Am fost la curs de blogging

Blogul ăsta, pentru mine, e ca o joacă serioasă de copii. Uneori, de cele mai multe ori, poate, penibilul își scoate capu’ și se arată în toată splendoarea lui în postările mele. Dar n-am io treabă cu el, că mi-am dezvoltat o rezistență la el ca virușii la antibiotice.
Scriu de drag, cu stângăcii, da’ în curu’ gol, practic.


De ziua mea, Andrei mi-a făcut cadou un curs de blogging. O fi zis: dacă tot se face de râs, mai bine s-o facă organizat. Și, oricum, mă aliniez și eu cu românu’ care s-apucă de ceva și vede el, dup-aia, dacă îi trebuie și școală.
M-am dus la primul curs primenită, cu entuziasmul primei zi de școală, gata să spun io lumii ce șmecheră sunt și ce treabă bună fac. Surpriză! Te-ai primenit degeaba, Mirelo! De fapt, bine că măcar te-ai primenit, că ești drăguța dintre deștepți.


Au venit oameni cu proiecte serioase. Gândite, cercetate înainte. Cineva îl are pe țeavă de luni de zile, lucrează la el intens. Eu… M-a lovit nevoia de a bălmăji ceva în scris și a doua zi aveam primul post aici. Între bloguri de investiții p2p (peer to peer cică le zice), graphic design, călătorii și spiritualitate, ia uite-mă și pe mine cu blog de izmeneală. Vă zic: mi-a fost rușine de-mi venea să intru-n pământ când a trebuit să povestesc ce caut io acolo, practic, care-i scopu’ și durata vizitei. Păi… Să vedeți… Am și eu un blog…E așa, ca o discuție în fața blocului, se bazează pe haosul produs de creier… Lumea, drăguță, zâmbea îngăduitor, așa cum faci în fața unui copil care visează să se facă aviator, dar tu-l tratezi de frică de înălțime.


Din informațiile foarte utile si interesante pe care le-am primit, una m-a izbit. E revelatoare. Eu am blog care spune tot. Adică dau din casă, practic. Cum făceam și când eram mică, de era mama disperată că nu mai știa sub ce formă să-mi explice că sunt lucruri pe care trebuie să le ținem pentru noi. Ei bine, nu! N-a reușit să-mi inoculeze ideea că, poate, ar fi mai bine să mai filtrez din ce spun și arăt lumii. Eu, femeie la patrujdeani, aproape, spun tot.


Spun, că dacă nu v-aș spune, cum Doamne iartă-mă aș mai atenua gălăgia din cap?!


Treaba stă în felul următor : eu mă duc în continuare. Și bag la cap. Poate reușesc să transform șueta asta de pe banca din cartier într-una dintr-o cafenea de la Universitate.
Nu promit, însă, nimic!

Zuckerberg, păi se poate?!

Băi, ne fură Zuckeberg ăsta șansa la viață. La trăire intensă și la bucurii nemărginite. Păi ce-am făcut, Bobiță?! Unde sunt like-urile noastre? Unde e numărul lor și oglindirea valorii noastre umane și artistice (unde e cazu’, desigur).


A scos numărul de like-uri de pe instagram, frățiorilor. Ne-a nenorocit pe viață! Vă spun, eu când am aflat, am fost în pragul atacului de panică cum n-am fost în toată călătoria asta a mea pe pământ. Să-mi vină rău, nu alta! Am crezut că-mi fuge de sub picioare când n-am mai putut să numar like-urile (inimioarele, mă rog… Și mai rău, adică) pe care le adună fetilii astea de-mi umplu mie existența virtuală. Influencerițele și eroinele vieții mele. Mai ales, că asta înseamnă că nici ale mele nu se mai văd de către populația internaută care mă urmărește pe mine și acțiunile mele deosebit de interesante.

Pfoaileeei, păi eu ce fac acum? Mă izmenesc degeaba, adică?! M-am pregătit cu 10 aplicații diferite de editare foto, ca să fie în zadar?! Mă interesez să-mi dau 2 salarii pe cursuri de social media ca să mă lămuresc și io la ce m-ajută pe mine story-urile, că nu reușesc să pricep și, ca atare, nici nu fac prea multe, că în ce nu știu nu mă bag?! Deci, eu, practic, aveam ca armă puternică în jungla asta online doar postările. Și americanu’ mi-a șparlit de sub nas toate oportunitățile de-a mă promova pe persoană fizică. Adică io acum nu mai tremur din toate-ncheieturile când mă pregătesc să postez o poză de-acu’ un secol în care port aceeași bluză ca azi și mă rog la Bunuțu’ să nu se prindă nimerica și să pară că am întinerit cu 10 ani și că ridurile sunt istorie de clasa a 8a?!


Băi, nu e de glumă! Ăsta ne-a distrus. Voi vă dați seama?! Ce mă fac eu?! În ce fel mai fac io clasamente în capu’ meu ca să văd pe cine preselectez drept modelul meu în viața de femeie?! Îmi trebuie, clar, niște algoritmi, sau ceva… Păi eu îmi plănuisem să urmăresc fete d-astea de fac ele reclamă la șampanii, fonduri de ten (că fac și io tratament pentru acneea femeii mature și funcționează), că poate învăț cum stă treaba să stau, boalii, acasă și să primesc moca tot.

Acu’… S-a dus în Doamne iartă-mă toată emanciparea mea. Ostropel va fi my middle name pe vecie!
Dacă se răzgândește Mark, să m-anunțați și pe mine, ca să-mi reiau obiceiurile.. Că, cine stie?!

Bărbații, lumina ochilor noștri

N-am prea multă experiență în a trata viața alături de bărbați. Nu e c-am fost prea cuminte și m-am măritat virgină. Ci, pur și simplu, nu s-au uitat la mine prea mulți. Ori o dădeau p-aia cu ce mișto ești tu… Băgăm o bere să ne râdem? Ori li se brehănea de existența mea. Aș putea să îi număr pe degete p-ăia pe care chiar i-am interesat.
Dar asta nu înseamnă că nu sunt o fină observatoare. Știi cum e: când n-ai, belești ochii și te mulțumești și cu rolul de spectatoare a filmului vieții altora. Și, când observ, nu tac echidistantă. Mă implic în capu’ meu și mă frământ și dau sfaturi și judec. Ca și cum aș fi doctoriță de destine, psiholoaga de serviciu.

Eu cred că sunt mai multe feluri de bărbați:

  • aia familiști, paroliști, cu prințipuri, așa cum e soțul meu (Doamne-ajută să nu-mi bată vreuna la ușă mâine, să mă iau singură la palme)
  • genul „mut tot ce prind”. Adică le mută între ele. P-aia de joi o pune lunea, ca să-i facă loc și ăleia de-o programase săptămâna viitoare, ca la neurolog, că nu mai sunt locuri. Ăștia, de multe ori, ca să reușească să supraviețuiască ritmului vieții plină de candidate la fericire, devin mitomani. Servesc d-astea, gen am plecat de acasă și mi-am dat seama că nu-s acasă și n-am mai venit.
  • ăia mișto ei, așa, pe fizic și prestanță, dar ori proști de nu știu nici cum îi cheamă, ori aroganți, cu atitudini de superioritate. Ăștia testează să vadă ce merge cu iubita și, dacă ea vrea hardcore, adoptă stilu’ smuls, dacă vrea pe Jane Eyre, scoate arsenalul mă-sii de Sandra Brown și face repetiții în oglindă până ajunge la ce trebuie.
  • genul erou care n-are timp de băgat ratonu’ la veveriță, că e ocupat cu eroismele. Pe ăștia nu îi oprește din eroism nicio femeie, doar sciatica și prostata la bătrânețe.
  • genul neînțărcat și, poate, genul antierou. Pe care până și îmbrăcatul să iasă până la colț, la mega îl secătuiește de energia pe o săptămână, drept urmare trebuie să se odihnească toată săptămâna urmatoare. De obicei, rămân cu mami în apartamentul de 2 camere din Giulești, cu orez cu lapte și băi calde la picioare, toate ritualurile zămislite cu maximă grijă și iubire de cea care îi va fi slugă până crapă. Dar nu fac gaura-n canapea din rațiuni sentimentale, ci doar din rațiuni economice și manageriale. Ăștia mă înduioșează de-a dreptu’. Sunt așa, niste indivizi cu vise porno cu karate bine ascunse, care cred, încă, că au cuc.
  • genul kikirikimiki, efeminații. Ăia care se pensează cu model, întotdeauna mai frumos decât al lu’ iubi, umblă în maieu și vara și iarna, că doar nu s-o duce la sală ca la serviciu degeaba. Să nu-ți treacă prin cap să-i ascunzi unuia d-ăsta cămașa albă care-i pocnește pe pieptul lucrat cu atâta sudoare, că te ia mama dracu’, viața mea.
  • genul i’m in a call – corporatistu’. Așezat la casa lui luată cu credit pe 25 de ani, într-o relație de 3 ani cu femeia potrivită, neapărat corporatistă, că nu suportă inferioritatea, are nevoie de challange. Bine, ei se văd de 3 ori pe an: în vacanța din Thailanda – în ianuarie, în Grecia – vara și toamna, la Amsterdam – în city-break, că-n rest, țara are nevoie de el. Și el tre’ să fie in a meeting, on call, cu deadline-uri și tabieturi de moș. Dar ăsta, ăsta, vă zic io: ăsta rupe fâșu’ în teambuilding-uri.
  • it-istul, mă, săracu’. Ce se mai iubește el cu mouse-ul lui. Ce-l mai mângâie … N-a pupat bucă de femeie atâtea mângâieri ca mouse-ul scump, bun și de gaming pe care a dat 0.1% din salariu ținut pe card cu sfințenie.


Eu sunt sigură că mai există muuulte tipologii, că nu s-au terminat. Stau cumințică în gradenă și belesc ochii-n continuare ca la Insula Iubirii. ‘ntotdeauna c-o pungă de semințe Nutline albe, puțin sărate. Ca fetele bătrâne și invidioase-n sufletu’ lor.


P. S. În prima tipologie expusă de mine aici se încadrează toți prietenii mei, toți prietenii și rudele și cunoștințele prietenilor mei. Și toți uncheșii și iubiții prietenelor mele. De restul doar am auzit așa, vag. 😉