Arhivele lunare: mai 2020

Sunt o spălată pe creier…

Anul trecut pe vremea asta nu scriam nimic. Nu aveam blogul ăsta. Încă eram în negocieri cu mine dacă s-o fac sau nu, dacă să mă expun sau să stau liniștită în banca mea. Așa cum am fost învățați majoritatea. Să nu încercăm. Dacă ne facem de râs, Doamne-ferește!? Să ne vedem de programul zilnic, de orarul vieții care să fie în concordanță cu lumea. Să nu îndrăznim, să nu ridicăm capul. Că e penibil.

Nu e penibil nimic din ceea ce îți face plăcere. Nimic din ce îți aduce împlinire. Nimic din ceea ce îți aduce bucuria de a-ți practica pasiunea.

N-am mai scris în ultima vreme pentru că nu mai vreau să scriu despre pandemie. Știu, știu că la cărți scrie că trebuie să abordezi subiecte de actualitate ca să generezi click-uri și să fii „citit”. Dar nu mai pot cu subiectul ăsta. De-aia nici nu mă mai uit la știri. Numai că și Facebook-ul (mult mai puțin instagramul, slavă Domnului!) geme de Floricici Dansatoare și de Vadimi care urlă. Urlăăăăă zilnic cu CAPS LOCK. Că-i microcipează, că îi scurtcircuitează pe dorsal cu 5G, că vine nenea ăla, născatoru’ de sisteme de operare și ne vaccinează cu forța etc. M-aș vaccina contra prostiei și idioțeniei, că le simt cum stau după ușă și mă pândesc.

Se ceartă cumetrii-ntre ei că unu’ s-a lăsat termoscanat și celălalt l-a făcut sclav, se bălăcăresc duamnele în parc că inconștientele își scot copiii fără mască pe bicicletă și conștientele îi leagă strâns de nas și îi acoperă cu ceolofan din cap până în picioare. (Nu de el îmi e, da’-s corectă! De ce să fie purtător?!)

Săritu’ la beregată era sport național și până s-apară Covidu’. Acu’ ne pregătim de Olimpiadă. Și io-i dau cu mișto-uri și cu ha ha-uri, da’-mi vine să plâng. Nu-i suficientă distanțarea asta fizică?! Nu-i suficient că eram oricum alienați de lipsa timpului și de tehnologie, nu-i trist, deja, că nenorocitu’ ăsta de virus ne-a ținut în case 2 luni?!

Nu mai pot cu teoria conspirației. Nu mai pot cu cei care nu știu cum să facă față fricii și își construiesc povești, alimentați de tot felul de debili care emit ipoteze care mai de care mai fantastico-ireale. E plin de scenarii peste tot. Ne-am transformat subit în scenariști de filme apocaliptice.

Voi n-ați vrea să se termine? Să ne vedem liniștiți de pisicile noastre pe insta și Facebook, de selfie-urile noastre, de tik-tok-uri funny, că dacă tot a apărut și canalu’ ăsta, tre’ să-l omenim și pe el cu abonați. Și e funny! Nu mai vreau s-aud în viața mea: 5G, termoscanare, microcipare, și toate variantele de exterminare care ni se pregătesc.

Diva de pandemie

Aș putea să mă încadrez. Pentru că acest nou tip de divă are caracteristici din cele mai alese, așa cum nicio tipologie de femeie n-a avut până acum. Bine, nici pandemie n-am mai trăit.

Diveta de pandemie e femeia care a bătut orice record al depunerii de grăsime pe propriul corp, record pe care nutriționiștii nu l-ar fi bănuit vreodată, nu l-ar fi luat în calcul. Adică dacă la cărțile de specialitate zice ca poți să te-ngrași maxim 4 kg pe lună, diveta noastră îți va demonstra că a bătut de mult asta. Ea a luat 6. 6!
Doamna noastră pune preț pe aspectul interior. Și înțelege că exteriorul e trecător. Deci nivelul de înțelepciune atinge cote maxime. Ca atare, așează frumos pe interior meniurile. Nu le trântește oricum. Semințele cu cola sunt pentru Netflixul de seara, pâinea multă cu unt gras e pentru „de dimineață”, ciocolățile sunt desert pentru cele 5 mese zilnice (1 ciocolată = 1 desert). Vă spun. E mult mai calculată și mult mai înțeleaptă. Înțelege că un interior ghiftuit ține de cald minții tulburată de panica necunoscutului.

Iubita dă hainele de firmă călcate și frumos aranajate pentru preumblarea prin lume și menite să aducă admirația, pe diversitatea petelor de mâncare pe țesături comode care să-i învelească trupul. E conștientă că asta e emblema „noii femei”. Gospodina. Femeia care stă în casă. Femeia post-pandemică. Femeia ale cărei arme puternice în fața bărbatului vor fi multitudinea, culorile, mirosul și chiar gustul urmelor de talent culinar lăsate pe hainele de casă. Asta va fi puterea ei de atracție. Un bărbat profund înfometat va da oricând rujul ei Chanel și mirosul de parfum de 800 de lei pe o ciorbiță de perișoare și friptură de vită la cuptor.

Femeia asta nouă visează să hrănească găini în curte dimineața și să culeagă roșiile de pe aracii înfipți de ea în pământ cu două luni în urmă. Se îmbată cu mirosul de pâine proaspătă care-i umple ograda, știind că până acum ceva timp știa să facă doar omletă. Planurile ei de viitor vor include decizia de a-și lua sau nu solar în curte.
Acest tip de reprezentantă a sexului frumos va înțelege că o minte aglomerată de întrebări existențiale e o piatră de moară pe care nu merită să o cari. Că relaxarea soră cu lobotomizarea îți dă un soi de libertate și fericire pe care doar proștii o au. Ete, și ce?! Dacă-i fericire și dacă-i liberatate, ce mai contează de unde vin?

80% dintre condiții sunt îndeplinite. Restul sunt chestiuni organizatorice care necesită timp și planificare. Toată viața mi-am dorit să fiu o divă. Am vrut eu, în sufletul meu, știind că n-am nicio șansă, să găsesc o cale prin care să ies din mulțime cu calitățile unei femei de genul ăsta. A venit si vremea mea! Știam eu!
I’m a fucking post-pandemic diva! 😜

O lume întreagă cu aripi tăiate

Am început anul în forță. Cu planuri mari care-mi dădeau un bust în creativitate și energie. Mereu am funcționat așa. Îmi pun un target, de orice fel, și cresc eforturile cu tot cu avânt către încolo. În cadrul terapiei am reușit să descătușez niște izvoare de creativitate pe care le țineam ascunse bine. Și începuseră să se vadă rezultate. Am fost la două castinguri pentru două filme. Unul de scurt metraj (am obținut pe loc un rol, în cadrul castingului) și unul de lung metraj (a fost chiar în buza pandemiei și nu știu rezultatul). Rezultatele au contat, oricum, mai puțin. Pentru un non-actor, un casting cu feedback pozitiv din partea profesioniștilor e ca și luat în sufletul lui. Începusem să am idei care se creionau frumos în capul meu limpede după mult timp de ceață și haos. Aveam planuri mari cu mine. Eram pe cai.


Acum sunt doar verzi pe pereți. Mă simt de parcă aș scrie despre altcineva sau despre eu în altă viață. Care nu mai seamănă cu asta. N-au nicio legătură. Nu-s deprimată. Nu așa cum mă așteptam să fiu în contextul ăsta. Mă uit doar perplexă, zi după zi, la ce se întâmplă în mine și văd doar imediatul. Acum sau mâinele calendaristic. Nu am capacitatea de-a vedea mai departe. Cred că majoritatea suntem așa. Într-o așteptare a reluării vieții așa cum o știm de dinaintea pandemiei, deși știm cu convingere că n-o să mai fie. Și ne-ntrebăm: bine, bun. Nu va mai fi la fel. Dar cum?! Nici n-avem idee. Facem scenarii care e foarte posibil să n-aibă legătură cu nimic. Dar scenariile ne țin.


Sunt un om preocupat doar de nevoile și siguranța familiei și a prietenilor. Asta-i singura preocupare. N-am niciun plan de viitor. Nu mă pot gândi la unul. Diminețile-s ori cu ușoară anxietate, ori cu listă de bucate, jocuri de copii, să umplem ziua… Doar chestii concrete.


Tot ce am făcut vreodată în afara familiei are legătură cu oamenii (job, activități, pasiuni etc.), cu socialul. Dar dacă noi până acum ne luptam să eliminăm, prin toleranță, diferențele dintre noi, ce vom putea face să eliminăm frica care-i va transforma pe ceilalți în inamici?! Raporturile dintre noi se vor schimba. Să iei unui om „dreptul” de a îmbrățișa oamenii dragi, de a-i simți aproape e ca și cum i-ai castra spiritul.


Schimbarea pe care o aduc frica, izolarea venite cu pandemia asta e o schimbare la nivel de individ. Fizic sunt atinși un număr finit care ne e urlat în toate programele de știri. Dar psihic… Vor fi puțini care scapă. Cunosc oameni puternici care acum au fost doborâți. Oameni cu credință puternică pe care Dumnezeul lor nu-i mai ajută în atacurile de panică repetate și care nu le mai e suficient în singurătate. Oameni pe care nu-i mai recunoști ca fiind ăia pe care îi știai. Unii se retrag, alții hărțuiesc din nevoia de-a-și alina singurătatea.


Planurile de viitor sunt bucăți de speranță. Nu le mai avem. Nu ni le mai permitem. Planurile de viitor sunt aripi care se-ntind și primul pas în zborul nostru. De două luni ne sunt tăiate din rădăcină.


O să stăm cuminți, într-o amorțeală zilnică, așteptând să crească la loc. Optimista din mine zice c-or să fie de câteva ori mai puternice și mai mari decât cele pe care le-am avut.