă la spate, în care meșterește tocănițe și ciorbe, asistată de Jamilla, pe youtube.


Oare Turcuțeanca știe să-ncropească un ostropel, la o adică?

Publicat în Galagie Mare

Cod promoțional: Blue Monday

Am aflat acum câteva zile de existența acestei Blue Monday (ziua tristeții). Habar n-aveam de ea până acu’. Și ce bucurie, într-o zi a tristeții, ca să zic așa, într-un oximoron d-ăsta neinspirat, că poți să fii liber în deprimarea ta măcar într-o zi din an. Să nu mai trebuiască să dai explicații de ce zaci în capotul tău scămosat, cu castronu’ plin de floricele sau chipsuri și să plângi nestingherit la filme siropoase sau cu super eroi, doar pentru că așa simți să faci.

Azi nu te mai întreabă nimeni ce dracu’ te-a apucat, că ieri erai bine, erai ca o floare de primăvară dată cu ruj. Azi toată lumea te înțelege. Dați-i bătaie cu lacrimile înnodate-n barbă și cu urletele de neputință. Că azi societatea va înțelege.


Doar azi. E super ofertă azi. Aveți și cod promoțional. Blue Monday. De mâine, tre’ să zâmbiți frumos, să faceți frumos, că lumea nu e dispusă, dragă, să vă suporte vouă ifosele de femei/bărbați slabi. De oameni care nu-s în stare să se adune, naibii, odată, să lase prostiile și să treacă la treabă. Orice treabă. Tre’ să facem treabă. Târâș, cu creierii varză, cu ceață pe inimă, tre’ să ne mișcăm. Și să lăsăm prostiile astea de secol 21. Că pe vremea lor nu mai era nimeni deprimat. Și ce bine mai era. Ia uitați ce copii minunați și întregi au crescut! Pe noi.


Ia uite, ce să vă povestesc, s-a inventat și o zi pentru asta. Asta ne mai lipsea.
Băgați-vă mințile-n cap, c-a bagat pâine proaspătă la Mega și până vă reveniți voi, nu mai prindeți niciuna! Astea-s probleme adevărate! Astea-s frământări zilnice apăsătoare. Nu că nu vă puteți voi urni, nu că nu înțelegeți de ce v-ați mai trezit și azi, nu că ați face ceva să vă fie mai bine, dar nu puteți, nu reușiți să găsiți ce și totul e negru și degeaba…


Eu zic așa: sărbătoriți Blue Monday ca și cum ar fi revelionu’. Și zilele următoare, dacă nu puteți altfel, faceți revelionu’ pe rit vechi. Dacă așa simțiți. Și ei să-și ia pâinea aia bună de la Mega, dac-așa simt.

P. S. Sunt oameni pe lângă voi care vă iubesc și la care puteți apela cu încredere. Oameni care nu știu ce e aia Blue Monday sau știu și nu le pasă. Le pasă de voi.

Sursă foto: pinterest.com