27 septembrie a fost ultima zi în care am mai avut vreo legătură cu Sfântul și minunatul canal de prietenie, socializare, bussinessăreală, și la ce-o mai fi el bun, mărețul Facebook. Niciun contact timp de 1 lună.
Ies din luna asta de izolare socială online cu șorțu’ plin de unsoare și urme de făină de la nenumăratele sesiuni de gătit. Cu mintea clară și lepădată de ceața vieții pe fugă. Cu 4 cărți devotate cu o plăcere nebună, din care una în engleză, ca să fie cu dublu folos. Cu program de gospodină clasică și mamă full time. Și fără frustrări.
Cel mai tare mă bucură că mi-am demonstrat că eu dețin puterea. Că e ușor să iei hățurile și că poți să alegi. Intrasem într-o panică înainte de a lua decizia asta. Cum că devin sau, mai rău, sunt dependentă. Că îmi controlează timpul. Că îmi încarcă capul cu toate nenorocirile fără ca eu să permit asta. Că e un monstruleț.
Nu știu cât de activă voi mai fi pe viitor. Nici nu mă interesează acum. Ce am avut de demonstrat mie, s-a produs. Sunt o fire socială și, deși adaptată la contextul ăsta de rahat și înfricoșător pe care îl trăim cu toții, am nevoie de oameni. De comunicare, de legături, chiar și online.
A fost foarte bine, ceea ce vă doresc și vouă, celor care veți lua decizia la un moment dat să vedeți cum e fără prietenu’ Facebook. La mine a fost cu liniște și pace. Cu mai mult timp liber.
Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.
Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.
Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.
Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.
E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.
M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.
Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.
Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.
Se apropie. Nu mai e nimic de făcut. 🙂 40 e o cifră rotundă. Mai rotundă decât mi-o doresc eu. O percep ca pe o jumătate, în optimismul meu. Ca pe o mediană a vieții. Un nou început. Mai consistent. Mai real. Mai sincer. Dar e o cifră care anunță o oarecare teamă. Legată de mai multe aspecte.
Copilul meu crește odată cu mine. Și ușor-ușor se îndepărtează. Devine independent. Deja îmi refuză, uneori, îmbrățișările, pupicii și mângâierile. Are alte lucruri mai importante de făcut, acum că le poate face singur. Astea se vor accentua cu trecerea timpului, sunt convinsă. Dac-o să fiu în stare, dacă o să găsesc pârghiile, probabil că la nivel de comunicare și interacțiune vom fi bine. Dar partea fizică, din care eu îmi extrag energie și care e o sursă de fericire pentru mine, se va mai estompa. Și, în plus, mai e o treabă. Când el va avea 15 ani, eu voi avea 50. Omg. Trebuie să fac ceva să nu se simtă ca și cum ar merge cu mamaie la ședințele de la școală. 😂 Iată un motiv bun pentru a lucra la tonus, corp și semnele îmbătrânirii de pe față. 🙈
Nu credeam vreodată despre mine (mai ales când eram cu pielea-ntinsă și catifelată precum fundul de bebeluș) c-o să trăiesc adevărate drame când o să mă uit în oglindă. Le ocăram și le judecam pe cele care-o făceau. Săracele. Și săraca de mine. 😂 Acum simt pe pielea mea cum e să jinduiești după o față întinsă, fără urme de oboseală și de trecerea timpului. Și cum e să trăiești cu speranța că toate cremele alea și serurile pe care cheltuiești sute de lei vor avea vreun efect super vizibil. Câtă naivitate. Dar e bună. Nu te lasă să te deprimi chiar de tot.
În ultima vreme am simțit niște schimbări la mine care m-au luat prin surprindere. Le-am conștientizat treptat. Nu știu câtă legătură au cu contextul ăsta actual în care încercăm să ne adaptăm cu toții la o viață mai mult petrecută în perimetrul nostru și mai puțin în al altora sau însoțiți de alții, dar eu simt nevoia să stau acasă mai mult. În casa mea. Să gătesc, să miroasă a prăjituri, să modific ce nu-mi place prin ea. Și a mai apărut și nevoia de a avea o casă pe pământ. Nu e așa o idee năstrușnică, ați putea zice voi. Dar pentru mine e neobișnuit, pentru că respingeam cu tărie orice idee legată de viață în afara orașului, de viață fără tumult urban. Nici nu-mi trecea prin cap că există o astfel de alternativă. Acum mi-o doresc. Tare. Știu și unde. Și o și vizualizez. Casa. Și pe noi în ea. E clar vârsta. 🙂 Pentru că acum 5 ani, când eram însărcinată chiar, eu bălălăiam pe străzi. Umblam de nebună, mă vedeam cu toți oamenii, circulam. Acum mă obosește asta. Nu mai vreau.
Așadar, 40, să fii blând! Să nu lași șalele să sufere, încă. Să mă ții vie și cu cât mai puține riduri nou apărute. Să nu mă lași să devin stresantă cu tabieturi și idei fixe de babă nebună. Să ai grijă de spiritul meu și să-l ții viu. Să mă ții cu autocritica sus și fără frustrări. Să mă lași să accept oamenii așa cum sunt, așa cum am făcut-o și până acum. Să mă ții sănătoasă și creativă. Să nu-mi alungi oportunitățile de a face ce-mi place. Să fii blândă, vârstă. Că eu te-accept așa cum ești.
N-aș fi crezut c-o s-ajung eu vreodată să scriu rețete pe blog. Face parte și treaba asta din schimbările despre care scriam aici. 🙂
Acum 2 zile m-a tot bătut la cap Matei că vrea să îi fac înghețată. Am încercat să îi explic că n-o să-mi iasă ca aia pe care o cumpărăm, că iese cu fulgi de gheață, că n-o să fie bună. Pentru că am mai încercat odată și, pe lângă faptul că era plină de gheață, ne-a și ținut pe tron puțin pe mine și pe el. Andrei a râs 3 zile de încercarea mea și efectele ei asupra burților noastre.
N-au avut niciun rezultat (favorabil mie) explicațiile. Așa c-am început să caut rețete pe internet. Și dă-i și caută și dă-i… Complicate. Cu mixer în proces, cu ouă, cu fiertură pe aragaz, de trebuie să stai cu ochii pe ea să nu se transforme în altceva decât trebuie ca consistență. O oră, cu pauze, ne-a luat să ne uităm împreună pe rețete. El mă tot bombănea că știe el că se face din lapte rece. Adică laptele pus la congelator și gata înghețata. Măi, Matei, măi mami, nu iese cum trebuie. Nimic. Cică așa zic Fixiki. Mamele cred că știu despre cine e vorba. Sau copiii lor, cel puțin.
Ce-am făcut după ore de negociat?! M-am uitat la episodul din Fixiki în care ei voiau să facă frișcă. Și acolo spuneau că din lapte condensat pus la frigider e gata înghețata. Asta a fost declick-ul. Lapte condensat. Dar n-am! Și-am început să caut rețete de lapte condensat. Am rămas la una simplă, ca să nu mai ies din casă să cumpăr și m-am apucat de treabă. 40 de minute durează să-l faci din 500 ml de lapte și 200 gr zahar pudră.
Lapte condensat
În ceea ce privește combinația de ingrediente ca să iasă înghețata, asta îmi aparține. Aveam în casă (din fericire) mascarpone și lapte de cocos. M-am gândit eu la un moment dat că poate fac ceva din ele. Ceva dulce. Din disperarea de a face ceva repede și fără tot felul de ustensile, am făcut așa:
Ingrediente:
250 gr mascarpone
200 ml lapte de cocos
100 ml lapte condensat
Esență de vanilie (la ochi)
Ce-am făcut: Am pus într-un bol mascarpone și esența de vanilie și am amestecat cu telul până a devenit cremos. Am turnat ușor laptele de cocos și am amestecat în continuare, după care am pus și laptele condensat. Am amestecat bine, ca să nu rămână cocoloașe de la mascarpone și am transferat amestecul într-o casoletă cu capac pe care am pus-o la congelator pentru minim 3 ore.
Noi am scos-o a doua zi de dimineață. Și m-am speriat puțin, că era foarte înghețată înghețata 😂. Mi-a fost teamă că o să fie plină fâșii de gheață. Dar nu. Am lăsat-o puțin afară și… E cremoasăăă. Yeey. Bună la gust. Foarte bună.
Hai, c-am făcut-o și pe-asta! 😂 Să ne fie de bine!
10 zile de la renunțarea la social-media. A fost mai ușor decât mă așteptam. N-am simțit niciun sevraj, zilele au trecut lin, pline de activități, mai ales casnice. Pe primele 4 nici nu le-am conștientizat. M-am trezit gândindu-mă că, pur și simplu, telefonul a fost folosit pentru ce e destinat, în mare parte, adică pentru comunicare. Nu pentru scrollare. 😋
Faptul că Matei nu merge la grădiniță și că suntem amândoi de dimineață până seara a contribuit foarte mult la trecerea asta mai ușoară. Nevoile lui sunt multiple și parcă se măresc pe zi ce trece. Ai zice că odată cu creșterea copilului, nevoia lui de atenție, de conectare, mai ales, se diminuează. Ei, ași. Din contră. E chiar mai insistent în cereri și mai hotărât.
Pe lângă asta, trebăluielile casnice, rutina din casă cu spălat, mâncare, frecat podele, mănâncă foarte mult timp. Mai ales că ai nevoie să-ți descoperi adevărate skill-uri de îmbinare a lor cu timpul petrecut cu copilul. Am rupt bicicletele în două cât a fost timp frumos, picioru’ în plimbări îndelungate, am gătit (doar uneori împreună, de cele mai multe ori singură).
Mi-am făcut și o bucurie. Da, e fantastic cum sursele de bucurie ți se schimbă odată cu vârsta. Și mie-mi bate-n geam 40-ul. M-am bucurat tare când mi-am cumpărat mixer cu bol. Pentru gătit. Atât de tare m-am însuflețit când l-am primit, că m-am și apucat de pus în practică rețete. Și așa am câștigat și 2 frumoase kilograme așezate frumos pe corpul meu schingiuit acum 2 luni de dietă.
N-am avut timp să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să stai fără să rupi telefonul cu privirea tâmpă și goală pe pereții altora. M-a luat viața și mă duce zi de zi. Am terminat o carte. Am citit puțin câte puțin, în alea câteva momente libere din zi și am reușit s-o dau gata. Ce trist să te bucuri că reușești să citești. Că ai timp pentru asta. Că ai timp pentru tine. Offline.
Continui. Deocamdată e bine. Mă simt deconectată, dar într-un sens bun. Unul dintre lucrurile pe care le-am conștientizat este că una dintre sursele generatoare de anxietate a dispărut. Îmi apăreau tot felul de articole (sponsorizate sau nu) cu tot felul de anunțuri catastrofale – accidente, restricții, sfârșitul lumii. 😂. Plus postări de-ale unora în care eram certați, trași la răspundere. Nu-mi lipsesc deloc. Sigur, m-am mai întrebat ce face ăla, ce face cealaltă. Oameni care mă puneau la curent cu viața lor postând des. Dar îmi trece repede. Că oamenii importanți sunt la un apel sau un mesaj pe whatsapp distanță.
Am în plan să mai schimb niște treburi și pe-aici. Să dau o înfățișare nouă blogului. Să îl reorganizez. Dar și asta depinde foarte mult de câte mai am de gătit și de câte ore petrec pe covor cu trenulețe, spidermani, omitrixuri și alte activități.
P. S. Cea mai frumoasă zi din cele 10 a fost cea petrecută cu mama la mine acasă. M-a învățat să fac cozonaci. Yeey. Tare bucuroasă am fost. Abia aștept să vină Crăciunul să fac singură primii mei cozonaci de casă. Ce chestie. Să ajungi dependent de mirosul de copt din casă. Ce stare de bine îți dă. Mie îmi dă.
