Facebook, această bancă cool de la poartă


De ceva timp am o tresărire, așa, când dau să apăs butonu’ de Facebook de pe telefon, să mai văd și io o pisicuță, o postare de-a lui Vlad Eftenie cu peisaje minunate de prin țară. Pentru că uit, pentru câteva momente, că e război. Pe Facebook. Și dau cu nasu’ direct în el. Caut disperată pisicuțele, nu mai sunt decât câteva. Caut peisaje, sunt pierdute, pe undeva, pe fundul internetului.


Și dau de răzmeriță. De furci, topoare și gaze lacrimogene aruncate-n luptă de soldați neînfricați în scuturile lor cumpărate de la Tex (ce pijamale confortabile, cele mai bune. I love Tex!).

Îmi și imaginez dialoguri. Fănica o sună pe Floarea:


„Ai văzut? Ești pregătită?”
„De-abia m-am trezit, ce-i?”
„Făi, Floareo, țara arde și tu dormi? A scris Cutare de Gigi Pistolaru că a zis că poartă mască și că să facem și noi la fel. Idiotu’ cretin! Auzi…”
„Stai, Fănico, c-aseară rămăsesem la Adi Vultur să-l căsăpim! Nu mai…?!”
„Lasă asta… E nou, apărut acu’!”
„A, păi bine, stai așa, că mă înarmez cu coada de matură, aci, lângă mine, și deschid calculatoru’! Păi se poate așa ceva… Gunoaiele…!”


Mame, tați, cu copiii urlând lângă ei că vor atenție n-au timp.


„Mami, tati, vă jucați cu mine?”
„Măi, copile? Dar tu chiar nu înțelegi că noi avem un război de dus? Pentru viitorul tău! Pentru tine! Uite, e un nene aici, un… nene, să-i zicem, care zice că să nu purtăm mască! Noi tre’ să ieșim la luptă. Pentru tine, puiule!”
„Unde, mami? Plecați la război? Io cu cine rămân?”
„Aaa, nu, nu, dragu’ meu, nu plecăm nicăieri. Stăm cu tine în casă. Deschidem calculatorul, și-n câteva ore am terminat. Îl eliminăm pe inamic.”
„Mami și tati sunt eroi! Yuhuuu!”


Și luptă și dă-i și luptă și dă-i. Azi e Floricica Dansatoarea, mâine e Vulpița, peste 3 zile e Esca și tot așa. Oamenii au treabă. Oamenii sunt mânați de dreptate și adevăr. Al lor. Absolut. Nu pot sta cu mâinile-n sân.

Mocnește o furie care trebuie dezlănțuită. Sunt probleme nerezolvate. Numai ca proiecția lor nu ajută. Mai ales când subiectele pe care le proiectezi ca să le rezolvi, sunt doar niște degete care tastează dintr-un fotoliu din Drumul Taberei.


Băi, nu știu, dar eu vreau pisici și selfie-uri cu fete frumoase și băieți frumoși, și povești drăguțe și experiențe plăcute împărtășite.


Poate am noroc la anu’…

Sursă foto: Pinterest

Când dai șansă unui om, bagi o fisă la renașterea lui

Ultima lună mă găsește implicată într-un proiect frumos, cu căutări în interior și în exterior, cu bucuria de a avea șansa de a face unul dintre lucrurile care îmi aduce cele mai multe satisfacții. Sunt recunoscătoare până la Dumnezeu, mai ales că mi se diminuase speranța că se va întâmpla. Muncesc de-mi sar ochii, cu toată pasiunea, ca și cum ăsta e ultimul lucru (profesional vorbind) pe care o să-l fac. Și nu obosesc. Din contră, sunt mai plină de energie ca oricând. E o consumare, dar plăcută.


Și asta mă face să mă gândesc tot mai des la tipul de terapie pe care l-am făcut și de ce a funcționat atât de bine în ceea ce mă privește, într-un timp atât de scurt. Pentru că s-a bazat pe încurajare. Pe susținere și ridicare. M-a ajutat să elimin „dar dacă nu” – urile și să adaug tot mai mult „dar dacă da” – urile.


Deși afișez, așa cum mi-au spus-o mulți de-alungul vremii, o siguranță de sine și o conștientizare a propriilor forțe, lucrurile nu stau mereu așa. Din contră. Am îndoieli, am momente în care self-esteem-ul e mult sub 0. Și când năvălesc pe tine și depresia și anxietatea în același timp, greu mai găsești resurse să îți povestești câte poți face.


N-am fost de acord niciodată cu metoda „datului în cap” la cea mai mică greșeală, pentru a ambiționa. La mine nu funcționează. Mă dărâmă și mă dezechilibrează. Deși, spre nenorocul meu, am avut parte, în anii de educație, de orice fel, de pedagogi care asta au făcut. Îi auzeam în fundul minții strigând: „Ridică-te, că de-aia-ți dau eu acum la gioale! Ca să devii mai bună!” Efectul a fost invers întotdeauna. Sigur, sunt și adulți care au reușit pentru că au fost educați în felul ăsta. În ciuda tuturor dezaprobărilor, pentru a demonstra celor care le-au negat adevărata valoare, s-au zbătut și le confirmă contrariul. Dar cu ce preț? Câte traume lasă lupta asta pentru a primi confirmarea celorlați și mai puțin a ta. Aia că ești, faci, trăiești așa cum vrei, cum te împlinește pe tine.


Am convingerea, greșită, poate, dar e a mea, că niciunui om nu-i e de folos înăbușirea aspirațiilor pentru mai târziu. De către ceilalți. „Lasă, că te anulez eu acum, ca să începi să muncești și mai mult și mai târziu să poți fi cine vrei!” Tăierea aripilor devreme poate să însemne inexistența lor forever.
Veți spune, poate, că nu poți încuraja în orice prostie. Dar ce mi se pare mie prostie, poate să fie aur pentru cel din fața mea.


Astea-s niște gânduri apărute în ultima vreme, în urma conștientizării faptului că nici eu nu fac asta des. Să încurajez, adică. Sunt hateriță de multe ori și îmi dau seama de-abia după. Și nu-mi place. Des mi se pare că ambițiile oamenilor și căutările lor sunt niște prostii. Așa că articolul ăsta îmi e adresat, în primul rând, mie. Pentru că, se pare, că abia atunci când primești tu șansă, faci un pas în spate și zici: bă, stai așa. Ce-ar fi să fac la fel. Poate reușesc și alții să se simtă cum mă simt eu.


Să dăm, să ni se dea și să ne luăm șansele, zic. Și să înflorim!

Unleash The Beast – Furia Femeii

Sensibilitatea și gingășia femeii sunt atuuri nu numai în fața sexului opus. O femeie sensibilă deschide uși ale comunicării blocate. Ea se insinuează ușor, neintenționat, în medii greu de pătruns. Menirea de a aduce pe lume viața, de a crește și educa alte ființe umane îi oferă atuul pe care niciun bărbat nu-l va putea avea vreodată. Calmul unei voci feminine are impact. Își pune amprentă și aduce liniște. Mamă sau nu, o femeie are măcar un sâmbure, cât de mic, de instinct matern, protector, pe care, în relații de orice fel, îl dezvăluie la nevoie. Și asta dă liniște.

Această pace interioară e, de multe ori, o mantie înfrumusețată, o mască necesară a clocotelilor care se întâmplă de ani și ani înăuntrul femeii. De multe ori, zâmbetul cald ascunde frustrări și furii greu de imaginat, dar înmagazinate cu prudență. Pentru că așa știm, de când e lumea, că trebuie să facem. Femeia furioasă e nebună, femeia cu angoase e speriată de bombe, femeia care își urlă neputințele e o isterică numai bună de evitat. Robotului-femeie i s-a trasat traiectoria clară. De la care nu trebuie să se abată. În drumul ăsta desenat de istorie pentru ea, femeia e iubire necondiționată, e masă caldă, e somn odihnitor, e casă curată și primitoare, e bună-dispoziție. Indiferent de modificările lumii ei interioare.

Capacitatea unei femei de a sparge, dintr-o furie de nestăvilit, toată vesela din propria ei casă, după care, cu zâmbet cald și sincer își întâmpină copilul în pragul casei, este egală cu a ursoaicei rănite care se ridică să își hrănească puii. Când urna se umple pe interior de frustrări, vise neîmplinite, urlete mute de neputință, umilință și lipsă de libertate a manifestărilor, buba începe să supureze, scoțând la iveală toate cele de mai sus valabile în generații întregi de dinainte și după ea.

Momentul în care se dezlănțuie tot infernul interior e critic pentru cei din jur și eliberator pentru ea. E catalogată, e scoasă din tiparele acceptate și se ia distanță. Atunci ea are nevoie de ceilalți. E un paradox.

Sunt femei care o viață întreagă au fost calme, împăciuitoare, calde și zâmbitoare. Și care fierbeau fără ca cei din jur să bănuiască, măcar. La un moment dat, furia neexprimată a pus stăpânire pe minte și corp, sub forma unei boli psihice ireversibile. Furia neeliberată e cancerul minții. Să te ferească Dumnezeu să fii în calea unei femei căreia i se zbate o venă și e în pragul unei crize. Sunt puține momente mai încărcate ca unul de-ăsta.

Furia femeii e surprinzătoare când se manifestă. Are intensitatea și forța unui uragan, mătură tot în cale și exprimă neîmpliniri vechi de ani buni. În fața provocărilor vieții, după o astfel de manifestare, majoritatea suntem capabile să ne repliem pentru a ne relua drumul. Facem doar câte o oprire pentru a mai da jos din greutățile cărate de prea mult timp.

În ultima perioadă, datorită contextului profesional în care mă aflu, am gândit și m-am documentat mai mult despre înfierarea noastră. Și-am ajuns la mine și la ce am fost înainte de terapie. Nu mi-e dor deloc de zilele întregi în care, de furie, mi-aș fi smuls carnea de pe mine. Nu duc lipsa momentelor în care mă simțeam în pragul unui AVC de la simple discuții care trezeau în mine răni mult mai vechi și mai adânci. Nu mi-e dor de neputința mea de a gestiona crizele interioare de urlet.

Dați-ne voie să fim furioase mai des, ca să ne depresurizăm și s-ar putea să aveți o surpriză plăcută. 🙂

Unleash The little beasts în you, ladies! 🤗