Nu este un articol despre ziua de 1 mai, care oricum a trecut si nu prea a contat, pentru că, în capul meu, întâietate are 15 mai. Când ai un 15 mai în perspectivă, la ce-ți mai trebuie 1?!

E despre capacitatea noastră, a unei categorii de femei de pe lumea asta, care au o ușurință în a-și reseta punctual și contextual nevoia de afecțiune primită de la bărbați, de a-și pune inima pe tavă și a gusta din plin poveștile de iubire (reale sau închipuite). V-am povestit aici despre jonglarea involuntară cu „iubiri ale vieții mele” din tinerețea mea timpurie. O făceam discret, în adâncul sufletului meu, pentru că nici vântu’ nici pământu’ nu știau că eu, la momentul X, îl și vedeam p-ăla care mă fericea preț de maxim 2 luni cu pirostriile pe cap, la dreapta mea. De rușine eram discretă. O rușine de-mi venea să intru în pământ. Că întelegeam, cumva, în disperarea mea, că frizez penibilul rău de tot.

Izolarea mi-a dat să aflu că mai sunt câteva reprezentante ale sexului frumos care fac acum ce făceam și eu. Nu-i greu să le identifici, pentru că se-arată ele în toată splendoarea tânjirii după sufletul pereche care apare și dispare periodic, luând de fiecare dată altă formă de mascul.
Am vreo 3-4 prietene virtuale pe care le-aș mângâia empatic pe cap. În decurs de 1 an am citit declarații înflăcărate de iubire eternă pentru cel puțin 2 bărbați din partea aceleiași femei. Cu promisiuni și mulțumiri către divinitate că i-au călăuzit pașii subiectului către cărarea vieții ei. Cu fraze construite, ai zice, special pentru el, actualul, dar, derulând în spate, prezente și în osanalele aduse anteriorului. Cu poze pline de hastaguri care exprimă binecuvântarea trăirii prezentului moment.

Văd astea pe rețelele de socializare și pentru că-mi place să știu ce mai învârt oamenii, dar și pentru că prietenii apropiati mă cunosc drept această Țața Floarea urbană.
Mușchiul ocular trepidează frenetic în zapparea feed-ului. Și mă încearcă nemulțumirea bătrânei detective rezidente a băncii din fața porții. Stai puțin, prietena mea. Care-i ăsta? Că nu mai seamănă cu ăla de acu’ 3 luni. Ce s-a întâmplat cu cealaltă cea mai mare iubire, #noi2 #couplegoalfufilled și alte marcaje digitale ale iubirii neprihănite care s-a pogorât ca lumina Sfântă pe biata viețișoara ta de singuratecă nemulțumită?

Între cele mai mari iubiri, între iubirile vieții ei, o astfel de femeie e amatoare… Nu, greșit! E Regina citatelor motivaționale de pe insta și facebook (love yourself, dacă cineva nu-ți împărtășește loveu’ dă-i drumu’-n lume, eliberează-l, be strong, be happy, etc.). O avea și tiktoku’ d-astea? Că nu m-a-mpins curiozitatea să caut. Să văd dacă abonatele zic și pe gură d-astea scrise de alții/altele și asumate lăuntric, ca iscate din străfundul ființei lor tulburată de Cupidon… Sau lipsa lui.

Apar poze. Multe. În atât de multe locuri, într-un timp atât de scurt, că te-ntrebi dacă mai au timp să doarmă, să muncească sau să stea pe budă. Ei doi. Mereu. Împreună.

E de apreciat capacitatea de resetare a acestor femei. O recunosc, pentru c-am avut-o. E un antrenament bun pentru momentul în care, de nicăieri, apare ĂLA, frate. Pe care, poate, nici nu-l recunoști la început. Dar pe care destinul ți-l vâră subtil în traiectoria ta prin lume, începând cu dedesubtul pielii.

Singurătatea nu face bine nimănui. Câștigați sunt cei care reușesc s-o înăbușească, chiar și temporar, permițând trecătorilor să-și facă loc.

15 mai fericiți ca alții vă doresc!