Jurnal de #stămîncasă

E abia a 3 a zi de stat în casă. A 3a. Când se discuta să întrerupem activitatea la serviciu, pentru siguranța noastră și a clientelor, îmi număram în gând filmele de pe Netflix pe care o să le văd, ce o sa citesc și mă și vizualizam relaxându-mă, tolănită în pat, cu 3 pungi de semințe deschise pe lângă mine. I-am „amenințat” pe colegii mei că o să rup recordul la văzut filme în astea 2 săptămâni, cât mi-am propus să stau departe de ai mei, ca să îi protejez.


Situația, dupa cele 2 zile jumate de stat în casă e următoarea:


N-am pus mâna pe mouse deloc. N-am atins iconița de Netflix de pe browser. N-am atins nicio carte. N-am stat în pat, relaxată, decât când am dormit. N-am mâncat nicio sămânță.


Ce-am făcut?!
Am stat minim 3 ore cu fundul pe covorul cu traseu de mașinuțe. M-am jucat de-a: gunoierii, pompierii, Bumblebee și fata aia, adolescenta, prietena lui, care-l găsește în garaj, de vreo 10 ori. Practic, am refăcut filmul în casa noastră din Berceni. Am făcut ciorbă și gulguf cu asistent bucătar atașat. Și clătite. Am auzit de 145000 ori „mamiiiii” și „hai să ne jucăm”.


Într-o sforțare disperată, mi-am propus azi să predau zilele săptămânii, cu creativitate, deși și aia e papa tututz. Am ajuns la joi și s-a năruit tot, într-un cascat și-o izmeneala de plictiseală, cum n-am mai văzut.


Văd postări ale mamelor pe rețele și par, majoritatea, în control, cu creativitatea la turație maximă, cu ideile la ele, cu jocuri inventate și copii extrem de receptivi. Și m-apucă vinovăția și disperarea.

E a 3 a zi. Din 14, minim.
Sper să mai fie locuri la Obregia când oi da ușa apartamentului de perete, ca angajatu’ la stat, la ora de sfârșit de program.

Staysafe #stamincasa

LA VITA E BELLA

„La vita e bella” e filmul meu preferat. Din toate timpurile. Dând la o parte tragicul fir al poveștii, care m-a urmărit mult timp, mesajul lui a ajuns la mine încă de dinainte de a se naște Matei.

Acum, cu atât mai mult, îmi dau seama că ce transmite e o selecție importantă de idei prezente azi in cele mai titrate cărți de parenting. Conectarea cu copiii tăi și transformarea momentelor petrecute împreună în povești și jocuri. Nu doar că dezvoltă creativitatea, mintea, în general, a copilului, sensibilitatea, puterea și responsabilitatea. Dar îl relaxează și îl apropie și pe părinte de cel căruia i-a dat viață. E un film vechi, dar cu o poveste și idei actuale și acum și mult timp în viitor.


Mi-ar fi plăcut să fiu la fel de creativă în jocul cu Matei, cum sunt în toate celelalte lucruri pe care ele fac. Sau poate sunt, dar oboseala, alergătura, treburile zilnice și drumurile care, efectiv, mă omoară, îmi diminuează considerabil fluxul de idei creative atunci când e vorba de joacă. Sunt aproape convinsă că lucrurile vor sta altfel atunci când voi sta mai mult acasă, voi face lucrurile pe îndelete și voi fi și odihnită.

Scutul lui Captain America făcut din capac de oală


Andrei compensează cu brio toate lacunele mele pe partea asta. Râdea odată și zicea că el crede c-a fost mamă într-o viață anterioară și c-a avut vreo 4 copii. Și e posibil ca așa să fi fost. Pentru că naturalețea cu care face lucrurile cu Matei, modul în care îl îngrijește, de multe ori mai bine decât o fac eu, creativitatea în joc și conectarea cu Matei, sunt o dovadă în sensul ăsta.


V-am mai scris eu că sunt incapabilă să impun reguli. Și că lucrez la asta. Andrei o face. Prin joc. Totul e o cercetare, o aventură, o descoperire. Găsește corespondențe din cele mai neobișnuite, dar foarte educative în tot ce îl învață pe Matei. E magie în îmbrăcatul pentru grădiniță și în drumurile pe care le fac împreună.

Harta de la noi de acasă până la țară, la bunici. (Matei urma să plece cu trenul, cu soră-mea)

Mă surprind uneori că mă încearcă sentimente de gelozie. Aș vrea și eu să am ideile și spontaneitatea lui. Să construiesc și eu povești minunate la care Matei să participe cu același entuziasm cu care o face cu el. 🙂

Vulcan construit. Lava e din 2 șosețele roșii


Și are grijă și de mine. Când pic lată de oboseală, mă trimite la culcare și preia frâiele cu totul. Oricât de obosit ar fi. Facem, cumva, cu rândul. Și îi sunt foarte recunoscătoare.

La vita e bella! Certo che si! ❤️🙂

Copil „fulg de nea” sau adolescent responsabil

Există sute de articole despre generația fulgilor de nea față de care sociologii ne atrag atenția. Nu, n-o să mă apuc acum să mai scriu și eu încă unul, ci doar sper că punând gândurile negru pe alb și recitindu-le, o sa îmi bag mințile-n cap și-o să fac ceva în direcția asta. Pentru că trebuie să schimb macazul.


Fulgii de nea sunt copiii crescuți cum îl cresc eu pe Matei. Cu protecție excesivă, cu grijă exagerată pentru nevoile lui de bază, deși el și le poate satisface pe mai mult de 80% singur, cu evitarea disperată a momentelor de frustrare și tantrum-uri.
În practică, ce fac eu, este să fac totul în locul lui. Da, da, sunt la picior. Fac pipi. Pac, am sărit cu olița fix unde e el, deși ar putea să și-o aducă singur, ba chiar să facă la toaletă. Vreau jucăria cutare – mă bag cu capu’ în cutia de jucarii și scormonesc cu frenezie până apare nenorocita de jucarie în lipsa căreia băiețelul ar putea face o criză. Vreau să-mi dai tu să mănânc – mă execut. Sărăcuțul, mititelu’, să-i dea mama să pape. Cred că dacă aveam o super-putere, dădeam o fugă până-n cer să-i aduc luna. Păi dac-o vrea copilu’?!


Am deschis subiectul ăsta de cel puțin 2 ori în ședințele de terapie. Și mi s-a explicat clar și răspicat care vor fi efectele. Că nu se văd acum. Ci atunci când vor mai fi foarte puține de făcut. Cresc un viitor adolescent fără voință, cu frustrări, cu neînțelegerea lumii sociale care va cere ca el să facă lucruri, să depună efort pentru a obține ce își dorește, un adolescent hater, întors împotriva oricui nu-i îndeplinește și înțelege doleanțele. Cresc un viitor tânăr incapabil să lege și să-și asume responsabilitatea unei relații, un bărbat egocentrist, capabil doar să se vadă pe sine.
Încerc cu disperare să-l feresc de tot ce ar putea sa însemne suferință, răutate, disconfort. Ca și cum lumea asta e numai lapte și miere, ca și cum el ar trăi într-o bulă, separat de viața asta care are de toate. Și bune și rele. Deși stiu că, la aproape 5 ani, el înțelege aproape toate conceptele de bază și explicațiile pe care i le dau.


Mă sperie asta. Și nu știu de ce o fac. E clar că undeva e o nevoie de ale mele pe care o hrănesc prin comportamentul ăsta.


Ideal ar fi ca lumea să fie pentru noi toți așa cum încerc să i-o prezint lui. Dar nu e. Deloc. Și trebuie să încep să îl pregătesc pas cu pas.
Mă bucură și mă mulțumește enorm faptul că suntem doi părinți în ecuația asta și că există un oarecare echilibru. Sigur, cu greșeli de toate felurile din ambele părți, că doar nu ne-am născut părinți. Dar cu intenția clară de a învăța cum se face și de a trimite mai departe, în viață, când o fi vremea, un bărbat cu valori și principii sănătoase.
Dacă nu era Andrei, copilul nostru nu ar fi explorat atâtea locuri greu de accesat pentru vârsta lui, nu ar fi experimentat atât de multe lucruri, n-ar fi prins curaj și încredere că poate. Ar fi avut frici după frici. Și face toate astea fără să fi citit vreun rând, vreodată, despre parenting. Uneori, e bine sa ne ascultăm instinctele.

Participă, deocamdată, cu un învârtit în oale


2020 ăsta care aduce, deocamdată, numa’ liste cu to do-uri pentru toată lumea, sper să mi-aducă și mie determinare și o abordare mai sănătoasă în relația asta mamă-copil.