Arhive pe categorii: Ce caut eu in viata mea

Valentine’s Day, my ass!

Am mai scris eu despre adolescența și tinerețea mea timpurie cu toate neajunsurile ei pe parte emoționalo-relațională. Cu alte cuvinte, despre succesu’ nebun pe care l-am avut la băieți /bărbați. Ca să înțelegeți, mi-am dorit și io să fiu, măcar o perioadă, pe piață. N-am fost nici 5 amărâte de minute. Că n-a fost să fie, n-a vrut părinții fetii, cum zicea mamaia la orice neîntâmplare d-asta sau eșec.


Deci, Valentine’s Day oha pentru inimioara mea avidă. Deși sunt mai bine de 20 de ani de când urmăream cu privirea subiectul înflăcărării mele pe holurile liceului de cartier, intrase puternic în vigoare tradiția asta americană de-a sărbători iubirea. Eu n-aveam ce și nici cu cine. Că ăla de-l stockeream pe peste tot îmi cerea 5 lei pentru o poză cu el pe care mi-o făceam eu mie cadou de ziua mea. Deci… Ce Valentine’s Day, ce iubire, ce… Orice.


După liceu, cred că disperarea a ajuns la așa un nivel (inconștient, de alfel), că mi se punea pata pe unu’ și trăiam, vreme de cât mă ținea îndrăgosteala, o iubire unilaterală cum nici în basmele cu prinți și prințese, nici în celebrele telenovele nu se văzuse. Ăla era bărbatul vieții mele. Știam asta cu fiecare celulă disperată a corpului meu. Și dă-i și luptă și dă-i și fă scenarii și filme-n cap, doar-doar o deveni bilaterală. Nexam. Și-acum îi înțeleg, cu mintea mea de femeie împăcată cu faptu’ că piața asta a jocurilor între sexe n-a fost și n-o să mai fie (Doamne-ajută) pentru ea. Ce credeți? În maxim 1 an îmi trecea DE TOT. Cât să mă țină și pe mine picioarele în fuga după iubire, cât să mă țină creierii în crearea de scenarii de întâlniri întâmplătoare de genu’: aaa, bună (dac-aveam norocu’ să mă salute), uite bine, extraordinar de fericită și foarte bine, excelent fac cu viața mea, și eu pe-aici, habar n-aveam că ești și tu…ce situație?!


Nu trecea mult și baaam, mă lovea iar Cupidon cu capu’ de toți pereții. Apărea adevărata iubire a vieții mele. Trecea și asta în câteva luni. Și tot așa.


Pe la 25 de ani (devreme, totuși, cât să n-ajung ca biata profa de biologie din liceu care dansa singură, în autoîmbrățișare, la toate banchetele de sfârșit de promoție) foarte departe de casă, la vreo 4000 de km, l-am întâlnit pe Andrei. Niciun Cupidon, nicio săgeată, nicio iubire a vieții mele. Doar un băiat care, din politețe, mi-a dat mâna să m-ajute să trec un pârâu. Atât. Și cu care am petrecut 90% din timpul următoarelor 2 luni acolo, râzând, vorbind, crescând o prietenie frumoasă. Am continuat aici încă aproape 14 ani. Și-o s-o mai continuăm minim 40, aș vrea eu. Cupidon a venit și el încărcat puternic, după ce-a văzut că e loc de săgetat pe viață.

Bucureștiul și personajele lui

Peg Bundy există. În România. Stă pe lângă Registrul Comerțului și face ștampile. E și Ted cu ea. Numai că mult mai docil și mai depersonalizat. Au o casă micuță, aranjată frumos, unde tu, ca client, n-ai voie să intri decât în holul minuscul de la intrare (de 0.5 m/0.5m). Ei în papuci de casă, tu cu bocancii plini de molozul de-afară. Însă, nu-ți face griji, te așteaptă cu mop-ul la intrare, de pe scări chiar, să „ștergi bine piciorușele”.

Peg Bundy de Romania e eficientă, te rezolvă rapid, și știe și ceva marketing. Te invită la like pe pagina lor de facebook, îți spune că sunt foarte bine indexați pe google (mă rog, asta am dedus după ce mi-a zis ca apar primii după ce le tastez numele sau simplu, „ștampile”). Peruca nu e perucă, e părul ei natural, tapat puternic, vopsit într-un rose la mare trend. Deci, știe și ceva fashion/styling. Doar e Peg Bundy. Pe Ted l-a certat îngăduitoare doar pentru c-a respirat, a dat „bună ziua” și a șters urmele de bocanci de pe gresia marca Valea Cascadelor. De faptul că o urma îndeaproape, la minim 20 cm distanță, cred că era mândră. Un soț exemplar pe partea asta.


Tot azi, am descoperit și un exemplar de mimozetă urbană. Consilier bancar pe contractul individual de muncă, conform COR. Plăpândă, elevată wanna be în limbaj și atitudine, foarte, dar foarte înceată. Am pus întrebări. C-așa fac. Nu știu, întreb. Despre tot ce trebuie să știu. Deranjată, evident, dar cu eforturi uriașe în a-și menține mina profesionistă, mi-a răspuns, cu întârziere de minim 10 secunde, la fiecare întrebare. Și flutura din gene. De fiecare dată. Și mi-a și spus că îi e „friguț”. Ooo, pupă mama fata.
Am avut de vreo 2 ori o pornire interioară să-i strig un mare BAU peste tejghea. Oare s-ar fi trezit? Măcar se-ncălzea de la adrenalină, mititica.


Băi, ăștia chiar îți vâră gândul că, poate, ești prost. Dacă nu ești conștient de tine și de faptul că nu tre’ să știi tot pe lumea asta și că ei sunt datori să-ți explice, te iei singur la palme de prost ce ești, care nu ești tu în stare să pricepi din prima termenii lor de specialitate și procedurile.


Ziua nu s-a terminat.
Mai vreau personaje. E fun. De la Peg Bundy din casă am ieșit râzând în hohote. Și-acum am în minte imaginea papucilor ei de casă cu puf și ai soțului docil, mult mai masculini. Papucii.

Tramvaiu’ nu-i autoturism și iarna nu-i ca vara

Să ne ferească Dumnezeu să vină o molimă peste mașinile proprietate personală și să nu mai meargă niciuna. Și să trebuiască să ne deplasam DOAR cu mijloacele de transport în comun. Că ne punem ștreangu’. De ăștia, pe care ne-au făcut mamele noastre în mașini, vorbesc. Nu de oamenii care merg zilnic cu tramvai, metrou, autobuz. Ăștia, de nu ne-am mai urcat în vreun tramvai de acu’ 10 ani, că dăm, ca fraierii, banii pe benzină și poluăm orașu’, ne ardem rău dacă rămânem fără mașină.


Eu, azi, a trebuit să merg, cu treabă, la 3 instituții publice care se aflau la o distanță considerabilă una de cealaltă. Puteam să merg doar cu tramvaiul, pentru că trebuie schimbate cauciucurile la mașină și nici loc de parcare nu găseam, sigur. Toată aventura a durat de la 10.30 până la 14.30. În instituții am stat cam 1 oră, cu totul. În rest, pe străzi, prin fleșcăială, în stații de tramvai, unde fiecare așteptare dura cam 20-30 de minute.


Toți morții și răniții i-am luat la rând în capul meu. Nu știu pe-ai cui i-am pomenit, că nu era vina nimănui că a trebuit să umblu fix azi, după ninsoare. Și mă gândeam eu, așa, în timp ce o ascultam pe o doamnă în stație cum o înjura pe Firea că a curățat carosabilul și șinele de tramvai nu (erau curate șinele, nici vorbă de zăpadă pe ele, da’ de cine să ne luăm și noi?!) cum ne obișnuim cururile în mașini, la căldură și confort și, dacă e vreo situație d-asta excepțională pentru noi, ni se strică toata ziua. Toata viața, în momentul ăla.


Am mai reflectat azi, c-am avut timp câte 20 de minute de așteptare x 4 ori, și la faptul că, dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 7-8 luni, înainte de terapie, aș fi plâns cu muci de nervi, aș fi făcut o criză în sufletul meu chinuit. Am avut 30 de secunde de mândrie. Altă viață să-njuri doar de 2-3 ori, acolo, da’ lucidă, fără lacrimi înnodate-n barbă și anxietății pline de frustrări.


În altă ordine de idei, Matei s-a udat până la piele azi. A facut igloo și s-a tăvălit în zăpadă 3 ore jumate. Fericit. Cu o bucurie pe care noi n-o mai avem. Zăpada e bucuria lor și disperarea noastră.
Când o să-nvățăm și noi de la ei?