Ce îmi dă și ce-mi ia izolarea…

Am crescut destul de docilă în toate relațiile. În copilărie n-am avut răzvrătiri, adolescența a fost trecută fără bătăi de cap pentru mama și tata. Iar ca adult, deși zodia (scorpion) mă împinge să mă războiesc, să fac scandal, de cele mai multe ori mă zbat ca peștele pe uscat puțin și dup-aia șed frumos.


Vremuri ca astea de le trăim noi acum, grele și fără speranță imediată, nu trezesc luptătoarea proastă din mine (au trezit-o alte momente) care să nu vrea să se supună regulilor, DAR am și eu niște plângeri de făcut.


În primul rând, somnul de după-amiază în pijamalele mele pufoase mi-a fost furat de către acest virus nemernic. Nu mai pot nicicum să bag cornu’n pernă și să buginesc 3 ore jumate, așa cum o făceam de fiecare dată când aveam ocazia. Am toate condițiile ca să-mi satisfac plăcerea asta pe care o am de când eram copil, dar nu mai pot. Ațipesc 10 minute și dup-aia belesc ochii pe pereți.


O altă problemă pe care o am e imposibilitatea de-a vedea un film cap-coadă. Păi să nu-ți vină să-njuri de toate alea… Când tu ai la dispoziție aproape 2 luni în care să stai în casă și să vezi filme pe alese, pe genuri, pe ore, pe ce vrei tu și tu să nu fii în stare să te concentrezi până la sfârșit?! Doamne, nici sămânța nu mai e ce-a fost, nici drama romantică nu mai trezește interes…


Când vin la mama, cea mai mare tentație e să bag în mine până mi se face rău și tre’ să mă tragă cineva pe mâini ca să-mi revin. Nici îmbuibatul nu mai e ce-a fost. Pe lângă gândul că tre’ să mai fac economie la mâncare, nici nu mai intră mâncarea la fel.


Practic, nici una dintre plăcerile mele vechi nu mai poate fi consumată. Și eu vă spun, dacă mi-a luat somnu’ de după-amiază în pijamalele mele pufoase, pentru care eu am ratat momente importante în adolescența și tinerețea mea timpurie, dacă mi-a tăiat pofta de mâncat semințe și văzut filme, virusu’ ăsta are nevoie de un Will Smith care să-l extermine! Eu am nevoie de un Will Smith!


Ce mi-a dat?! Că mi-a și dat…
Mi-a dat stat la aer curat pe termen nedeterminat
Mi i-a dat pe mama și tata aproape pe termen nedeterminat
Mi-a dat ocazia să pun mâna la muncă fizică, pe care o prefer acum, că nu solicită capu’. Când ești lobotomizat preferi să dai din mâini. Și am febră musculară de la bătut covoare. Pe care o prefer, decât un 38.5…
Mi-a dat timp cu Matei
Mi-a dat ocazia să mă gândesc la cât consum și dacă merită să irosesc ce am.
Lucruri pe care o să le țin minte.

Promit! Numa’ dă-i drumu’ de-aici, covidule, du-te la tine pe scară, în altă lume!

Jurnal de #stamîncasă – 3

Acum 3 zile am plecat la mama, ca să mă pregătesc temeinic pentru sărăcia care ne va paște pe toți și să-nvăț, din timp, să pun, înainte de toate, mâna pe sapă. O să fie un training serios, pe module. După ce învăț să pun mâna pe ea, o să urmeze modulul „cum să dai cu sapa”. Apoi „cum să plivești”, „răsaduri – solar sau nu”, „arpagic pentru o toamnă cu tocănițe asigurate” etc.


Deocamdată, sunt la partea de pregătire. Mă uit pe geam la cum bate vântul, mănânc, dorm, mă pregătesc atât fizic, cât și psihic pentru academia de ieșire din criză. E încă frig și, oricât ar urla în mine nevoia de dezvoltare profesională, oricât de mult m-ar chema pământul, n-am cum. Că e frig. Înțelegeți.

Aștept ziua de joi, cu vreme caldă și soar’li sus, pă cer, ca să ies și să m-apuc de treabă, să anihilez gândurile-astea care mă bântuie și să-mi taie pofta de știri și de panică. Să dau din mâini și capu’ să intre pe lockdown. Să nu mai știe, să nu mai vadă, să nu mai audă.
Să intru pe pilot automat și să îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi, chiar și-așa, bătuți în cap cum suntem, să lucreze mâinile și inima să se odihnească.

Vreau să mă culc și să mă trezesc la vară, când lumea o arde la terase, în papuci, cu berile-n bot și cu inimile sus. Vreau să mă trezesc trează, lângă oameni treji!

Jurnal de #stamîncasă – 2

După 6 zile de izolare, cu ieșit doar pentru pâine, 1 dată pe zi și uitat muuult și luuung pe balcon/geam, Matei a zis: mami, când se termină virusul? Că nu mai pot să stau în casă.


Am luat hotărârea să ieșim departe de lume, pe câmp, practic, pentru o gură de aer. Și am mers pe un câmp de lângă București, unde nu era nici țipenie de om. Cu mașină parcată în spatele blocului și aruncat în ea ca-n filmele cu urmăriri, am plecat cu pachețel de picnic. Săracu’ copil ne-a întrebat dacă facem picnic undeva, înăuntru. 😔


Am luat și pisoiul. 🙈
A fost minunat. Eliberator. Am jucat fotbal, ne-am plimbat cu bicicleta. Mai mult ei, că eu nu prea știu s-o manevrez. S-a urcat pisoiu’-n copac și ne-am rugat de el să coboare vreo juma’ de oră…

Ce voiam să zic, de fapt. Creierii-s un pic mai bine. Dar suntem oripilați de cât de multă lume e pe străzi. La șuete, la stat ciorchine, aiurea-n tramvai, la vorba, la… Ce rahat or mânca ei în grup.


Înainte să ieșim, pentru că la noi pe stradă lumea e relativ cuminte, foarte puțini pe străzi, eram încântați de nivelul de înțelegere al românului și nu pricepeam de ce se urlă peste tot că oamenii nu stau în casă. Pentru că nu stau, de fapt.


Băi nene, noi nu stăm în casă decât cu armata la ușă. Egoismul, prostia, inconștiența sunt prezente în zilele astea mai mult decât oricând.
Pe român nu-l obligă nimeni, beeeei, ați auzit?! NIMENI! să facă ceva. Păi ce?! Românu’ e prost?! Nu știe el că totul e o conspirație?! O prostie…

Mi-e milă de noi.


Celor care stau în casă le mulțumesc și le împărtășesc teama de necunoscut și toate schimbările de stare de zilele astea.

Jurnal de #stămîncasă

E abia a 3 a zi de stat în casă. A 3a. Când se discuta să întrerupem activitatea la serviciu, pentru siguranța noastră și a clientelor, îmi număram în gând filmele de pe Netflix pe care o să le văd, ce o sa citesc și mă și vizualizam relaxându-mă, tolănită în pat, cu 3 pungi de semințe deschise pe lângă mine. I-am „amenințat” pe colegii mei că o să rup recordul la văzut filme în astea 2 săptămâni, cât mi-am propus să stau departe de ai mei, ca să îi protejez.


Situația, dupa cele 2 zile jumate de stat în casă e următoarea:


N-am pus mâna pe mouse deloc. N-am atins iconița de Netflix de pe browser. N-am atins nicio carte. N-am stat în pat, relaxată, decât când am dormit. N-am mâncat nicio sămânță.


Ce-am făcut?!
Am stat minim 3 ore cu fundul pe covorul cu traseu de mașinuțe. M-am jucat de-a: gunoierii, pompierii, Bumblebee și fata aia, adolescenta, prietena lui, care-l găsește în garaj, de vreo 10 ori. Practic, am refăcut filmul în casa noastră din Berceni. Am făcut ciorbă și gulguf cu asistent bucătar atașat. Și clătite. Am auzit de 145000 ori „mamiiiii” și „hai să ne jucăm”.


Într-o sforțare disperată, mi-am propus azi să predau zilele săptămânii, cu creativitate, deși și aia e papa tututz. Am ajuns la joi și s-a năruit tot, într-un cascat și-o izmeneala de plictiseală, cum n-am mai văzut.


Văd postări ale mamelor pe rețele și par, majoritatea, în control, cu creativitatea la turație maximă, cu ideile la ele, cu jocuri inventate și copii extrem de receptivi. Și m-apucă vinovăția și disperarea.

E a 3 a zi. Din 14, minim.
Sper să mai fie locuri la Obregia când oi da ușa apartamentului de perete, ca angajatu’ la stat, la ora de sfârșit de program.

Staysafe #stamincasa

#yourbeautymasters, The Masters of my heart

Acum o oră am trăit unul dintre cele mai grele momente din ultima vreme. Am încercat să îi fac față cu demnitate, în picioare, deși mă deplasam cu genunchii înmuiați și inima plângând. Cu corpul tremurând din toate încheieturile și cu lacrimi amare în gât.


Mi-am luat la revedere de la colegii mei, așa cum nu aș fi vrut s-o fac vreodată. Știam că o să vină momentul, eu l-am hotărât pentru binele meu și al copilului meu. Dar a venit mai devreme cu 2 săptămâni și în condiții la care nu m-aș fi gândit.

Astăzi, toți ne-am luat la revedere unii de la ceilalți. Ei pentru 2 săptămâni (Doamne ajută!), eu pe termen nelimitat. Am văzut iubire în ochii noștri. Iubire, teamă, nesiguranță și prudență. Unii semeți, dârji, alții derutați, tulburați și cu inimile strânse. Totuși, pe undeva, prin colțuri, plutea un abur de speranță. De curaj. Atât cât putem fi de curajoși și încrezători în perioada asta.

Nu ne-am îmbrățișat. Am preferat s-o facem cu inimile și cu ochii. Pentru că fiecare dintre noi știe câtă iubire primește de la ceilalți. Ne-am părăsit cea de-a doua casă cu stomacul contorsionat.


Thebeautymasters of my heart, sunteți cea mai frumoasă echipă din care am făcut parte! Sunt onorată să vă cunosc și vă mulțumesc pentru tot ce-am trăit alături de voi!
Să ne vedem cu bine!
A voastra, Miri ❤️

Jmecherii de Forță Majoră

Trăim niște vremuri tare căcăcioase, dacă ne gândim la recordurile în vânzări de hârtie igienică, dar și la ce atârnă zilele astea în pantalonii noștri, cuprinși de panica provocată de nenorocitul ăsta de virus. Unii se manifestă pe față în toată splendoarea panicii, alții o ard chill, responsabil, semeț, dar cu buza de jos tremurandă la o privire mai atentă. Lucru perfect normal, după părerea mea umilă și cu mici rămășițe de anxietate.


Eu sunt când panicată de și simt cum mă ia de la ceafă o durere de cap surdă dătătoare de scenarii proaste, când liniștită și rațională.
Fac tot ce zic autoritățile, mă feresc, mă spăl pe mâini de zici că s-a băgat probă la Jocurile Olimpice și mă antrenez să particip. Merg cu trotineta la serviciu, țin distanța, am renunțat la orice formă de socializare offline.


Dar eu nu sunt jmecheră. Eu sunt, ca mulți alții, doar o manipulată, o nevertebrată care ascultă și execută ce i se spune să facă. Nu-s deșteaptă-n cap ca Jmecherii. Ăia de i-am văzut eu aseară, în deplasarea cu trotineta pe Calea Victoriei, populând mai mult de 3 sferturi de baruri, cu berile-n față, scuipând-și vorbele unul altuia-n față. Pentru că ăia sunt ei înșiși Forța Majoră. Păi ce?! Le spune lor Statu’ că e groasă treaba și tre’ să-țepenească-n casă?! Beeeei, păi ei sunt Forța, tăticuuuu’. Și sunt Forța pă centrul Bucureștiului.

Ei sunt buricu’, ei se bat cu Covidu’ ăsta, că ei sunt țeavă, frate. Și ei știu, ca frații lor virali de pe net, că virușii sunt doar în calculatoare. Ce încercăm noi, prostimea, să-i manipulăm pe ei cu de-astea. Ei au de crăpat bere-n ei. Au de turnat alcool pe jgheab, ca să stingă, dacă e ceva, și totuși e vreun Covid. N-au zis ăștia că se spală virusu’ cu alcool? Și ăla de pe Calea Victoriei e țiplă, e de calitate, e bombă, Moșule!


N-ar crăpa-n ei o bere cu mâna la cuc în sufrageria lor. Că nu e pă socializare. Și ei sunt niște oameni sociabili… Las’, să stea proștii-n casă. Manipulații.
Beeei, toți ăștia de vă feriți, pe voi și pe ai voștri, sunteți niște… Niște…. Hai, că nici nu mai am cuvinte…. Ăia-s baza! Ăia care știu ei mai bine!
Ăia care mușchii lor e Forța Majoră, da?

P. S. Manipulaților și colegilor mei frați din categoria prostime, vă urez sănătate și râs în hohote, cu inima liniștită, cât mai curând! 😘

LA VITA E BELLA

„La vita e bella” e filmul meu preferat. Din toate timpurile. Dând la o parte tragicul fir al poveștii, care m-a urmărit mult timp, mesajul lui a ajuns la mine încă de dinainte de a se naște Matei.

Acum, cu atât mai mult, îmi dau seama că ce transmite e o selecție importantă de idei prezente azi in cele mai titrate cărți de parenting. Conectarea cu copiii tăi și transformarea momentelor petrecute împreună în povești și jocuri. Nu doar că dezvoltă creativitatea, mintea, în general, a copilului, sensibilitatea, puterea și responsabilitatea. Dar îl relaxează și îl apropie și pe părinte de cel căruia i-a dat viață. E un film vechi, dar cu o poveste și idei actuale și acum și mult timp în viitor.


Mi-ar fi plăcut să fiu la fel de creativă în jocul cu Matei, cum sunt în toate celelalte lucruri pe care ele fac. Sau poate sunt, dar oboseala, alergătura, treburile zilnice și drumurile care, efectiv, mă omoară, îmi diminuează considerabil fluxul de idei creative atunci când e vorba de joacă. Sunt aproape convinsă că lucrurile vor sta altfel atunci când voi sta mai mult acasă, voi face lucrurile pe îndelete și voi fi și odihnită.

Scutul lui Captain America făcut din capac de oală


Andrei compensează cu brio toate lacunele mele pe partea asta. Râdea odată și zicea că el crede c-a fost mamă într-o viață anterioară și c-a avut vreo 4 copii. Și e posibil ca așa să fi fost. Pentru că naturalețea cu care face lucrurile cu Matei, modul în care îl îngrijește, de multe ori mai bine decât o fac eu, creativitatea în joc și conectarea cu Matei, sunt o dovadă în sensul ăsta.


V-am mai scris eu că sunt incapabilă să impun reguli. Și că lucrez la asta. Andrei o face. Prin joc. Totul e o cercetare, o aventură, o descoperire. Găsește corespondențe din cele mai neobișnuite, dar foarte educative în tot ce îl învață pe Matei. E magie în îmbrăcatul pentru grădiniță și în drumurile pe care le fac împreună.

Harta de la noi de acasă până la țară, la bunici. (Matei urma să plece cu trenul, cu soră-mea)

Mă surprind uneori că mă încearcă sentimente de gelozie. Aș vrea și eu să am ideile și spontaneitatea lui. Să construiesc și eu povești minunate la care Matei să participe cu același entuziasm cu care o face cu el. 🙂

Vulcan construit. Lava e din 2 șosețele roșii


Și are grijă și de mine. Când pic lată de oboseală, mă trimite la culcare și preia frâiele cu totul. Oricât de obosit ar fi. Facem, cumva, cu rândul. Și îi sunt foarte recunoscătoare.

La vita e bella! Certo che si! ❤️🙂

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: