Lună: iunie 2020

Femeia la 40 de ani (o femeie)

O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.

Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.

Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!

O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!

Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!

Sursă foto: Pinterest

3

Sevraj în #mypersonalchallenge

Au trecut 12 zile de chin. Și, oricât aș lucra cu mine, nu pot să mă opresc din numărat zilele de dietă. Mi-ar fi plăcut să mă dau silfidă acum și să vă trântesc o poză cu alte 2 kilograme date jos, dar ar însemna să umblu la cântar, fix ca-n piață la Obor. Tot 2 mari și late sunt înregistrate la pierderi. Mă uit în oglindă și mă mint că parcă la față se vede c-aș fi slăbit mai mult. Andrei, ca să nu îmi iau câmpii de tot, mă încurajează și el cu un „parcă și la burtă se vede și, poate, și la mâini”.

Adevărul e că sunt tot acolo unde eram acum 6 zile. Fiecare seară e cu pofte de zici că sunt posedată de zeul ciocolății (ciocolatei pentru corectitudinea filfizonilor). Aș mânca și varul de pe pereți dac-ar fi dulce. Și momițe de porc, dac-ar fi unse cu cremă de vanilie. Mă uit la ceas și număr minutele până când încep ritualul de culcare cu Matei, că atunci încep să nu mă mai gândesc atât de tare la biscuiții cu fulgi de ciocolată pe care i-am luat pentru copil de la Mega și sunt gata oricând să uit de poftele lui și să mă înfig în cutie, ascunsă în debara. Că, dacă trec de astea, salvarea vine. Mă culc. Și mâine e o altă zi. Sunt zâna dietelor fără carbohidrați, sunt ambasadoarea nerecunoscută a vieții low-carb. Sfătuiesc prietene care vor și ele. Le trimit aplicații cu rețete organizate pe momente ale zilei. Ce să mai, sunt mentorul femeilor în căutare de siluete smulse din reviste glossy. Toate astea, în fiecare zi, până pe la 19.00-20.00,când începe să urle în mine ursoaica înfometată care visează platouri de eclere cu ness și amandine și brioșe.

M-am ținut tare până acum. E mult mai greu decât acum doi ani. Sau așa simt, cel puțin. Bine, și eu sunt mai bătrână cu 24 de luni în care corpul a început s-o ia la vale. Cu un junghi în dreapta, cu un colac apărut în locuri nelocuite de vreunu’ până la vârsta asta. De-ale bătrâneții, maică…

Eu mă mai străduiesc. Că parcă am simțit c-o să vreau s-alunec în păcat și de-aia m-am anunțat cu surle și trâmbițe în spațiul internaut. Să mă fac de rușine dacă renunț. Să intru-n pământ de ocările voastre și să știu că trebuie să merg mai departe. Așa, șontâc, șontâc, cum oi putea. Dar vă spun, e muncă grea. Am mai văzut și „The Morning Show” cu Jennifer Aniston și Reese Witherspoon filmat în 2019. Ce-ați făcut, doamnele mele? Păi una are 53 și una 43. Și arată de zici că acu’ urmează să dea BACU’ (dacă au temperatura sub 37.3, ăfcors). Exagerez, sigur. „Au filtre pe față, Mirela!”, mă liniștește Andrei care știe la ce tertipuri se apelează în cinema și TV. Or avea, dar carnea aia tare pe ele tot cu nemâncat și sală și toate unsorile și unturile date pe corp a ajuns să fie așa. Zici că se îmbăiază zilnic în lapte de cimpanzeu bengalez și se ung cu lacrimi de privighetoare.

Nu mă las. Mă țin tare în foamea mea de lup. Și-o să înving. Că eu ca mama balenelor nu mă prezint pe plajă la 2 mai, să mă invite domnii săriți de 65 de ani veniți cu cortu’ să joc o partidă de table cu ei, ca o bunicuță grăsuță și amabilă ce par eu când pășesc pe nisipul fierbinte în drumul către o merdenea cu mult foietaj.

Doamne ajută și alungă demonii ghiftuirii necontrolate! 🙆‍♀️

0

1 an de Gălăgieîncap.com

Acum fix un an, dintr-o disperare de a scoate din mine toate gândurile care-mi populau capul și protestau să iasă, am început să scriu în puiu’ ăsta de blog. Pui a rămas și acum, dar, începe să meargă, ca un bebeluș care are nevoie de timp și răbdare ca să o ia singur la pas. Așteptările au fost 0. Nu voiam decât să pun undeva, în cuvinte, haosul care mă bântuia zi de zi.

Am scris vrute și nevrute, verzi și uscate, și voi ați citit. Toate stângăciile și deasa lipsă de inspirație au fost trecute cu vederea. Pesemne că ați simțit că mi-e greu, de multe ori, să mă adun și să fiu coerentă. Am fost rea, am dat-o pe glume, de multe ori, am fost vulnerabilă, dar nu m-am abătut de la sinceritate. A fost o formă de terapie care, alături de varianta clasică, de a merge la un terapeut, a funcționat foarte bine.

În anul ăsta au trecut pe aici 6648 de oameni. Pfoaileeei. 😳 Vizualizări au fost aproape 10.000. Deși le văd în fața ochilor, statisticile astea sunt dintr-un alt film pentru mine. Și de-aia vă și sunt recunoscătoare. Pentru că, să fim serioși, eu nu scriu, practic, nimic. Scriu ce-mi trece prin cap, ce mă apasă până la durere, ce mă bucură. Nu-s specialistă în nimic, ca să pot umple spațiul ăsta cu informații folositoare, practice, pentru voi, așa cum scrie la cărțile de blogging. Dar, până la urmă, când am stat eu să mă împiedic de ce spun regulile?! 🙂

O să scriu în continuare. În primul rând, dintr-un egoism cu care trăiesc zilnic. Să îmi fie mai bine, să am un loc de dat cu capul. Dacă se va nimeri să fie ceva ce vă place să citiți la o cafea, e minunat.

Vă mulțumesc! ❤️

0

#Mypersonalchallenge. 6 zile mai târziu.

2 kg în 6 zile. Ar fi bine, dacă nu mi-aș dori din tot sufletul să se topească cu viteza luminii orice urmă de grăsime în plus din corp și să mă și tonifiez de la mama natură, așa, nefăcând nimic, stând, poate, și lâncezind la seriale.

Dar cum ce visez eu e departe de orice scenariu real și de om cu toate țiglele pe casă, 2 kg zic că e bine. La un calcul scurt, în 3 luni ajung unde trebuie. Că ele se dau jos acum mai repede. La început, pentru impresie artistică, pleacă câte 2-3 pe săptămână. Și dup-aia stai și muncești și te căznești să mai scapi de câte unul pe săptămână. E greu. Greu tare. Asudezi în conceperea meniurilor, lucru care te ajută sau te pune pe butuci cu nervii. Și știm că o cură de slăbire, oricât de bună ar fi, nu funcționează dacă nu ești odihnit, destresat, zen. Dă, știu, în condițiile astea mai slăbește bunicu’… Treaba e că atunci când te-apucă pandaliile de nervi sau îți pică ochii-n gură de somn, ți se face foame. Ai ronțăi ceva, să mai uiți de lume, te-ai ghiftui puțin. De aceea e bine să fii odihnit și să alegi perioada de cură luând în calcul mai ales asta: cum stai cu căpuțu’.

Ce fac eu în încercarea asta de-a zice adio kilogramelor în plus:

  • Nu mai mănânc după ora 18.00-18.30, indiferent la ce oră mă culc (dacă mă seacă la inimă foamea sau pofta de orice, pun niște lămâie într-un pahar de apă și-l sorb ușor, ca pe licoarea vieții
  • Nu mai mănânc ce știu eu că sunt carbohidrați: pâine, cartofi, orez, paste. Sunt convinsă că intră mai multe în categoria asta. Dar nu stau să caut, că v-am zis că nu stau bine cu stresul. Le-am eliminat p-astea și sunt mulțumită.
  • Nu mai beau sucuri. Până să încep să slăbesc, acum 2 ani, în cealaltă tură de slăbit, beam în fiecare zi 1 litru de Coca-Cola. Era o dependență acolo. De pe 1 mai 2018 am renunțat de tot. Nu-i mai știu gustul de 2 ani. Și nici nu doresc să mi-l reamintesc.
  • Nu mai mănânc dulciuri. Aici e buba. Dar, ca să nu mă frustrez și ca să nu mai adaug motive în plus de stres și nemulțumire, îmi permit 1 dată pe săptămână să mănânc ceva dulce (ecler cu ness, în principiu sau înghețată)
  • Încerc să fac mișcare. Ce să zic, încerc, nu știu cât reușesc. Am alergat în parc jumătate de distanță din cât mi-am propus (ocolul lacului Tineretului) și m-am dat bătută. A început să mă înțepe în piept, mă luase cu leșin, a doua zi am fost semi-legumă. Nu mă las, totuși, și fac pe păturică, în incinta apartamentului, niște abdomene, 2 genuflexiuni, acolo, și 5 ridicări de gantere.

Ce fac și, poate, n-ar trebui, dar data trecută a funcționat bine:

  • Nu mă deprim dacă arată cântarul la fel timp de 3-4 zile la rând
  • Nu mă simt vinovată dacă mănânc dulce într-o zi în care nu era în plan s-o fac. Ba chiar mă iert și îmi promit ca data viitoare să încerc să mă lupt cu poftele mai abitir
  • Nu mă înfometez. Mănânc dimineața, la prânz și la 17.00, cu gustări sau nu, între ele.
  • Îmi repet în gând că nu trebuie să renunț sub nicio formă dacă vreau să nu mai fiu grasă și cu celulita doldora și să arăt și eu omenește, că bate 40 la ușă și nu mai e cale de întoarcere. Merge. Merge bine asta. 🙂

Ce, credeți, că nu am vrut să renunț în astea 6 zile de 46578 de ori? Ohohooo, și încă cum. Mă vedeam îmbuibându-mă cu toate mâncărurile grase, frumoase, gustoase, cu toate dulciurile la mine pe masă, așteptând să le înfulec. E nevoie de voința unui centaur ca să treci peste momentele astea. Și e minunat când vezi că nu cedezi tentațiilor. Eu mă premieze în gând. Cu vorbe. D-alea înălțătoare, de-am citit eu la cărți că fac bine la cap. Eu le zic. Dac-o fi ceva de capu’ lor…sau al meu… Om vedea.

0

My personal challange (slăbitul)

Acum fix 2 ani și o lună aveam aproape 70 de kg. O balenă eșuată pe cărările urbane ale capitalei care cu greu se putea mișca, cu eforturi supraomenești își lega șireturile și cu un self-esteem la nivel negativ. Nu se mai putea. Cu motivația stăteam la fel de prost cum am stat pe partea asta dintotdeauna. Mă ghiftuiam cu tot ce prindeam, ca înainte de sfârșitul lumii. Dar, cumva, am reușit să mă urnesc în treaba asta cu slăbitul. În 3 luni am reușit să mă lipsesc de vreo 8 kg. Fiecare zi mă motiva. Îmi găsisem cheia spre succes. Să văd că se mișcă acul cântarului spre stânga cel puțin la 2-3 zile.


Ajunsesem, în ianuarie 2019 la 55 de kg. O divetă a cărei prezență în corpul meu fusese nesperată și de neimaginat. Lumea era a mea. Mersul banal pe stradă se transformase într-o defilare pe catwalk, mândria mă împresurase pe toate părțile. Anul 2019 a fost anul vieții corpului meu de divă absolută.


2020 m-a băgat în dizgrație, odată cu pandemia. Am făcut la pâini de casă, checuri și mâncăruri gătite cu sos de nu-mi ajungea gura să le-nfulec pe toate. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit. Și am câștigat 5 kg frumoase, hotărâte să nu mai plece, stabile. Aaa, stați așa, că spre sfârșitul lui 2019 mai câștigasem deja vreo 5 față de alea 55 avute la început. Deci, acum mă învârt cu grație nebună pe la 65.


De ce vă scriu eu aici toate astea?! De ce mă dau eu în vileag și nu mă ascund undeva unde să nu mă știe nici vântu’ nici pământu’?! Pentru că mi-e rușine de lume mie, în general. Adică nu prea pot să zic o vorbă și să nu mă țin de ea.
Așa că, dacă îmi iau un angajament aici, în spațiul ăsta virtual pe care îl mai vizitați și voi, mă gândesc c-o să fac pe dracu’-n patru să îl duc la bun sfârșit.


Iată: de azi, 04 iunie 2020, încep să slăbesc din nou. O iau ușor, ca și acum 2 ani, fără presiuni (sic!). Doar cu gândul că dacă n-am ce povesti despre kg în minus peste 1 lună, mă fac de toată bafta. Și asta nu se poate. Nu pot afla ungherele www – ului că am zis o vorbă și-am zis-o degeaba.
Pe parcurs voi scrie update-uri. Mai ales pentru mine, pentru traking-ul revenirii mele la scurta perioadă în care am simțit că mica îndesată care mi-a locuit corpul e oale și ulcele.

04 iunie 2020 începe my personal challange!
There we GO, baby!

0

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: