Ma chinuie talentu'

Trei inimi

Maria își frânge mâinile ușor privind-o cu drag și îngrijorare pe prietena ei. Vicky, o femeie de 40 de ani, cu chipul brăzdat de urmele unei tristeți adânci, privește pe fereastra vagonului de tren încercând să revină ușor la o liniște interioară care să-i permită continuarea conversației.

– Ce Dumnezeu e ăsta, Mari, care-ți dă cu fericirea pe la nas și apoi te-aruncă în cea mai neagră disperare? Ce iubire e asta pentru oameni? Care Dumnezeu? A murit în brațele mele. Am văzut cum i s-a scurs viața din el. Ce ironie mai proastă poate să fie viața asta decât să pleci de la București cu trenu’ de 12 și-un sfert, în râsete și chiote și fericire ca să te măriți la mare pe plajă cu iubirea vieții tale și pe drum, între Fetești și Medgidia, el să facă un infarct de-ăla care-ți bubuie inima într-o secundă și să crape lângă tine?! Și voi mă cărați cu trenul, într-o încercare eșuată încă din fașa gândului de confruntare cu trecutul – că știu eu ce baliverne îi trec lui Zoe prin capul ăla plin de spiritualitate și zenificare aiurea-n tramvai – ca să mă vindec. Cum te vindeci de asta vreodată?! Știi bine că vin ca să mai ieși și tu din casă, că nu mi-l aduce Arsenie Boca mie, după ce mă cocoț pe dealuri s-ajung la ce-o mai fi rămas din el, pe Mihai. Doamne, pe măsură ce vorbim, îmi dau seama c-am făcut cea mai mare prostie. Nu puteați și voi să-mi aduceți o cană cu apă în semn de suport și terminam cu tot bâlciul ăsta…


Maria încearcă să-și reprime pornirile maternale în ceea ce o privește pe Vicky. Știe că nu-i place să fie privită ca fiind neajutorată, cu atât mai puțin acceptă vreun semn de milă.

– Gândește-te, atunci, că o faci pentru mine.
Deschide geanta aflată pe banchetă în dreapta ei și scoate telefonul mobil, pe care doar îl verifică.

-… Și poate c-o să fie mai suportabil. Dacă nu plecam astea câteva zile, jur c-o luam razna. Îi iubesc mai presus de mine. Sunt aerul meu. Și tocmai pentru că îmi taie respirația iubirea asta, vinovăția crește. Ce mamă sunt eu, Vickișor? Ce fel de mamă își înjură viața și și-o blesteamă cu copiii ei în brațe? Dar sunt momente când simt că-nnebunesc. Acum două zile l-am smucit pe Teodor de-am crezut că i-am frânt mâna. Plângea de juma’ de zi și eu am clacat, efectiv. În secunda doi m-a cuprins o ură față de mine însămi cum nu credeam că e posibil. Nu mai pot! Simt că nu mai pot. Mi-am dorit copil. Știi bine. Copii, mă rog… Îi doresc, îi vreau, dar nu mai pot. Simt că nu-mi mai aparțin. Că sunt un intrus în propria-mi viață.
Vicky zâmbește ușor.

– Și ție Dumnezeul ăsta al vostru ți-a și dat doi deodată. Ca să te sature. Iartă-mă, nu-s într-o stare pentru glume bune.
Maria zâmbește și ea, bucuroasă că s-a mai destins atmosfera.

Pe ușa compartimentului intră o țigancă cu ochi mari și sfredelitori, cu fuste colorate viu, dispuse strat peste strat, cu o basma neagră cu trandafiri roșii.

– Frumoasilii mele, ‘ai să vă cetească Viorica-n palmă veetoru’. Simt că e de bine.
Vicky întinde o mână, respingând-o.

– Ni-l știm, Veorico, suntem full de cunoaștere a viitorului. Trage ușa după tine! Mersi!
Țiganca dă să mai zică ceva, dar Vicky i-o taie din privire. În compartiment se lasă iar liniște. Femeile privesc pe fereastră așezate una în fața celeilalte. Două femei de aceeași vârstă, dar extrem de diferite. Maria e genul mai degrabă plinuț, îmbujorata permanent, cu un aer maternal care îi transpare prin toți porii. Chipul lui Vicky trădează o frumusețe apusă care a pierdut bătălia cu fumul de țigară și sticlele de vin și a lăsat loc tristeții.

– Nu știu ce-a apucat-o pe Zoe. Toată nebunia asta cu regăsirea, umblatul ăsta prin ashramuri, mănăstiri. Dacă n-ar fi prietena mea, dacă n-aș iubi-o pentru cât de deșteaptă este, aș zice că a înnebunit de tot.

– Ei, se caută și ea. Neliniștea asta, curiozitatea asta legată de lume și necunoscutele ei, le-a avut dintotdeauna. Ea se caută așa, eu merg la terapie și tu..

– Și eu mă-mbăt în fiecare seară.
Vicky râde cu poftă.
Maria zâmbește. E ocazia perfectă de a deschide subiectul.

– Te-ajută?

– Să beau? Da. Mă amorțește și uneori uit cât de de căcat e viața. Partea proastă vine când mă trezesc. Că-s și mahmură și deprimată. Râde iar ușor și gura i se strâmbă într-un rictus. Câteva lacrimi îi scaldă fața.

Maria se ridică și se așează lângă ea. O ia în brațe. Vicky se chircește la pieptul prietenei sale precum un copil.

Gara din Brașov forfotește de turiști grăbiți cărând-și bagajele pe peroane. Pe una dintre bănci e Zoe, o femeie superbă de 42 de ani, cu ochi albaștri și un păr bogat, de un negru absolut. Zâmbește larg și se ridică ușor când cele două prietene, Vicky și Maria coboară din trenul oprit la marginea peronului.
Se îmbrățișează fără să-și adreseze niciun cuvânt. Plâng ușor toate trei. Țiganca din tren trece pe lângă ele și se oprește. Se uită fix la Vicky.

– Dumnezeu ți-a luat o inimă, dar ți-a dat alte două în loc. Astea-s pe viață.

Vicky întinde mâna, incapabilă să scoată un cuvânt, spre țiganca care se îndepărtează ușor. Fără să conștientizeze, privirea i se îndreaptă spre cer.


Poveste scrisă ca un exercițiu pe care Mona ni l-a dat în provocarea S. I. M. T.

Sursa foto – Unsplash – Karl Magnuson

4 Comments

Ce părere ai?

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

%d bloggers like this: