Publicat în Ce caut eu in viata mea

1 lună fără Facebook

27 septembrie a fost ultima zi în care am mai avut vreo legătură cu Sfântul și minunatul canal de prietenie, socializare, bussinessăreală, și la ce-o mai fi el bun, mărețul Facebook. Niciun contact timp de 1 lună.

Ies din luna asta de izolare socială online cu șorțu’ plin de unsoare și urme de făină de la nenumăratele sesiuni de gătit. Cu mintea clară și lepădată de ceața vieții pe fugă. Cu 4 cărți devotate cu o plăcere nebună, din care una în engleză, ca să fie cu dublu folos. Cu program de gospodină clasică și mamă full time. Și fără frustrări.

Cel mai tare mă bucură că mi-am demonstrat că eu dețin puterea. Că e ușor să iei hățurile și că poți să alegi. Intrasem într-o panică înainte de a lua decizia asta. Cum că devin sau, mai rău, sunt dependentă. Că îmi controlează timpul. Că îmi încarcă capul cu toate nenorocirile fără ca eu să permit asta. Că e un monstruleț.

Nu știu cât de activă voi mai fi pe viitor. Nici nu mă interesează acum. Ce am avut de demonstrat mie, s-a produs. Sunt o fire socială și, deși adaptată la contextul ăsta de rahat și înfricoșător pe care îl trăim cu toții, am nevoie de oameni. De comunicare, de legături, chiar și online.

A fost foarte bine, ceea ce vă doresc și vouă, celor care veți lua decizia la un moment dat să vedeți cum e fără prietenu’ Facebook. La mine a fost cu liniște și pace. Cu mai mult timp liber.

Publicat în Galagie Mare

Totul va fi bine!

Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.

Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.

Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.

Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.

E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.

M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.

Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.

Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.

Totul va fi bine! ❤️

Publicat în Galagie Mare

Ia uite-l cum vine…

Se apropie. Nu mai e nimic de făcut. 🙂 40 e o cifră rotundă. Mai rotundă decât mi-o doresc eu. O percep ca pe o jumătate, în optimismul meu. Ca pe o mediană a vieții. Un nou început. Mai consistent. Mai real. Mai sincer. Dar e o cifră care anunță o oarecare teamă. Legată de mai multe aspecte.

Copilul meu crește odată cu mine. Și ușor-ușor se îndepărtează. Devine independent. Deja îmi refuză, uneori, îmbrățișările, pupicii și mângâierile. Are alte lucruri mai importante de făcut, acum că le poate face singur. Astea se vor accentua cu trecerea timpului, sunt convinsă. Dac-o să fiu în stare, dacă o să găsesc pârghiile, probabil că la nivel de comunicare și interacțiune vom fi bine. Dar partea fizică, din care eu îmi extrag energie și care e o sursă de fericire pentru mine, se va mai estompa. Și, în plus, mai e o treabă. Când el va avea 15 ani, eu voi avea 50. Omg. Trebuie să fac ceva să nu se simtă ca și cum ar merge cu mamaie la ședințele de la școală. 😂 Iată un motiv bun pentru a lucra la tonus, corp și semnele îmbătrânirii de pe față. 🙈

Nu credeam vreodată despre mine (mai ales când eram cu pielea-ntinsă și catifelată precum fundul de bebeluș) c-o să trăiesc adevărate drame când o să mă uit în oglindă. Le ocăram și le judecam pe cele care-o făceau. Săracele. Și săraca de mine. 😂 Acum simt pe pielea mea cum e să jinduiești după o față întinsă, fără urme de oboseală și de trecerea timpului. Și cum e să trăiești cu speranța că toate cremele alea și serurile pe care cheltuiești sute de lei vor avea vreun efect super vizibil. Câtă naivitate. Dar e bună. Nu te lasă să te deprimi chiar de tot.

În ultima vreme am simțit niște schimbări la mine care m-au luat prin surprindere. Le-am conștientizat treptat. Nu știu câtă legătură au cu contextul ăsta actual în care încercăm să ne adaptăm cu toții la o viață mai mult petrecută în perimetrul nostru și mai puțin în al altora sau însoțiți de alții, dar eu simt nevoia să stau acasă mai mult. În casa mea. Să gătesc, să miroasă a prăjituri, să modific ce nu-mi place prin ea. Și a mai apărut și nevoia de a avea o casă pe pământ. Nu e așa o idee năstrușnică, ați putea zice voi. Dar pentru mine e neobișnuit, pentru că respingeam cu tărie orice idee legată de viață în afara orașului, de viață fără tumult urban. Nici nu-mi trecea prin cap că există o astfel de alternativă. Acum mi-o doresc. Tare. Știu și unde. Și o și vizualizez. Casa. Și pe noi în ea. E clar vârsta. 🙂 Pentru că acum 5 ani, când eram însărcinată chiar, eu bălălăiam pe străzi. Umblam de nebună, mă vedeam cu toți oamenii, circulam. Acum mă obosește asta. Nu mai vreau.

Așadar, 40, să fii blând! Să nu lași șalele să sufere, încă. Să mă ții vie și cu cât mai puține riduri nou apărute. Să nu mă lași să devin stresantă cu tabieturi și idei fixe de babă nebună. Să ai grijă de spiritul meu și să-l ții viu. Să mă ții cu autocritica sus și fără frustrări. Să mă lași să accept oamenii așa cum sunt, așa cum am făcut-o și până acum. Să mă ții sănătoasă și creativă. Să nu-mi alungi oportunitățile de a face ce-mi place. Să fii blândă, vârstă. Că eu te-accept așa cum ești.

De parcă aș avea de ales… 🙂