Merg, deja, pe 44. Hahaha, o să mă ucidă Luci pentru vorbele astea, căci aceste vorbe ne doare. Nici n-am trecut bine de ăștia 43 și mă și văd mai aproape de groapă cu un an. E despre asumare, ce să ne mai… Îmi asum începuturile de bufeuri, dracii ăia mari care mă iau de la nervii capului din te miri ce, șontâcăreala și ce mai vine cu anii ăștia mulți și nesimțiți.
Cică io mă simt, dom’le, tânără pe interior, în sufletu’ meu. Păi cum ar fi să mă declar atât mie în oglindă, cât și în gura mare, așa, o doamnă de vârsta 2 spre 3 cu veleități de boșoroagă? Mă-ngrop. Și la cărțile de dezvoltare personală zice că tre’ să te uiți în oglindă și să iubești fiecare șanț, fiecare urmă de acnee a femeii mature. Ca să știți ce coșmar trăiesc. Că n-am avut o zi de ten curat și tânăr în adolescență și nici acu’ nu scap de coșuri și puncte negre. O striga nevoia de tinerețe și pă interior și așa s-o manifesta. Deci, șanțuri, acnee, semne de coxartroză (mă mai lasă șoldu’ când mă încăpățânez să iau aleile parcului la alergat). Ne,ne,ne…stai potolită, vezi-ți de treaba ta!
Mă rog la toți sfinții să nu mă întrebe cineva…nu știu, un reporter random pe stradă, un om așa, oricine, ce am învățat eu despre viață în ăștia 43 de ani. Că e belită, vă spun. La cap sunt tot pe la 16. Bine, chiar dacă aș fi reținut ceva din preumblarea asta prin viață, tot ar fi trebuit să am toți creierii acasă, ca să pot să articulez niște concluzii. Dar…ce să vezi, cu cât mă tot duc spre pensioară, creierii sunt tot mai varză.
Un soi de ADHD am, de nu pot io să am o traiectorie clară nici de dimineață până seara, darămite pe termen mai lung. Sunt o frunză-n vânt, la futu-i mă-sa. Vorbesc mult, precipitat, n-am răbdare, n-aud 30% din ce zici pe finalul conversației, că-s papa tutuț, gândurile mele s-au dus către ce tre’ să mai iau de la Mega, ce ziceam că fac după-amiază și-am uitat, când ziceam că plătesc întreținerea și alte d-astea. Fac eforturi uriașe să revin. De rușine și pentru că mama a avut grijă să crească în mine sentimentul responsabilității. Vine copilu’, io n-am mâncare făcută că am fost ocupată să “gândesc”, panică, nervi, agitație. S-a făcut 22:00. Și, iaca, s-a făcut de 43.
Cam ce-aș reține eu din asta?! Rețin doar că, haosată, așa, iubesc de-mi sar capacele, mă bucur, mă bag să-nvăț orice, oricând, oricum, ca și cum ar fi sfârșitu’ lumii mâine și eu nu știu nimic. Că e bine să-ți fie milă, dar când nu poți face nimic, te potolești și speri. Că mai există 15000 de rețete pe care nu le-ai făcut și pentru astea mai e timp. Că timpul e nestemată și dacă-l ai, ești mare bogătan și că ăsta e și cel mai frumos dar pe care îl poți face celor pe care îi iubești. Că 1 la 1 cu tine nu costă bani și poți s-o faci cât de des simți nevoia, că poți să mai dai cu bățu-n baltă, da’ important e să nu-i stropești prea tare pe cei de lângă tine.
Nu mi-e frică de autenticitate, deși de multe ori iese la suprafață bercenara din mine. Nu mi-a fost niciodată, dar niciodată frică să spun “te iubesc”, deși în tinerețile mele toți iubiții m-au părăsit, nu mă dau în lături de la chestii grele, pentru că nevoia uriașă de validare mă ciocăne cu “păi nu fac io?” Sunt cam cum m-a dus valul, noroc că valul a fost blând și n-a lăsat urme prea mari.
Recitind ce-am scris, îmi dau seama că am ales numele blogului ăsta 100% corect. E un ceva de n-ar mai fi, cum zice tata. Haos.
Vă pupez și vă urez!
