Lună: ianuarie 2020

NIMIC

N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.

Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.


În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.


Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…


La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…


Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.


M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.


Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.

Cât mai am? 3 luni. Doamne-ajută la toată lumea!

Sursă foto: http://www.posterlounge.de

0

Mimozeta Turcuțeanu și tocilara

A fost odată ca niciodată Mimozeta Turcuțeanu. O ființă sensibilă, o fire plăpândă, cu mersul leganat și capul flexat într-o parte, care-și preumbla fizicul suplu pe catwalkul holurilor de liceu de cartier bucureștean.
Pe toată perioada liceului s-a zbătut puternic să facă față cerințelor. Neuronii strigau disperați să-i mai lase în pace cu atâta sforțare degeaba. Se străduia, mititica, dar nu se putea mai mult decât un 6-7 în catalog.

După liceu, a încercat să intre la o facultate cu profil real, dar n-a reușit. Într-una dintre serile de după eșec, i s-a arătat posibilitatea de a lua lecții private de la una dintre tocilarele clasei, pentru că bani de meditații cu un profesor nu avea. Nu-i plăcea deloc varianta asta.


Era suficient că trebuise să o suporte zi de zi, timp de 4 ani, pe grasa guralivă cu mâna ridicată în semnul victoriei, ca și cum toate orele făceau parte din vreo revoluție și ea era Ioana D’Arc cu toate notele de 10 agățate-n piept. Atâta bucurie avea și ea, grasa tocilară. Îi mai plăcea să se hlizească cu alte 4 ca ea, cu care împărțea zilnic 2 covrigi în pauză și să-l urmărească cu privirea pe Viorel de la A care nici nu știa de existența ei.


Mimozeta a stat în negocieri cu ea însăși nopți la rând și până la urmă și-a călcat pe mândrie. Toata scârba din lume i se aduna în rictusul pe care îl afișa în fiecare dimineață de sâmbătă, când bătea la ușa tocilarei. Cu aceeași scârbă protocolară punea cei 5 lei pe masa rece, de sticlă, la sfârșitul sesiunii de învățare.
Tocilara o conducea pe Mimozeta către ieșire cu aer de profesoară cu patalama și băga banii „munciți” la pușculiță, să strângă de-o carte nouă de Sandra Brown. Cultura la cultură trage.


N-a fost în zadar. Mimozeta a intrat la facultate. Altă lume, alte perspective. A aplicat, încă din timpul facultății, la diverse job-uri, până când unul de secretară a unui mare boss i s-a părut ei că i se potrivește cel mai bine. Nu știm, probabil nu vom ști niciodată, dacă în CV-ul gol contase experiența ei de catwalk de pe vremea liceului. Cert e că boss-ul i-a apreciat calitățile și a învățat-o toate învârtelile.


În tot acest timp, tocilara, care se zbătea în lupta cu kilogramele și cu pasiunea pentru McDonalds, frecventa plictisită cursurile unei facultăți cu promisiuni de viață de intelectuali pentru absolvenții ei.


Anii au trecut și Mimozeta face învârteli pe cont propriu. Acum e maestra șmenurilor în lumea bună, mare doamnă de capitală, cu afacere proprie și scheme proprii.
Viața i-a adus-o-n cale pe tocilară de câteva ori, în diferite conjuncturi. Nu o cunoaște. Nu știe cine e. N-a văzut-o niciodată. Pentru că scârba care o încerca în fiecare dimineață de sâmbătă timp de 1 an, cei 5 lei aruncați pe masa de sticlă pentru lecțiile predate fac parte dintr-o viață anterioară pe care a uitat-o.


Tocilara e grasă și acum, își vede de viața ei anostă și refuză, frustrată, să lăicuiască pe facebook pozele Mimozetei Turcuțeanu pline de #iwokeuplikethis și #myview. Ea-și vede de pijamalele ei pufoase cu bluza băgată-n pantaloni, să n-o tragă la spate, în care meșterește tocănițe și ciorbe, asistată de Jamilla, pe youtube.


Oare Turcuțeanca știe să-ncropească un ostropel, la o adică?

0

Cod promoțional: Blue Monday

Am aflat acum câteva zile de existența acestei Blue Monday (ziua tristeții). Habar n-aveam de ea până acu’. Și ce bucurie, într-o zi a tristeții, ca să zic așa, într-un oximoron d-ăsta neinspirat, că poți să fii liber în deprimarea ta măcar într-o zi din an. Să nu mai trebuiască să dai explicații de ce zaci în capotul tău scămosat, cu castronu’ plin de floricele sau chipsuri și să plângi nestingherit la filme siropoase sau cu super eroi, doar pentru că așa simți să faci.

Azi nu te mai întreabă nimeni ce dracu’ te-a apucat, că ieri erai bine, erai ca o floare de primăvară dată cu ruj. Azi toată lumea te înțelege. Dați-i bătaie cu lacrimile înnodate-n barbă și cu urletele de neputință. Că azi societatea va înțelege.


Doar azi. E super ofertă azi. Aveți și cod promoțional. Blue Monday. De mâine, tre’ să zâmbiți frumos, să faceți frumos, că lumea nu e dispusă, dragă, să vă suporte vouă ifosele de femei/bărbați slabi. De oameni care nu-s în stare să se adune, naibii, odată, să lase prostiile și să treacă la treabă. Orice treabă. Tre’ să facem treabă. Târâș, cu creierii varză, cu ceață pe inimă, tre’ să ne mișcăm. Și să lăsăm prostiile astea de secol 21. Că pe vremea lor nu mai era nimeni deprimat. Și ce bine mai era. Ia uitați ce copii minunați și întregi au crescut! Pe noi.


Ia uite, ce să vă povestesc, s-a inventat și o zi pentru asta. Asta ne mai lipsea.
Băgați-vă mințile-n cap, c-a bagat pâine proaspătă la Mega și până vă reveniți voi, nu mai prindeți niciuna! Astea-s probleme adevărate! Astea-s frământări zilnice apăsătoare. Nu că nu vă puteți voi urni, nu că nu înțelegeți de ce v-ați mai trezit și azi, nu că ați face ceva să vă fie mai bine, dar nu puteți, nu reușiți să găsiți ce și totul e negru și degeaba…


Eu zic așa: sărbătoriți Blue Monday ca și cum ar fi revelionu’. Și zilele următoare, dacă nu puteți altfel, faceți revelionu’ pe rit vechi. Dacă așa simțiți. Și ei să-și ia pâinea aia bună de la Mega, dac-așa simt.

P. S. Sunt oameni pe lângă voi care vă iubesc și la care puteți apela cu încredere. Oameni care nu știu ce e aia Blue Monday sau știu și nu le pasă. Le pasă de voi.

Sursă foto: pinterest.com

0

Cea mai frumoasă meserie din lume

Așa cum fac toți copiii, și eu visam când eram mică la diverse ocupații. Despre una dintre ele v-am povestit aici. N-a durat mult dorința asta aberantă și necinstită. C-au venit altele, odată cu diferitele etape ale creșterii mele. Am visat să fiu actriță, crainică Tv, profesor și câte și mai câte. M-a ferit Dumnezeu de dorința de a fi medic, că de mică mă scăpam pe mine când vedeam sânge.


Destinul (alegerile personale) a făcut în așa fel încât să n-am niciuna dintre cele de mai sus. Și cred că pentru mine s-a inventat o meserie nouă. Om bun la toate. Am stat în ultima vreme și am încercat să mă lămuresc de ce am luat-o pe calea asta.

Am găsit câteva răspunsuri:

  • îmi place să mă fac utilă. Să aibă oamenii nevoie de mine și eu să fiu acolo, să-i servesc
  • îmi plac oamenii. Mult de tot.
  • îmi place să particip la creșterea a CEVA. Să văd cum evoluează lucrurile și cum se întâmplă sub ochii mei, dar, mai ales, din mâna mea.

De-aia toate job-urile pe care le-am avut au răspuns nevoilor ăstora ale mele. Toate, adică 3 mari și late. În aproape 20 de ani de muncă. Motivul principal pentru care n-am renunțat ușor la niciunul dintre ele au fost, întotdeauna, oamenii. Colegii. Doamne, și ce colegi am mai avut. În toate locurile în care am lucrat, colectivul crea atmosfera celei de-a doua case. Iar pentru mine asta este mai important decât orice sumă de bani.


Revenind la subiectul postării, cea mai frumoasă meserie din lume este a mea. Îi spun meserie, că dă bine în titlu. Dar e un termen generic pentru orice job, ocupație. Și și a ta. Dacă ești, să zicem, mecanic auto și mirosul de benzină, motorină și ulei e cel după care tânjești dimineața când te trezești. Dacă desfundatul jiglerelor și reglarea frânelor este challenge-ul tău zilnic. În alte cuvinte, dacă faci treaba asta cu pasiune și bucurie, atunci ASTA e cea mai frumoasă meserie din lume. Și tu ai succes. Așa cum și eu mă simt un om de succes doar pentru că fac ce-mi place alături de oameni pe care am ajuns să îi iubesc și care să-mi devină prieteni pe viață.


În curând, voi petrece mai puțin timp cu ei. Dar nu mă pot desprinde de tot. Mi-e, practic, imposibil. Dar eliberez locul pentru altcineva. În finalul postării îți voi da link către anunțul de angajare pe postul meu.


Mulți ar putea să se întrebe: băi, nene, atâta gargară și, de fapt, tu nu mai stai în locul ăla de vis. De ce naiba pleci, dacă e așa mișto?!
Pentru că nevoia de a petrece mai mult timp cu copilul meu este mai mare decât orice (și v-am zis că mi-am păstrat timp și pentru a continua, într-un fel, drumul alături de actualii mei colegi).


Ce vreau eu, de fapt, să zic cu toată polologhia asta, e că ne dorim un/o coleg/colegă, care să se muleze pe spiritul echipei.

Cum ar trebui să fie, dincolo de ce scrie în anunț:

  • să îi placă oamenii rău
  • să înțeleagă că, mai presus de orice, cei care ne calcă pragul trebuie să se simtă ca acasă. Sau că trebuie tratați ca musafiri prețioși în casa noastră.
  • să îi placă să construiască, alături de colegi, o echipă bine închegată și orientată spre nevoile clienților
  • să zâmbească mult. Autentic.
  • să îi placă să învețe lucruri care îi vor folosi pe tot parcursul vieții profesionale.

Dacă știți pe cineva care e așa și care-și doreste să înceapă o experiență frumoasă, trimiteți-i linkul postării mele sau al anunțului de mai jos.

https://m.facebook.com/story.php?story_fbid=2519065278372140&id=1398531270425552

Timid exercițiu matinal de organizare

Măi, mamă, strângeți și voi hainele alea de pe spătarele scaunelor, c-or să cadă peste voi într-o zi! asta ne zicea mama aproape zilnic când eram mici. Dormitorul nostru arăta ca o cămară doldora de haine purtate. Ea zicea, ea auzea. Până nu ne mobilizam noi că nu mai suportam să facem slalom printre ele, nu ne-apucam să strângem.

Ordonarea hainelor în dulap nu reprezenta vreun punct pe lista de lucruri de făcut într-o zi. Erau alte lucruri mai importante. De exemplu, să ies afară și să scot și toți copiii din bloc să continuăm serialul Dallas pus în scenă în fața blocului, să mă joc de-a actrița și crainica TV, să mai fac niște ore de română cu păpușile, că tare nu-mi plăcea cum mergeau cu învățătura… Chestii vitale. Nu să fac ordine. Ce-aia?! Pierdere de vreme.

A mers. Cât am stat la mama. Că dup-aia…Cin’ să facă? Tanti Lenuța de la 2?! Tot nu-mi place și mi se pare că am altele care tre’ făcute, cu o importanță mult mai mare. Dar mă conformez. Și gândul ăsta, că AZI trebuie să fac curățenie mă obsedează de la 6.30,de când îmi încep ziua. Ete-așa prinde contur #galagiadincap zilnică. Și, pe lângă asta, se-adună o întreagă paletă de alte responsabilități particulare ale mamelor:

  • Ce mâncăm? Păi, să fac niște paste azi… Nu, iar paste?! Nu pot să dau copilului paste 5 zile pe săptămână. Ce fel de mamă face asta?! Da’ ce să iau, ce să-ncropesc? Poate o ciorbă. Aaa, îmi ia minim 3 ore, că tre’ să fiarbă puiu’ de țară, să nu fie ațos. Hai, că-n astea 3 ore, mai bag și-un aspirator. Da! Ciorbă să fie! Da’ n-am borș. Lasă, că acresc cu lămâie, că și-așa borșul ne arde la stomac. N-am nici lămâi, c-am făcut aseară limonadă. Pff… Mă duc să iau. Să mă duc acum sau după ce pun carnea la fiert? Mă mai gândesc. Ce-mi mai trebuie?!
  • Trebuie plătite 2 facturi. Oi putea la Mega?! Dacă nu merge aparatu’ ăla de plătești singur, trebuie să mă duc la mall. Ah… Dac-aveam și io internet banking. Da’ n-am. Că nu m-am dus la bancă să rezolv. Hai, că văd cum fac.
  • Mai sunt haine curate pentru mâine la grădiniță? Aoleu, nu mai sunt pantaloni subțiri de interior și am zis că îi spăl și tenișii. Îi bag acum în mașină, să scap. Mama meaaaa, am uitat să iau detergent. Lasă, că iau când mă duc la Mega să iau borș. Aaa, nu borș, lămâi. Lămâi, nu borș! Și să plătesc facturile. Lămâi și facturi. Hai, că-mi notez. Băi, frate, nu mai e niciun pix în toată casa asta?! Pe telefon.
  • Suntem în ianuarie și hainele de iarnă sunt amestecate cu alea de vară. De 3 luni zici, Mirelo, că le separi și le așezi frumos. De 3 luni. Azi. Azi le fac! După ce pun ciorba la foc și mă duc la Mega și dau cu aspiratorul, asta fac. Ciorbă, Mega, aspirator, haine separate. Asta e!
  • Aș face o plăcintă cu mere. Nu mai vreau să-i dau prostii să mănânce copilului când vrea „ceva bun”. Da. Fac. După haine aranjate, mă apuc de asta. Ciorbă, Mega, aspirator, haine, plăcintă. Bun. Sunt organizată până-n dinți. Bine, Mirelaaaa!
  • Cât e ceasu’? Mai am 2 ore până mă duc la grădiniță să îl iau. Ceeeee? N-am făcut nimic. Aoleu. Nu, nu se poate, băi frate. Ce naiba fac?
    • Fac niște paste rapid, când ajungem acasă.
    • Gustarea de la grădiniță e făcută în casă. Da. E ok.
    • Dau acum cu aspiratorul, că am timp pentru asta.
    • Facturile le plătește Andrei online, dacă n-oi uita să îi zic diseară. Nu, n-o să uit, că-mi pun reminder mai încolo. (uit să-mi pun reminder, bineînțeles)
    • Separ hainele după ce adoarme Matei, la noapte. Doamne-ajută să nu se culce iar la 00.00.

S-a dus și săptămâna asta. Că azi e ultima zi liberă din ea. N-am făcut nimic. Nimic. Și casa e vraiște și capu’ e vraiște și eu sunt… Bine!

Din toată bălmăjeala asta mentală scoate capul ideea că și oamenii dezorganizați trăiesc cumva. Și, deși zile ca asta se reiau periodic, soluții există, nu-i nicio dramă, lucrurile se așează. Nu-i vreo rețetă de succes. Nici pe departe. E trecută la AȘA NU! Eteee, și ce?! Eu încerc zilnic. Pe bune, chiar încerc și am și progrese. Mici, dar puse unul peste altul,în vreo 5 ani o să fiu mama organizării. 😂

Dacă aveți soluții pe care le-aș putea aplica și eu, vă rog să-mi scrieți 2 rânduri. Că nu se știe cum citesc ceva de la voi și de mâine sunt pe drumul spre premiul „organizata anului”.

Sursă foto: Pinterest

0

Copil „fulg de nea” sau adolescent responsabil

Există sute de articole despre generația fulgilor de nea față de care sociologii ne atrag atenția. Nu, n-o să mă apuc acum să mai scriu și eu încă unul, ci doar sper că punând gândurile negru pe alb și recitindu-le, o sa îmi bag mințile-n cap și-o să fac ceva în direcția asta. Pentru că trebuie să schimb macazul.


Fulgii de nea sunt copiii crescuți cum îl cresc eu pe Matei. Cu protecție excesivă, cu grijă exagerată pentru nevoile lui de bază, deși el și le poate satisface pe mai mult de 80% singur, cu evitarea disperată a momentelor de frustrare și tantrum-uri.
În practică, ce fac eu, este să fac totul în locul lui. Da, da, sunt la picior. Fac pipi. Pac, am sărit cu olița fix unde e el, deși ar putea să și-o aducă singur, ba chiar să facă la toaletă. Vreau jucăria cutare – mă bag cu capu’ în cutia de jucarii și scormonesc cu frenezie până apare nenorocita de jucarie în lipsa căreia băiețelul ar putea face o criză. Vreau să-mi dai tu să mănânc – mă execut. Sărăcuțul, mititelu’, să-i dea mama să pape. Cred că dacă aveam o super-putere, dădeam o fugă până-n cer să-i aduc luna. Păi dac-o vrea copilu’?!


Am deschis subiectul ăsta de cel puțin 2 ori în ședințele de terapie. Și mi s-a explicat clar și răspicat care vor fi efectele. Că nu se văd acum. Ci atunci când vor mai fi foarte puține de făcut. Cresc un viitor adolescent fără voință, cu frustrări, cu neînțelegerea lumii sociale care va cere ca el să facă lucruri, să depună efort pentru a obține ce își dorește, un adolescent hater, întors împotriva oricui nu-i îndeplinește și înțelege doleanțele. Cresc un viitor tânăr incapabil să lege și să-și asume responsabilitatea unei relații, un bărbat egocentrist, capabil doar să se vadă pe sine.
Încerc cu disperare să-l feresc de tot ce ar putea sa însemne suferință, răutate, disconfort. Ca și cum lumea asta e numai lapte și miere, ca și cum el ar trăi într-o bulă, separat de viața asta care are de toate. Și bune și rele. Deși stiu că, la aproape 5 ani, el înțelege aproape toate conceptele de bază și explicațiile pe care i le dau.


Mă sperie asta. Și nu știu de ce o fac. E clar că undeva e o nevoie de ale mele pe care o hrănesc prin comportamentul ăsta.


Ideal ar fi ca lumea să fie pentru noi toți așa cum încerc să i-o prezint lui. Dar nu e. Deloc. Și trebuie să încep să îl pregătesc pas cu pas.
Mă bucură și mă mulțumește enorm faptul că suntem doi părinți în ecuația asta și că există un oarecare echilibru. Sigur, cu greșeli de toate felurile din ambele părți, că doar nu ne-am născut părinți. Dar cu intenția clară de a învăța cum se face și de a trimite mai departe, în viață, când o fi vremea, un bărbat cu valori și principii sănătoase.
Dacă nu era Andrei, copilul nostru nu ar fi explorat atâtea locuri greu de accesat pentru vârsta lui, nu ar fi experimentat atât de multe lucruri, n-ar fi prins curaj și încredere că poate. Ar fi avut frici după frici. Și face toate astea fără să fi citit vreun rând, vreodată, despre parenting. Uneori, e bine sa ne ascultăm instinctele.

Participă, deocamdată, cu un învârtit în oale


2020 ăsta care aduce, deocamdată, numa’ liste cu to do-uri pentru toată lumea, sper să mi-aducă și mie determinare și o abordare mai sănătoasă în relația asta mamă-copil.

0

2019, săru’mâna!

2019 a fost un an bun. Bun ca un tort de ciocolată. Pe alocuri amar de la prea multă cacao, dar dulce și cu senzația de plăcere la ultima linguriță. Conștientizările au luat locul momentelor de haos, bucuria locul tristeții și angoaselor, panica s-a evaporat sub tăvălugul ședințelor de terapie.


Mă încearcă un sentiment de mândrie și-mi vine să mă pup singură că am fost în stare să iau decizii. Cu impact puternic asupra interiorului meu și asupra lumii mici în care mă desfășor. Am pierdut relații care mă secau de vlagă și răbdare, am câștigat alături oameni care îmi dau voie să fiu, pur și simplu, fără prea multe întrebări. Am câștigat timp pentru mine și ai mei și libertatea de a lăsa gândurile să construiască idei.


Am început blogul ăsta dintr-un impuls. Dintr-un „Haide, mă, că o fac și văd eu ce iese!” Nu-mi pare rău. Faptul că am pus aici gălăgia care-mi agita creierii, a fost ca o depresurizare. Am lăsat loc pentru liniște și organizare.


Terapia, de care nu mă las nici moartă, m-a transformat. Am revelații la fiecare pas și ora aia săptămânală în care eu mă bag într-o capsulă în care suntem doar eu și terapeutul, îmi dă mai mult decât am sperat vreodată.


Anul ăsta am cântat, am dansat, am fost liberă mai mult decât în ultimii 5 ani adunați la un loc. Am fost prezentă și am luat lucrurile sistematic, la rând și le-am rezolvat cum am știut mai bine. Dar cel mai important, din tot ce mi s-a întâmplat, este faptul că am început să mă văd. Cu bucuriile mele, cu bubele din cap, cu probleme și realizări mici. Am senzația de putere doar pentru că am început să mă știu. Și se vede și în afară. O simt și cei de lângă mine. Armonia transmite, ca un joc de domino, armonie.


Vor veni, probabil, alte și alte încercări. Nu se poate altfel. Dar, măcar, locul panicii va fi luat de claritate. Sper. 🙂


2020 nu mi se anunță în niciun fel. Nici nu vreau. Oi vedea eu ce-oi face. Dacă continuă cum a început, în primele ore, o să fie minunat. Am dansat cu Andrei și Matei 2 ore încontinuu. De toate, cu veselie, cu iubire, ca și cum mica noastră sufragerie din București ar fi fost vreun mare club.


Începutul anului nu-mi dă niciun semn legat de ce va fi. Deocamdată, în astea 2 zile, am mâncat, am dormit și m-am jucat Nu te supăra frate de vreo 20 de ori. 😂
Să ne fie cu bucurie!

0

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: