Gramatica, „mâncaiaș” gura ei

Îi știți, mă, pe-aia care se recomandă cu emfază drept profesioniști. Ăia care vorbesc rar, așa, ca și cum ar avea mintea plină de idei schimbătoare de lume și șoptit, cu ton grav?!

Am întâlnit mulți d-ăștia, profesioniști în comunicare, PR, marketing. Adică meserii ce presupun gânduri cu consistență, cu adevăr, cu miez. De unde?! Foarte mulți am întâlnit din breasla asta care habar n-au, de fapt, de comunicare.


În primul rând că nu vorbesc corect gramatical. Păi, tăticule, poți să-mi vorbești tu 5 ore despre „user experience” și planuri și proiecte de promovare, că la primu’ (dintr-un lung șir de) „trebuie decât să îi atragi, în primă fază” m-ai pierdut. Sunt pa pa pa, te pup! Nu, frățiorul meu! Că e ca și cum te-ai apuca să mă operezi, dar tu nu știi să ții bisturiul în mână. Cuvintele, gramatica, exprimarea sunt bisturiul tău. Din secunda aia eu nu mai pot să-ți dau credit. Nu mă mai pot uita la tine ca la un profesionist. Da, știu, tu ai jdemii de clienți (săracii), ai bani, ai succes. Bravo! Da’ cum, mă, să nu știi tu când folosești 2 „i”, când e „doar” și când „decât”. Mi se pare așa…Mie mi se blochează creieru’, recunosc. Și nu te mai pot auzi. De ascultat nici nu poate fi vorba.


Apoi mai e aeru’. Aerul mult mai ozonat pe care îl respiră ei. Tu n-ai acces. Ești neica nimeni. O ard special, că cică așa tre’ s-o ardă freelancerii. Ne-au invadat freelancerii ăștia închipuiți. E plină lumea de ei. Mai strică și imaginea ălora buni. Cum întorci capu’, pac! Dai de unu’ d-ăsta. Îi recunoști. Cool, speciali, 10 cuvinte în engleză, 1 jumate în română, superiori, toate modernitățile călare pe ei. Bine, și asta vine din frustrări, da’ nu stăm noi să facem psihologie aici, că nu ne pricepem, nu de alta. Dar se simte. Nu e putere. Că puterea adevărată înseamnă umilință și adevăr. Înseamnă relaționare corectă și cu respect. Atunci când nu poți să te desfășori fără oameni, pentru că asta presupune munca ta, nu poți, n-ai voie să nu fii real, să nu îi tratezi cu respect.


E plină lumea, din păcate, de „profesioniști” d-ăștia la care punem botu’ ca la Sfintele Moaște. Și mă rupe că oameni deștepți, preocupați de interiorul și dezvoltarea lor le găsesc scuze, într-o admirație d-asta mânată de neîmplinirile profesionale personale: da, dar uite ce succes are. Are clienți cu găleata, e bine văzut, are ditamai firma. S-a învârtit și-a reușit.


Nu-s vreo principială. Am doar vreo 3 idei fixe de care nu pot să scap. Asta e una dintre ele.

Da’ mă zbat ca peștele pe uscat. Că doar ce era s-avem premier una d-asta…Aaa, stai, că premier a fost. Președinte! Doamne, apară și păzește! 😂

Valentine’s Day, my ass!

Am mai scris eu despre adolescența și tinerețea mea timpurie cu toate neajunsurile ei pe parte emoționalo-relațională. Cu alte cuvinte, despre succesu’ nebun pe care l-am avut la băieți /bărbați. Ca să înțelegeți, mi-am dorit și io să fiu, măcar o perioadă, pe piață. N-am fost nici 5 amărâte de minute. Că n-a fost să fie, n-a vrut părinții fetii, cum zicea mamaia la orice neîntâmplare d-asta sau eșec.


Deci, Valentine’s Day oha pentru inimioara mea avidă. Deși sunt mai bine de 20 de ani de când urmăream cu privirea subiectul înflăcărării mele pe holurile liceului de cartier, intrase puternic în vigoare tradiția asta americană de-a sărbători iubirea. Eu n-aveam ce și nici cu cine. Că ăla de-l stockeream pe peste tot îmi cerea 5 lei pentru o poză cu el pe care mi-o făceam eu mie cadou de ziua mea. Deci… Ce Valentine’s Day, ce iubire, ce… Orice.


După liceu, cred că disperarea a ajuns la așa un nivel (inconștient, de alfel), că mi se punea pata pe unu’ și trăiam, vreme de cât mă ținea îndrăgosteala, o iubire unilaterală cum nici în basmele cu prinți și prințese, nici în celebrele telenovele nu se văzuse. Ăla era bărbatul vieții mele. Știam asta cu fiecare celulă disperată a corpului meu. Și dă-i și luptă și dă-i și fă scenarii și filme-n cap, doar-doar o deveni bilaterală. Nexam. Și-acum îi înțeleg, cu mintea mea de femeie împăcată cu faptu’ că piața asta a jocurilor între sexe n-a fost și n-o să mai fie (Doamne-ajută) pentru ea. Ce credeți? În maxim 1 an îmi trecea DE TOT. Cât să mă țină și pe mine picioarele în fuga după iubire, cât să mă țină creierii în crearea de scenarii de întâlniri întâmplătoare de genu’: aaa, bună (dac-aveam norocu’ să mă salute), uite bine, extraordinar de fericită și foarte bine, excelent fac cu viața mea, și eu pe-aici, habar n-aveam că ești și tu…ce situație?!


Nu trecea mult și baaam, mă lovea iar Cupidon cu capu’ de toți pereții. Apărea adevărata iubire a vieții mele. Trecea și asta în câteva luni. Și tot așa.


Pe la 25 de ani (devreme, totuși, cât să n-ajung ca biata profa de biologie din liceu care dansa singură, în autoîmbrățișare, la toate banchetele de sfârșit de promoție) foarte departe de casă, la vreo 4000 de km, l-am întâlnit pe Andrei. Niciun Cupidon, nicio săgeată, nicio iubire a vieții mele. Doar un băiat care, din politețe, mi-a dat mâna să m-ajute să trec un pârâu. Atât. Și cu care am petrecut 90% din timpul următoarelor 2 luni acolo, râzând, vorbind, crescând o prietenie frumoasă. Am continuat aici încă aproape 14 ani. Și-o s-o mai continuăm minim 40, aș vrea eu. Cupidon a venit și el încărcat puternic, după ce-a văzut că e loc de săgetat pe viață.

Bucureștiul și personajele lui

Peg Bundy există. În România. Stă pe lângă Registrul Comerțului și face ștampile. E și Ted cu ea. Numai că mult mai docil și mai depersonalizat. Au o casă micuță, aranjată frumos, unde tu, ca client, n-ai voie să intri decât în holul minuscul de la intrare (de 0.5 m/0.5m). Ei în papuci de casă, tu cu bocancii plini de molozul de-afară. Însă, nu-ți face griji, te așteaptă cu mop-ul la intrare, de pe scări chiar, să „ștergi bine piciorușele”.

Peg Bundy de Romania e eficientă, te rezolvă rapid, și știe și ceva marketing. Te invită la like pe pagina lor de facebook, îți spune că sunt foarte bine indexați pe google (mă rog, asta am dedus după ce mi-a zis ca apar primii după ce le tastez numele sau simplu, „ștampile”). Peruca nu e perucă, e părul ei natural, tapat puternic, vopsit într-un rose la mare trend. Deci, știe și ceva fashion/styling. Doar e Peg Bundy. Pe Ted l-a certat îngăduitoare doar pentru c-a respirat, a dat „bună ziua” și a șters urmele de bocanci de pe gresia marca Valea Cascadelor. De faptul că o urma îndeaproape, la minim 20 cm distanță, cred că era mândră. Un soț exemplar pe partea asta.


Tot azi, am descoperit și un exemplar de mimozetă urbană. Consilier bancar pe contractul individual de muncă, conform COR. Plăpândă, elevată wanna be în limbaj și atitudine, foarte, dar foarte înceată. Am pus întrebări. C-așa fac. Nu știu, întreb. Despre tot ce trebuie să știu. Deranjată, evident, dar cu eforturi uriașe în a-și menține mina profesionistă, mi-a răspuns, cu întârziere de minim 10 secunde, la fiecare întrebare. Și flutura din gene. De fiecare dată. Și mi-a și spus că îi e „friguț”. Ooo, pupă mama fata.
Am avut de vreo 2 ori o pornire interioară să-i strig un mare BAU peste tejghea. Oare s-ar fi trezit? Măcar se-ncălzea de la adrenalină, mititica.


Băi, ăștia chiar îți vâră gândul că, poate, ești prost. Dacă nu ești conștient de tine și de faptul că nu tre’ să știi tot pe lumea asta și că ei sunt datori să-ți explice, te iei singur la palme de prost ce ești, care nu ești tu în stare să pricepi din prima termenii lor de specialitate și procedurile.


Ziua nu s-a terminat.
Mai vreau personaje. E fun. De la Peg Bundy din casă am ieșit râzând în hohote. Și-acum am în minte imaginea papucilor ei de casă cu puf și ai soțului docil, mult mai masculini. Papucii.

Tramvaiu’ nu-i autoturism și iarna nu-i ca vara

Să ne ferească Dumnezeu să vină o molimă peste mașinile proprietate personală și să nu mai meargă niciuna. Și să trebuiască să ne deplasam DOAR cu mijloacele de transport în comun. Că ne punem ștreangu’. De ăștia, pe care ne-au făcut mamele noastre în mașini, vorbesc. Nu de oamenii care merg zilnic cu tramvai, metrou, autobuz. Ăștia, de nu ne-am mai urcat în vreun tramvai de acu’ 10 ani, că dăm, ca fraierii, banii pe benzină și poluăm orașu’, ne ardem rău dacă rămânem fără mașină.


Eu, azi, a trebuit să merg, cu treabă, la 3 instituții publice care se aflau la o distanță considerabilă una de cealaltă. Puteam să merg doar cu tramvaiul, pentru că trebuie schimbate cauciucurile la mașină și nici loc de parcare nu găseam, sigur. Toată aventura a durat de la 10.30 până la 14.30. În instituții am stat cam 1 oră, cu totul. În rest, pe străzi, prin fleșcăială, în stații de tramvai, unde fiecare așteptare dura cam 20-30 de minute.


Toți morții și răniții i-am luat la rând în capul meu. Nu știu pe-ai cui i-am pomenit, că nu era vina nimănui că a trebuit să umblu fix azi, după ninsoare. Și mă gândeam eu, așa, în timp ce o ascultam pe o doamnă în stație cum o înjura pe Firea că a curățat carosabilul și șinele de tramvai nu (erau curate șinele, nici vorbă de zăpadă pe ele, da’ de cine să ne luăm și noi?!) cum ne obișnuim cururile în mașini, la căldură și confort și, dacă e vreo situație d-asta excepțională pentru noi, ni se strică toata ziua. Toata viața, în momentul ăla.


Am mai reflectat azi, c-am avut timp câte 20 de minute de așteptare x 4 ori, și la faptul că, dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 7-8 luni, înainte de terapie, aș fi plâns cu muci de nervi, aș fi făcut o criză în sufletul meu chinuit. Am avut 30 de secunde de mândrie. Altă viață să-njuri doar de 2-3 ori, acolo, da’ lucidă, fără lacrimi înnodate-n barbă și anxietății pline de frustrări.


În altă ordine de idei, Matei s-a udat până la piele azi. A facut igloo și s-a tăvălit în zăpadă 3 ore jumate. Fericit. Cu o bucurie pe care noi n-o mai avem. Zăpada e bucuria lor și disperarea noastră.
Când o să-nvățăm și noi de la ei?

Ianuarie, mai lasă-ne!

Acu’, că s-a terminat ianuarie ăsta, pot să zic și eu ce mă doare. Că mi-era frică să zic mai devreme, să nu vină cu cine știe ce bazaconii peste mine până la sfârșit.


Băi nene, vreau să fie anu’ de 11 luni și să scoatem ianuarie ăsta. Să fie ca un gap, așa. Puf, să ne trezim în februarie, după Revelion. De când sunt mică, mi se pare tristă rău luna asta. Chiar dacă mai continua vacanța, eu nu știam ce să fac cu mine, cel puțin în primele zile ale anului.


Anu’ ăsta am bagat în mine mâncare și semințe la filme, până am ajuns la refuz. Mai am nițel și pocnesc. Adio siluetă, adio good vibe.
Tot ce se întâmplă în luna asta e trist: cresc taxe, e urât afară (nu vă amăgiți cu 16 grade, că colcăie virușii și asta dă anxietate și mai mare), te-apucă fricile că ai planuri pentru noul an, da’ nu știi daca esti în stare să le duci la bun sfârșit, apar pandemii, războaie mondiale, începe Bravo ai stil din nou, Dana Budeanu e pe val, numa’ nenorociri.


Eu am alergat în luna asta de mi-au ieșit ochii. Muncă, casă (da, da, am momente dese când alerg între sufragerie și bucătărie), camere de gardă, autorități. Am capu’ plin de acte, proceduri, tratamente, jocuri de copii inventate… Și cate și mai câte. Astea pe lângă gândurile nebune și alandala, aiurea-n tramvai care-mi traverseaza creieru’. Parcă s-au îngrămădit toate în luna asta.


Și e și cu întrebări existențiale. O veni, n-o veni zăpada, mai dăm bradu’ jos sau nu. Că Matei nu ne lasă să-l despodobim, că n-a trecut Crăciunu’, dom’ne, zice el, că n-a venit zăpada. Deci, avem voie să-l despodobim doar după ce se topește zăpada. Peste vreo 3 ani, așa.


Așadar, aș vrea să fac o petiție, că e la modă acu’ să inițiezi acțiuni d-astea sociale. Vreau o petiție prin care să scoatem ianuarie ăsta din calendar
În felul asta cred că o să scadă și numărul depresivilor considerabil și trecem și noi la lucruri mai serioase. Gen Valentine’s Day. Sunt fan. Abia aștept.

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: