Publicat în Ce caut eu in viata mea

Impresii fără social-media

10 zile de la renunțarea la social-media. A fost mai ușor decât mă așteptam. N-am simțit niciun sevraj, zilele au trecut lin, pline de activități, mai ales casnice. Pe primele 4 nici nu le-am conștientizat. M-am trezit gândindu-mă că, pur și simplu, telefonul a fost folosit pentru ce e destinat, în mare parte, adică pentru comunicare. Nu pentru scrollare. 😋


Faptul că Matei nu merge la grădiniță și că suntem amândoi de dimineață până seara a contribuit foarte mult la trecerea asta mai ușoară. Nevoile lui sunt multiple și parcă se măresc pe zi ce trece. Ai zice că odată cu creșterea copilului, nevoia lui de atenție, de conectare, mai ales, se diminuează. Ei, ași. Din contră. E chiar mai insistent în cereri și mai hotărât.


Pe lângă asta, trebăluielile casnice, rutina din casă cu spălat, mâncare, frecat podele, mănâncă foarte mult timp. Mai ales că ai nevoie să-ți descoperi adevărate skill-uri de îmbinare a lor cu timpul petrecut cu copilul.
Am rupt bicicletele în două cât a fost timp frumos, picioru’ în plimbări îndelungate, am gătit (doar uneori împreună, de cele mai multe ori singură).


Mi-am făcut și o bucurie. Da, e fantastic cum sursele de bucurie ți se schimbă odată cu vârsta. Și mie-mi bate-n geam 40-ul. M-am bucurat tare când mi-am cumpărat mixer cu bol. Pentru gătit. Atât de tare m-am însuflețit când l-am primit, că m-am și apucat de pus în practică rețete. Și așa am câștigat și 2 frumoase kilograme așezate frumos pe corpul meu schingiuit acum 2 luni de dietă.


N-am avut timp să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să stai fără să rupi telefonul cu privirea tâmpă și goală pe pereții altora. M-a luat viața și mă duce zi de zi. Am terminat o carte. Am citit puțin câte puțin, în alea câteva momente libere din zi și am reușit s-o dau gata. Ce trist să te bucuri că reușești să citești. Că ai timp pentru asta. Că ai timp pentru tine. Offline.


Continui. Deocamdată e bine. Mă simt deconectată, dar într-un sens bun. Unul dintre lucrurile pe care le-am conștientizat este că una dintre sursele generatoare de anxietate a dispărut. Îmi apăreau tot felul de articole (sponsorizate sau nu) cu tot felul de anunțuri catastrofale – accidente, restricții, sfârșitul lumii. 😂. Plus postări de-ale unora în care eram certați, trași la răspundere. Nu-mi lipsesc deloc. Sigur, m-am mai întrebat ce face ăla, ce face cealaltă. Oameni care mă puneau la curent cu viața lor postând des. Dar îmi trece repede. Că oamenii importanți sunt la un apel sau un mesaj pe whatsapp distanță.


Am în plan să mai schimb niște treburi și pe-aici. Să dau o înfățișare nouă blogului. Să îl reorganizez. Dar și asta depinde foarte mult de câte mai am de gătit și de câte ore petrec pe covor cu trenulețe, spidermani, omitrixuri și alte activități.


P. S. Cea mai frumoasă zi din cele 10 a fost cea petrecută cu mama la mine acasă. M-a învățat să fac cozonaci. Yeey. Tare bucuroasă am fost. Abia aștept să vină Crăciunul să fac singură primii mei cozonaci de casă. Ce chestie. Să ajungi dependent de mirosul de copt din casă. Ce stare de bine îți dă. Mie îmi dă.

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Mirelo, te lepezi de Satana? Mă lepăd de Satana. Te lepezi de Satana?…

Distanțarea socială și fizică pe care o practicăm împinși de la spate, fără ca noi să simțim concret asta, de către rețelele de social media nu e deloc blamată. E conștientă, e asumată, e aproape cerută. Alienarea asta nu ne sperie câtuși de puțin. Suntem sclavii ei și ne ducem viața modernă de oameni liberi pas la pas cu ea.


Panseuri d-astea filosofico-deduzină mi-au mai străbătut mie căpșoru’ de câteva ori, dar le-am trimis pe pustiu. Io sunt „regina la social media” cum zice prietenul meu Alin, râzând cu muci de eforturile mele de-a fi cool pe pereții altora.


Nu știu de ce, nu știu cum, dar mi s-a insinuat ideea în cap că îmi este furat timpul, secundă cu secundă, preferințele, aspirațiile și self-esteem-ul. Hoțul ăsta e de neînvins dacă nu-l înlături. Am mai încercat să scot aplicațiile de pe telefon, astfel încât să folosesc rețelele doar de pe computer. N-a mers. Le-am instalat din nou, cu frenezie și tremur al mâinilor, foarte curând. La câteva ore după dezinstalare. Ca într-un sevraj. M-a speriat la momentul ăla reacția mea, dar se pare că nu suficient. Asta se întâmpla acum 1 an. De-atunci scrollez, lăicuiesc, mă expun, cer confirmări, like-uri, adoruri (mânca-le-ar mama de inimioare, că le-așteptăm cu toții ca pe Sfintele Moaște)… Zilnic, oră de oră aproape.


Aș putea să îmi propun să n-o mai fac și gata. Hehe. Nu merge. Mă trage ața. Mă îmbie. Mă gâdilă. Trebuie făcută cu forța.


Gândul ăsta a început să mă obsedeze de câteva săptămâni. Apare zilnic și, deși e prezent, eu tot mă las dusă în chemarea scroll-ului „a prost” . Că e, în 98% din cazuri, degeaba. Nu primesc nicio informație, nu dau nimic, nu se întâmplă nimic. Pierd informații. Și înțeleg, de la oamenii ăia deștepți în cap care au participat la documentarul Social Dilemma de pe Netflix, că cineva face bani din refreshu’ meu a prost. Mulți rău. Măcar din mândrie și pizmă și tot tre’ să renunț o perioadă.


Nu știu cum va fi. Nu știu cât de conectată voi mai fi cu lumea, cu ce se întâmplă (prietenii mei știu prea bine că-s o babă bârfitoare de primă clasă), cu ce se mai aude, cu ce se mai votează. Ce știu, însă, sigur este că voi fi muuult mai conectată cu Matei, cu mine, cu casa mea, cu gândurile mele. Merită să-ncerc, zic.


De pe 27 septembrie, duminică, rup lanțu’ pentru cel puțin o lună. E un experiment. Sper să-mi placă atât de tare, încât să devin o antisocială media, dacă pot să spun așa.
Sunt implicații, desigur. Nu mai fac talciokuri, că n-am cum să le promovez (doar pe Facebook se promovează astfel de evenimente), nu mai pot share-ui articolele de aici (asta e, or să le citească cei care le primesc pe mail. Și-așa de 1 lună sunt în până gravă de inspirație), n-o să mai știu ce fac vreo 500 și ceva de prieteni. Sper să pot trăi cu toate astea. Am o vagă impresie că s-ar putea să trăiesc chiar bine. 🙈

Vreau apropiere socială. Fizică și consistentă. Îmi vreau prietenii fizic aproape (ce paradox în vremurile astea) și gândurile așezate. Vreau timpul furat înapoi și momente cu Matei neîntrerupte aiurea de notificări. Vreau să fiu „regina moartă și-ngropată a social media„!

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Ma chinuie talentu'

Când visele devin realitate

It’s a wrap! 😂

Mai țineți minte ce vă povesteam în articolul Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii?  Cum mă izmeneam de mică în fața oglinzii și jucam toate rolurile pământului inventate și neinventate, încă?! Ore în șir de visat cu ochii deschiși la roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc, exerciții de mimică, așa cum mă pricepeam. Mama, toată copilăria mea, m-a alintat  „actrița lu’mama”. N-am făcut nimic, odată ce-am crescut, ca să mă pregătesc așa cum trebuie pentru o carieră în actorie. Doar mă jucam și mă mângâiam cu scălâmbăielile și replicile scornite de mintea mea sau preluate din „Tânăr și neliniștit”, de exemplu. Dar a venit și vremea mea.


În ultima lună și jumătate am lucrat pentru filmarea unui scurt-metraj. Eu am fost unul dintre personaje. Povestea mi-a plăcut maxim de când am citit scenariul. Personajul era mănușă. L-am simțit de la prima citire. Speram, doar, să simtă și cea care l-a zămislit că mi se potrivește.


Bucuria care m-a încercat în toată perioada asta nu poate fi descrisă. O lună și jumătate am plutit. Și am muncit cu mintea și sufletul ca un ocnaș. N-am mai știut ce e ăla somn odihnitor, pentru că-mi țiuiau urechile de replicile personajului repetate și răsrepetate, „vedeam” imagini din film așa cum putea mintea mea să le materializeze. M-am documentat, am citit cărți despre profilul psihologic în care se încadra femeia asta de-o jucam eu, o analizam pe toate părțile. Tare teamă mi-a fost că n-am să reușesc să o fac una cu mine. Deși existau asemănări pe ici pe colo.


Am primit ajutor valoros de la Georgia Mihalcea și Ela Gavrilă, cele care au regizat și produs filmul ăsta. Și de la colega mea de joc, Marcela Motoc, actriță. Mult ajutor și foarte important. Am învățat lucruri pe care o să le folosesc mult timp. S-a strâns o echipă care, deși mică, a muncit cu drag la proiectul ăsta. Oameni pasionați, săritori, răbdători și prietenoși. Am întâlnit oameni pe care știu c-o să îi păstrez în inimă mereu. Oameni cu care am stat de vorbă minute-n șir, de la care am ascultat povești încredibile (Irinuca), oameni cu care am legat prietenii. M-am bucurat de fiecare clipă și am trăit cu intensitate fiecare moment al zilelor de filmare. S-a muncit zi-lumină.


Aș mai scrie 3 zile despre experiența asta. Mi se învârt gândurile și se amestecă. Degeaba mi-am tras sufletul câteva zile înainte să m-apuc să povestesc despre ce-am trăit. Nu-s detașată și cred că n-o să fiu vreodată. Pentru că e primul meu rol important. Și-l iubesc și l-am hrănit cu părți din mine. Fix așa cum m-a învățat pe mine Dana Dorian, prima care mi-a descoperit veleitățile de actriță și care a scos din mine „adevărul scenic”. ❤️
Acum mă încearcă recunoștința, bucuria și nerăbdarea.

Mulțumesc!