Principesele si gherțoaicele

Uneori, o simplă plimbare prin parcurile din nordul Bucureștiului îți poate schimba perspectiva asupra modului în care alegi să-ți crești odrasla/le. Să zicem că faci imprudența să îți dorești să-i arăți copilului și alte locuri de joacă decât cele din cartier, aflate între blocuri. Vrei o adevărată aventură pentru el și îl duci… În Herăstrău.


Hmm… Nu știu ce să zic. Poate-ar fi trebuit să te mai gândești un pic înainte. La tine. Că el își vede de toboganele și nisipul lui care, oricum, sunt la fel peste tot. Tu, însă, femeie liniștită, la casa ta de la bloc, cu maldăru’ de rufe nespălate și păru’ duhnind tot a usturoi, nu știu dacă poți să duci o ieșire d-asta. O duci până acasă, când începi să te perpelești ca gogoașa în tigaie că dacă alea-s ce trebuie și tu ești versiunea proastă?!


Despre mamele cool-fashion-zen-parentingaddict vorbesc eu aici. În primul rând te lovește în moalele capului tonul vocii. Atât de suav, atât de delicat și prețios de te-ntrebi dacă nu cumva ai nimerit în vreo adunătură de principese gata de încoronare. Totul e șoptit și nazal, se discută pe subiecte legate strict de creșterea copiilor doar în termeni de specialitate, așa cum scrie la cărți. Se pune accent pe libertatea copilului și lăsarea lui să fie. Așa cum e el. Numa’ că-n timpul ăsta copilu’ liber vine și-i trage mă-sii o scatoalcă de îi clănțăne implanturile de fildeș. Și se tăvălește și urlă și ea nu se mai aude în elucubrațiile și militările ei pentru și despre așezarea-n lume a pupilelor. Își spune textul învățat pe dinafara de la Urania și așteaptă să se liniștească Denis the Menace. N-o face. Îl trage de mână ușor spre ieșire, el urlă, se zbate, ea zâmbește încurcată, el urlă, se zbate, ție-ți vine să-i zici: da’ dă-i, mă, nene, una la cur! Numa’ că nu poți. Că știi că nu se face. Ai fost și tu în situația ei. Tu ai țipat nițel, că nu te-au ținut nervii aia neîntreținuți cu femeie-n casă, mașină cu șofer la scară și tratamente cosmetice la clinici renumite pentru remodelare corporală după 40 de ani.


Outfit-urile te fac să intri în pământ și să nu mai vrei să ieși de-acolo fără credit pe 5 ani pentru țoale. Ești și tu într-o încercare de a păcăli coolnessu’, da’-n comparație cu ele, tu ești Dragonu’ Roșu și ele-s Galeriile Vittorio Emanuele.


Legat de profesia lor, presupun (oricum, totul e o presupunere) că multe nu fac nimic. Că trebuie să stea acasă cu odrasla, să se informeze continuu asupra căilor de comunicare perfecte mamă-copil, să urmărească noile colecții de haine de copii din mall și să sară pe cele mai cool cu cardu’. Altele sunt vedete. Le-am recunoscut eu de la Antena Stars. Iar altele sunt mame de weekend, cum suntem majoritatea, doar că foarte bine îmbrăcate.


Nu mă mai duc. Nu, nu. Stau aci, între blocuri, cu colegele mele de cartier. Mai o sămânță, mai o rețetă de sărmăluțe în foi de viță, mai un Dumnezeii mă-tii de copil, dacă mai urli, te zăpăcesc cu bătaia!

Nu vrem bani de jucării, vrem doar timp pentru copii!

Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.


Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc.
Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam!
Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well…
E trist și mi se strânge sufletul.


Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!


Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.


Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.


Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.

Sursa foto : Pinterest

Scuti, că ne plicti

Vă felicităm mamelor:
– ai căror copii fac caca lingouri de aur cu fir de mătase
– ai căror copii vorbesc 5 limbi străine încă din burtă
– ai căror copii fac cosinus de 3/4 (nici nu știu dacă există, naibii, așa ceva) de la 4 ani jumate
– care ieșiți din casă cu 2 copii de grădiniță și arătați ca și cum vă ungeți seară de seară cu lacrimi de pui de urs Panda și beți licoarea tinereții fără bătrânețe
– care n-ați ridicat vocea, Doamne-ferește, niciodată în fața copilului
– care vă strălucește vouă casa de curățenie și puritate și e absență totală de microbi
– care aveți voi 2354 de proiecte în desfășurare da’ faceți și tocăniți și prăji și ciorbiță de 3 ori pe săptămână
– care n-ați simțit niciodată vreo urmă de depresie pentru că să fii părinte e numai roz bombon cu floricele și, oricum, voi ați știut din prima ce și cum să faceți, c-ați fost luminate pe cale divină
– care ne învățați pe noi, mamele astea de nu știm de capul nostru, ce e mai bine pentru copiii noștri, pentru că voi știți TOT: să nu-i vaccinăm, să-i hrănim cu muguri și sâmburi, să îi dăm la 145 de activități extra grădiniță/școală că au creieru’ burete și-acu’ tre’ băgată informația în el
– care sunteți și mame și femei și soții și angajate și amante și fashion iconuri și toate alea bune de pe pământ PERFECTE
– care faceți voi toate astea fără pic de ajutor, jur!

Vă felicităm și vă rugăm insistent să ne mai scutiți!

Cum să fac…?

Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.

Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.

Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.

Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.

O mamă și un fiu

O mamă și fiul ei

Inspirată acum ceva timp de un articol de pe un blog străin trimis de cumnata mea, am început să îi trimit email-uri lui Matei, la o adresă pe care i-am creat-o eu și a cărei parolă urmează să i-o dau fie când o să înceapă să-mi trântească ușa camerei în față, fie la 18 ani. O țin așa, ca pe un AS în mânecă.

Mi s-a părut o idee foarte bună să știe ce simt eu acum, când el e mic, mic și să ne rămână atât mie, cât și lui, punctate momente importante în creșterea lui. Sunt convinsă că nu sunt în stare să țin minte tot, așa că m-ajută treaba asta. Bine, există și un motiv ascuns. Mi-e teamă că n-o să mă pot exprima în cuvinte, așa cum o fac acum. Nu în mod direct. Știm că pentru mulți, comunicarea reală cu proprii copii este un proces greu, modificat, pe parcursul anilor, de cum evoluează relația părinte-copil. Eu sper și voi face tot ce-mi stă-n putință să creștem armonios, într-o legătură sinceră și sănătoasă.

Mi-ar plăcea să știe, atunci când va crește:
– că nu știu dacă merit un copil atât de blând, de bun și înțelegător
– că la 4 ani el îmi spune, din senin, că e fericit că are părinți. Iar eu, cu lacrima-n gât, mă uit la el, nu știu să-i spun altceva decât că sunt fericită că e copilul meu și c-aș vrea să pot înrăma momentul ăla cu noi 2
– că n-aș vrea să înceteze niciodată să spună altfel cuvinte ca: bentenorieră, steorant, spiderment, vultozer, dubică și câte și mai câte. De-aia nici nu-l mai corectez.
– că mi-aș dori să nu-i transmit niciuna dintre fricile mele de mamă
– că mi-e dor de el mic mic și aș face orice să opresc timpu’n loc
– că miroase a lapte cu vanilie când e curat și a acru când se joacă toata ziua și că aș sta cu nasu’n pielea lui toată viața, dacă m-ar lăsa
– că mi-e groază cu durere-n piept de momentul în care nu-mi va mai cere și nu mă va mai lăsa să-l țin strâns în brațe
– că n-am să pot niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mama lui
– că uneori simt că-mi explodează inima de atâta iubire
– că îi mulțumesc că mă face conștientă de cât de frumoasă e lumea în care trăim.
– că viața e atât de frumoasă și ar trebui trăită cu bucurie
– că blândețea și grija față de cei din jur sunt calități pe care orice om ar trebui să le aibă și că o să încerc din rasputeri să îl ajut să rămână cald și bun, cum e acum
– că primesc lecții de la el în fiecare zi.
– că-l respect și că-l admir ca pe niciun alt om
– că mă topesc toată când refuza înghețata, preferata lui, pentru că e răcit, deși el nu mai e de mult timp, când ne atenționează că nu trebuie să mergem în parc pentru că are muci și îi poate îmbolnăvi pe alți copii, când se joacă în casa pe timpul iernii de-a plaja și marea cu o bucurie și-un entuziasm care te fac să crezi că ești chiar în momentul ăla pe o plajă adevărată, vara

– că nu cred că există răutate pură, ci doar suferință adâncă care lasă urme
– că muzica e una dintre cele mai eficiente terapii pentru suflet
– că nu există senzație mai plăcută pe lume decât mânuțele lui pe fața mea
– că obosesc de multe ori. Și-mi doresc momente doar pentru mine. Și, când le am, îmi doresc să fiu lângă el.
– că mă obosește dependența lui de mine și a mea de el, dar, mai mult decât atât, mă flatează și mă face fericită
– că îmi cer iertare pentru momentele în care mă lasă răbdarea
– că Îl IUBESC MEREU!

Nicio dragoste mai mare

Nu de multe ori am fost martora unor interogatorii ajunse la demență în care femei cu vârsta 30+ erau puse la zid de mame la primul sau al enspelea copil. Subiectul: „trebuie să faci un copil!”.

Nu ne intră-n cap odată că nu suntem la fel. Că fiecare decide pentru și în viața lui. Că n-am fost siamezi toți cu toți și că există persoane cu nevoi și ținte diferite de ale noastre în viață.
Un copil îți trasează o linie în viață în momentul în care apare. E foarte clară și foarte puternică. Îți ia tot ce-ai avut până la el și-ți dă cât nu poți duce, uneori.

Dacă mă întrebați pe mine, îți ia, pentru scurtă vreme, libertatea de-a te duce cu valul vieții, cu latura aia superficială a ei, dar pe care o valorizăm atât de mult și care ne dă senzația amăgitoare că trăim bine, frumos: petreceri, vacanțe, beri, plimbări in miez de noapte, băute, pălăvrăgeală ore-n șir despre nimicuri.

Ce-ți dă e incomparabil cu orice. Nu există fericire mai smintită. Ești, brusc, Dumnezeul unei alte ființe umane. E prelungirea ta pură în Universul ăsta și sursa unei iubiri necondiționate pe care niciun alt om nu ți-o poate oferi. Momentele în care parte din tine începe să facă cunoștință cu LUMEA și ți-o arată așa cum n-ai avut capacitatea s-o vezi până la el sunt, de departe, vârfurile vieții tale. Nicio senzație nu e mai electrizantă, mai caldă, mai vindecătoare, decât cea oferită de mânuța propriului copil pe obrazul tău. Nicio muzică compusă dealungul timpului nu-ți mângâie urechea ca acel „mami” repetat, iar și iar.

Dar înainte de a-l avea, tu nu știai toate astea. Și nici cele care hotărăsc să nu facă copii. N-au cum să-și dorească niște senzații povestite de alții: de mine, de tine. Nu e corect față de cele care decid că nu sunt pregătite sufletește, social, material să devină mame să le invadăm cu argumente valabile doar pentru noi.
Prefer deciziile luate cu cap pe un subiect atât de sensibil, atât de hotărâtor în viața unui om, decât convingerea că „văd eu ce fac, un copil crește singur” cu repercursiuni asupra altor vieți nevinovate, care nu ne cer să apară, care nu au puterea de a-și decide familia. E plină planeta de copii nedoriți, de suflete mutilate de lipsa iubirii, de trupuri schilodite de încercări repetate de a scăpa de sarcini.

Ce-ar fi ca scopul nostru să fie acela de a da lumii viitori adulți fericiți, acceptați și asumați?!

Nicio mamă din Romania nu-și lasă copilul să se uite la desene.

Bravo! 10. Stati jos.

Să se dea la TV, ca să terminăm odată și cu asta.

Ce ne învață copiii pe noi. Ce îi învățăm noi pe copii.

În mediul online și la terasele unde ne bem prosseco-urile și berile și limonadele la întâlnirile cu alți părinți toți suntem niște sfinți, niște icoane ale parentingului. Suntem acești dăștepți în cap, dezvoltatori de teorii în a ne aduce odraslele spre succes ca adulți. Ne dăm sfaturi cu iz de adevăruri absolute unii altora și judecăm în gând deciziile celor de lângă noi privind creșterea și educația propriilor copii. Pe grupurile de mame, care numai de întrajutorare nu sunt, se dă peste bot la greu celor care își permit să recunoasca greșelile pe care le fac din simplu motiv că-s niște biete femei care nu s-au născut mame.

Așa că, trebuie să vă spun de la început că, dacă vă împinge mânia și vreți să m-articulați cu-n cap în gură în timp ce citiți ce scriu eu aici, NU E DESPRE NOI. Nu nu… E despre niște vecine de-ale verișorului meu de-al doilea de la mătușa maică-mii de la țară. Le-a auzit pe ele un trecător în timp ce vorbeau la poartă. Da’ și ăla era beat, așa că…

Vorbeau despre relația lor cu proprii copii. Despre ce cred ele că învață de la ei și invers.

Vecinele astea ziceau așa: 

CE NE INVATA COPIIICE II INVATAM NOI
RABDAREA: v-ati observat, cu siguranta, copiii incercand sa contruiasca ceva din lego. Stau cu orele cu funduletul pe covor si nu se lasa pana nu le ieseGRABA: daca ne apucam de reparat un obiect si nu ne iese, ii dam cu
dumnezei si apoi il aruncam si
cumparam altul. Sau ne adresam
lor cu „Haide mai repede, mai
mama, ca intraziem la munca/
gradinita/scoala etc.”
PROFUNZIMEA: „Mami, copacii danseaza!” „Mami, soarele s-a dus
la culcare si a aparut sora lui, luna. Ce frumoasa e!”
SUPERFICIALITEA: „Aoleu, a inceput vantul! Hai mai repede, ca vine furtuna!” ” S-a facut 8 si eu
trebuie sa te spal, sa-ti dau sa mananci si sa te culc!”
IUBIREA NECONDITIONATACONDITIONAREA: „Daca nu strangi jucariile, ma supar pe tine!” „Fa-ti curat in camera acum, ca nu te las sa iesi in parc!”
EMPATIA: „Mami, nu omori
gandacul, ca are si el o mama a lui!”
EGOISMUL: „Daca nu mananci tot din farfurie, chem catelul sa ti-o mananace!””Ce treaba ai tu cu ce-a facut X/cum se simte Y?”
EXTERIORIZAREA EMOTIILOR:
„Mami, sunt atat de nervos! De-aia te-am lovit!”
REPRIMAREA EMOTIILOR: „Ce te
tot miorlai?! Vezi, ca-ti dau eu
imediat motive sa plangi!”
CURAJUL: „Sunt un supererou,
mami! Si salvez lumea de tot ce e
rau!”
FRICA: „Ai grija, nu te mai duce
acolo ca o sa cazi!” ” Vine politia si
te ia la puscarie daca mai tipi!”
LIBERTATEA SI IMAGINATIA: „Sunt stapanul Lumii!” (si el e cocotat pe canapeaua dintr-o sufragerie de
bloc)
LIMITAREA:
„N-AI VOIE, NU POTI, NU ACOLO,
NU ACUM, NU, NU, NU..!”

Nu suntem sfinți nici noi, nici ei. Dar e tare bine că ne mai tragem de mânecă singuri, ne dăm un pas în spate și ne gândim de 2 ori înainte de a scoate ceva pe gură în fața copiilor noștri.
Mă enervez, îmi pierd cumpătul, nu ascult ce-mi spune, sunt cu mintea în altă parte când îmi vorbește, n-am chef întotdeauna să mă joc de-a „Vulk și Spiderment”. Sunt lucruri pe care le fac, pentru că nu-s perfectă. Dar măcar mă consolez cu ideea că fac din ce în ce mai puține din cele de mai sus sau din ce în ce mai rar.

Și adorm în fiecare seară cu gândul că mâine mă voi strădui mai mult. Și cu recunoștință. Pentru că el m-a învățat, mai mult decât orice biserică, orice preot, orice coach d-ăsta devenit peste noapte guru’ în trăitul vieții, să fiu recunoscătoare pentru ce am. 

„Mami, sunt atât de fericit că am părinți!”

Good mom vs. Bad mom.

Pe sistemul „toată lumea-i nașpa, ce mișto mai sunt eu”, s-a împânzit lumea de hateri. Peste tot. Ești în trend dacă dai în unu’ și altu’. Exact cum fac eu acum. Dar, dragii mei, io-s o furnică pe lângă reginele hate-ului. Aceste guru pline ochi de stoicism, aceste profesoare pline de învățăminte și pilde bune pentru alții: mamele de pe grupurile de mame. Or sa devină așa, niște sfinte la care o să ne închinăm și o să le cerem voie pentru pașii pe care tre’ să – i facem in educația si creșterea copiilor. „Tanti mama de pe grup, am voie să țip și io puțin la copil, că simt ca-mi explodează creierii?!” și JAP ți-a dat una peste ochi.

Să luăm, spre exemplu, dezbaterile legate de naștere prin cezariană vs naștere naturală.

Doamne, câte urlete pe online si offline, câte palme-ți iei dacă zici că ai făcut cezariană c-așa ai vrut tu, nu în urma recomandării medicului.

Băi nene, eu sunt o fricoasă, o lașă cu rezistență aproape 0 la durerea fizică. În capul meu, pe toată perioada sarcinii, a fost că n-o să fac față. Mă gândeam cu groază la travaliu, îmi mai povesteau prietene cum au stat câte 23 de ore în niște chinuri de nedescris. Medicul se ruga de mine să nasc natural (pentru că la Filantropia se recomandă insistent nașterea naturală) și eu l-am întrebat dacă tre’ să fac vreo cerere la conducere ca să mă lase să fac cum vreau eu. Și mi s-a părut mai grav să îi transmit copilului încă din burtă angoasa asta. Așa că din momentul în care am luat decizia de a naște prin metoda asta, m-am relaxat.

Să trăiesc cu frica asta 9 luni?! Cred că i-aș fi făcut mai mult rău decât prin faptul că l-am adus pe lume prin cezariană. Îmi asum toate consecințele deciziei mele: probabil că nu s-ar fi instalat depresia post-natală, probabil c-aș fi putut alăpta mai mult timp, probabil….

Mai e un lucru: Mi-am dorit foarte mult un copil. Și-am simțit o bucurie imensă când am aflat c-am rămas însărcinată, că-l voi avea. Dar eu n-am simțit pe perioada sarcinii lucruri pe care le citesc și le aud peste tot de la mame (că l-au iubit de când au aflat că sunt însărcinate, că simțeau miracolul, că s-a format legatura încă de atunci, că s-a pogorât Sfantul Duh). Nu știu ce să zic. Adică nu știu dacă sunt un om rău că n-am simțit astea. Pentru mine era ciudată starea, nu prea înțelegeam ce se întâmplă cu și în corpul meu. Nu mai țin minte momentul în care a mișcat prima dată. Și nu țin minte să fi fost ceva înălțător. Din păcate. Mult timp, foarte mult, am trăit cu vinovăție. Cu sentimentul că sunt o mamă rea. Că nu merit să mi se întâmple, pentru că nu e la fel și la mine ca la majoritatea. Eu de ce nu simt toate astea?!?

Primul moment în care am simțit că se petrece ceva mai înălțător decât orice de pe lumea asta, a fost când l-am născut și ne-au lipit obrajii unul de celălalt. Am plâns râuri. Asta țin minte și, scriind acum, îmi simt corpul zguduit din toate încheieturile și inima la trap. Pentru că ce-am simțit atunci știu SIGUR că n-o să mai simt vreodată.

În toată zbaterea asta a mea cu mine și cu propaganda mamelor de peste tot, m-am consolat cu ideea că nu sunt atât de profundă, poate. Că nu-s capabilă de mai mult.

Nu l-am iubit din prima. Și angoasele creșteau și mai tare. Nimeni nu știa că eu mă uitam la el după ce l-am adus de la maternitate și nu știam ce-i cu noi doi in ecuația aia. Mă mânca pe dinăuntru vinovăția și urletul că vreau să fiu și eu ca celelalte mame. Și cred că așa a început: „nu-l merit”, „nu merit să fiu mama lui”, ” altă femeie care nu poate avea copii il merită mai mult” etc. Plângeam cu el în brațe și simțeam nevoia să mă fac mică, mică de tot, să nu mă afle lumea.

A se înțelege că mi-aș fi dorit să fiu mai curajoasă. Dar n-am fost. Ce-o să fac acu’?! Sunt convinsă că mai sunt o grămadă de viitoare mame care se macină cu gândurile astea. Și, în loc să asculte de ce le spune instinctul, citesc 2-3 chestii pe net și intră in depresia post-natală încă dinainte de a naște.

E în regulă, tu, cea care-mi citești verzile si uscatele. E în regulă dacă și tu îți aștepți copilul și treci prin același lucru. E în regulă dacă nu simți că se petrece ceva miraculos în corpul tău, dacă nu simți iubire pentru o burtă umflată în care știi că se dezvoltă un copil caruia TU îi vei da viață. Știi, dar ți se pare Science Fiction, mai degrabă. Vei simți în curând. De un miliard de ori. Îți va exploda sufletul de iubire și de recunoștință!

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: