Cum să fac…?

Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.

Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.

Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.

Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.

O mamă și un fiu

O mamă și fiul ei

Inspirată acum ceva timp de un articol de pe un blog străin trimis de cumnata mea, am început să îi trimit email-uri lui Matei, la o adresă pe care i-am creat-o eu și a cărei parolă urmează să i-o dau fie când o să înceapă să-mi trântească ușa camerei în față, fie la 18 ani. O țin așa, ca pe un AS în mânecă.

Mi s-a părut o idee foarte bună să știe ce simt eu acum, când el e mic, mic și să ne rămână atât mie, cât și lui, punctate momente importante în creșterea lui. Sunt convinsă că nu sunt în stare să țin minte tot, așa că m-ajută treaba asta. Bine, există și un motiv ascuns. Mi-e teamă că n-o să mă pot exprima în cuvinte, așa cum o fac acum. Nu în mod direct. Știm că pentru mulți, comunicarea reală cu proprii copii este un proces greu, modificat, pe parcursul anilor, de cum evoluează relația părinte-copil. Eu sper și voi face tot ce-mi stă-n putință să creștem armonios, într-o legătură sinceră și sănătoasă.

Mi-ar plăcea să știe, atunci când va crește:
– că nu știu dacă merit un copil atât de blând, de bun și înțelegător
– că la 4 ani el îmi spune, din senin, că e fericit că are părinți. Iar eu, cu lacrima-n gât, mă uit la el, nu știu să-i spun altceva decât că sunt fericită că e copilul meu și c-aș vrea să pot înrăma momentul ăla cu noi 2
– că n-aș vrea să înceteze niciodată să spună altfel cuvinte ca: bentenorieră, steorant, spiderment, vultozer, dubică și câte și mai câte. De-aia nici nu-l mai corectez.
– că mi-aș dori să nu-i transmit niciuna dintre fricile mele de mamă
– că mi-e dor de el mic mic și aș face orice să opresc timpu’n loc
– că miroase a lapte cu vanilie când e curat și a acru când se joacă toata ziua și că aș sta cu nasu’n pielea lui toată viața, dacă m-ar lăsa
– că mi-e groază cu durere-n piept de momentul în care nu-mi va mai cere și nu mă va mai lăsa să-l țin strâns în brațe
– că n-am să pot niciodată să-i mulțumesc lui Dumnezeu că sunt mama lui
– că uneori simt că-mi explodează inima de atâta iubire
– că îi mulțumesc că mă face conștientă de cât de frumoasă e lumea în care trăim.
– că viața e atât de frumoasă și ar trebui trăită cu bucurie
– că blândețea și grija față de cei din jur sunt calități pe care orice om ar trebui să le aibă și că o să încerc din rasputeri să îl ajut să rămână cald și bun, cum e acum
– că primesc lecții de la el în fiecare zi.
– că-l respect și că-l admir ca pe niciun alt om
– că mă topesc toată când refuza înghețata, preferata lui, pentru că e răcit, deși el nu mai e de mult timp, când ne atenționează că nu trebuie să mergem în parc pentru că are muci și îi poate îmbolnăvi pe alți copii, când se joacă în casa pe timpul iernii de-a plaja și marea cu o bucurie și-un entuziasm care te fac să crezi că ești chiar în momentul ăla pe o plajă adevărată, vara

– că nu cred că există răutate pură, ci doar suferință adâncă care lasă urme
– că muzica e una dintre cele mai eficiente terapii pentru suflet
– că nu există senzație mai plăcută pe lume decât mânuțele lui pe fața mea
– că obosesc de multe ori. Și-mi doresc momente doar pentru mine. Și, când le am, îmi doresc să fiu lângă el.
– că mă obosește dependența lui de mine și a mea de el, dar, mai mult decât atât, mă flatează și mă face fericită
– că îmi cer iertare pentru momentele în care mă lasă răbdarea
– că Îl IUBESC MEREU!

Nicio dragoste mai mare

Nu de multe ori am fost martora unor interogatorii ajunse la demență în care femei cu vârsta 30+ erau puse la zid de mame la primul sau al enspelea copil. Subiectul: „trebuie să faci un copil!”.

Nu ne intră-n cap odată că nu suntem la fel. Că fiecare decide pentru și în viața lui. Că n-am fost siamezi toți cu toți și că există persoane cu nevoi și ținte diferite de ale noastre în viață.
Un copil îți trasează o linie în viață în momentul în care apare. E foarte clară și foarte puternică. Îți ia tot ce-ai avut până la el și-ți dă cât nu poți duce, uneori.

Dacă mă întrebați pe mine, îți ia, pentru scurtă vreme, libertatea de-a te duce cu valul vieții, cu latura aia superficială a ei, dar pe care o valorizăm atât de mult și care ne dă senzația amăgitoare că trăim bine, frumos: petreceri, vacanțe, beri, plimbări in miez de noapte, băute, pălăvrăgeală ore-n șir despre nimicuri.

Ce-ți dă e incomparabil cu orice. Nu există fericire mai smintită. Ești, brusc, Dumnezeul unei alte ființe umane. E prelungirea ta pură în Universul ăsta și sursa unei iubiri necondiționate pe care niciun alt om nu ți-o poate oferi. Momentele în care parte din tine începe să facă cunoștință cu LUMEA și ți-o arată așa cum n-ai avut capacitatea s-o vezi până la el sunt, de departe, vârfurile vieții tale. Nicio senzație nu e mai electrizantă, mai caldă, mai vindecătoare, decât cea oferită de mânuța propriului copil pe obrazul tău. Nicio muzică compusă dealungul timpului nu-ți mângâie urechea ca acel „mami” repetat, iar și iar.

Dar înainte de a-l avea, tu nu știai toate astea. Și nici cele care hotărăsc să nu facă copii. N-au cum să-și dorească niște senzații povestite de alții: de mine, de tine. Nu e corect față de cele care decid că nu sunt pregătite sufletește, social, material să devină mame să le invadăm cu argumente valabile doar pentru noi.
Prefer deciziile luate cu cap pe un subiect atât de sensibil, atât de hotărâtor în viața unui om, decât convingerea că „văd eu ce fac, un copil crește singur” cu repercursiuni asupra altor vieți nevinovate, care nu ne cer să apară, care nu au puterea de a-și decide familia. E plină planeta de copii nedoriți, de suflete mutilate de lipsa iubirii, de trupuri schilodite de încercări repetate de a scăpa de sarcini.

Ce-ar fi ca scopul nostru să fie acela de a da lumii viitori adulți fericiți, acceptați și asumați?!