5 lucruri pe care le-am învățat din alergare (panseuri de candidă atletă)

Viața îmi mănâncă tot timpul. Greu ajung să mă pun în fața laptopului și să dau drumul la cișmeaua gândirii. E vară, sufletul zburdă, dar mai ales picioarele. Revelația ultimilor zile e că eu alerg de mult timp, nu de acum două luni jumate-trei, când mi-am târât trupul superb și supraponeral pe cărăruile Parcului Tineretului întru eliminarea apei din corp (că asta era explicația, că rețin apă) și izbăvirea de păcatele tânjirii zilnice după pâine proaspătă, semințe de floarea soarelui și 2 până la 5 eclere. Alerg, cel puțin de când s-a născut Matei, ca o curcă beată și fără direcție pe diverse rute – grădiniță – acasă – muncă – grădiniță, sufragerie – bucătărie (asta se întâmplă de vreo 14635 de ori pe zi la comanda mami!, parc – casă – mega – mall etc. Deci, dragii mei, sunt alergătoare de performanță de foarte mult timp. Nu așa … auzi, 2 luni jumate-3. Ce-i asta?!

De când Parcul Tineretului mi-e prieten numai mie cu ale lui dimineți de îți taie respirația am învățat câteva chestii pe care nu le-am găsit niciunde în analele alergatului de la Isus încoa’. Și sunt lucruri pe care trebuie să le știe cei care se apucă, la fel cum am făcut-o eu, din frica de a nu face iar șanț în vârful patului la ușoarele și parșivele adieri ale depresiei. Adică te duci și alergi, mănânci pământu’, decât să te înghită el. O iei la sănătoasa cu ce ai pe tine – în șlapi, cu pantalonii scurți scămoșați cu care faci curat în casă, cu tricoul găurit, cu ce ai. Și vezi dup-aia dacă merită să dai o tură până la Decathlon să te îmbraci și tu ca un om care iese în parc să facă pași, nu să cerșească. Așadar, iată marile învățăminte pe care le-am tras eu în aceste 2 luni jumate – aproape 3 de când alerg.

Nu sunt și n-o să fiu niciodată Murakami

Hai, că v-am făcut capul calendar cu ăsta. Știu. Dar nu din vreo obsesie pentru marele scriitor japonez și ale lui cărți bestseller în lumea largă. Că eu n-am citit decât 2. P-alea mai subțiri. :)) Practic, ce m-a interesat. Că dup-aia am văzut c-o dă în diverse cu metaforele și metafizicu’ și eu sunt o fată simplă de la țară căreia îi plac lucrurile concrete – se pupă x cu y, y o părăsește, x se aproape sinucide și apare z – Făt Frumos din New York cu care ea se regăsește pe cărările vieții și ce frumos a fost. Sfârșit.

Așadar, obsesia mea cu acest om-scriitor-alergător e pentru că m-am chinuit să fac ce zicea el în cartea lui despre alergat. Și nu se pupă deloc. Pentru că eu chiar nu sunt Murakami. Ce să vezi?! El alerga 10-12 km/zi (lucru pe care l-am făcut și eu), dar dormea la prânz nemernicul. Se odihnea. În fiecare zi. Păi eu n-am mai dormit la prânz de când eram mică. Normal că la 20.00 mă ia plânsul de oboseală și văd stele verzi. El contempla natura și marea și oceanele și scria. Chema muzele, pe relax. Eu contemplez rafturile din supermarket și cărțile de bucate, că nu mai știu ce să fac de mâncare și chem livratorul cu pizza quatro fromaggi, că mă dau bătută.

Grijă mare la masa de seară

Eu sunt și pe dietă low carb în același timp în care alerg de-mi sar fulgii (o să detaliez mai jos de ce e o mare prostie că fac asta). Dar și pe fasting intermitent. Da, măi, sunt această campioană, această regină neîncoronată a dietelor ținute în același timp. După ora 18.00 nu mai mănânc nimic până a doua zi pe la 10.00. Dar sunt și om. Și am mai sărit peste regula asta. Și am îngurgitat câte ceva. Uneori ceva soft, alteori ceva sățios și bun.

Mare greșeală. Dacă v-apucați de alergat, grijă mare! Măi oameni buni, am avut dimineți în care am doborât recorduri mondiale la viteză. Sunt convinsă. Tot ce visam era buda. Ce transpirație de la km parcurși?! Ce deshidratare de la efort?! Să vezi nenică cum e să te ia crampele alea mari și să fii pe partea cealaltă a lacului față de blocul tău. Să mai ai, practic, 2 km până acasă. E vis urât cu filme cu Donatella Versace. Mori și învii de 100 de ori până ajungi în raiul budei tale. Simți că ți se scurge viața din tine. Că o să te știe toată Capitala ca aia care a făcut căcuț pe ea în Parcul Tineretului din centrul Bucureștiului. Că nu exstă rușine mai mare. Și că e timpul să fii Surya Bonaly. Ăăă, stai, că aia era patinatoare. Mă rog, un d-asta campion olimpic la viteză. Și dă-i viteză și dă-i cu Doamne-ajută s-ajung pân-acasă!

Somn de frumusețe sau de găină

Eu am știut dintotdeauna că am spirit de atlet. Că știu ce înseamnă un stil de viață sănătos, cu reguli pe care trebuie să le respecți, cu tot tacâmul. Uite, de exemplu, am știut mereu cât de important e somnul. De-aia m-am culcat toată viața odată cu găinile. De-aia, dacă trecea de 22.30 intram în panică și nu se mai înțelegea nimeni cu mine – prieteni la bairame, pe plajă în Vamă, discoteci, petreceri, etc. Ora 22.30 a sosit – marș la pătuț, Mirelo, că tu știi cum e cu somnul, cu tinerețea, cu toate astea. Ei, alergarea mi-a arătat că am avut dreptate să dorm ca ursul toată viața. Să rup patul cu cele 10 ore dormite pe noapte. Sunt această vizionară care simțea că face bine ce face și că, one day, când zeița alergătoarelor se va insinua în gândurile și motivația ei, un lucru va fi fost deja făcut. Somnul.

Când încă era Matei la grădiniță, abia așteptam să vină vara, să nu mă mai trezesc la 6 ca să pregătesc tot ce trebuie pentru plecarea la grădi. Visam cum o dormim amândoi până târziu, nederanjați de balele uscate de la gură. Ei, ce să vezi?! M-a luat pe mine vria alergării, m-a apucat pe mine get fitu’ și dorința de modelare corporală. Și adio somn până târziu, adio bale uscate, adio…Pentru că mă trezesc la 5.30-6.00 ca să alerg. Am rămas, în schimb cu serile în care prietenii se întâlnesc la terase, frumos, fac plimbări în noapte, pe răcoare și eu dorm de la 22.30, cel târziu. N-am ce să fac. Sunt alergătoare….:)))

100 de diete și sport în același timp?

Sursa foto – Ella Olsson for pexels.com

Nu. Ăsta e răspunsul la întrebarea de mai sus. Scriam câteva paragrafe mai încolo că țin și dieta low-carb, fac și intermitent fasting și și alerg. Ce să mai … Sunt această Xena balcanică. Dar o Xena care era să și-o ia big time. Low-carb înseamnă și low-energy. Și mi-a dat o săptămână în care am dormit în șlapi. Ruptă, moartă, abia am putut să mă mișc. De alergat alergam, cum să nu?! Păi nu am țintit eu la 10 km/zi aproape în fiecare zi?! Dacă nu mai slăbesc?! Dacă … Alergam dimineața și, în loc să fiu energizată și gata de atacul zilei, îmi venea să mă pun pe jos pe peronul de la metrou să trag un pui mic de somn.

Treaba e, cred eu, așa: ori ții dieta low-carb și te apuci de alergat după ce ai dat jos câte kg vrea muschiul tău neantrenat încă, ori alergi, dar mai bagi și un orez integral, un cartofior, o pastă integrală. Eu le-am eliminat de tot, pe sistemul piei, drace! Și rău am făcut. Că energie ioc. Chef ioc.

Acum m-am repliat, deși aș mai vrea să mai trimit încă 3 kg la balamuc. Dar am răbdare. Că alergatul oricum mă slăbește. Atenție! Nu m-am înfipt în eclere și-n pâinici din făină albă. Dulcele tot 1 înghețată e când mi-e poftă, pâinicile tot wassa integrale sunt. Doar că nu mă mai feresc de carbohidrați ca și când mi-ar fi viața în pericol în preajma lor.

Vă mai spun un secret. Eu nici n-am vrut să las pe nimeni să mă ajute. Că știu eu, dom’le, cum se face. Ce poate să fie atât de greu? Alergi. Un pas în fața celuilalt, cu mărirea vitezei. Nu e chiar așa. Era bine să fi acceptat să fiu ajutată, îndrumată, ca să o iau ușor și frumos. Însă acum chiar că nu vreau să dau bani să îmi explice cineva cum se face. Mai ales după scatoalcele astea pe care mi le-am luat din neștiință. Pentru că m-au forțat să mă documentez, să citesc, să experimentez și să adaptez. Lucru care mie îmi dă un plus la viață.

Apăăăă

Să le dea Dumnezeu sănătate alora de la primărie, de unde or fi ei, pentru țâșnitorile de apă puse prin parc. Că tare e greu și enervant să alergi cu sticla în mână, să fleoșcăie apa aia în sticlă și să nu te mai poți concentra la respirație, pași etc. Și e vital să bei apă când alergi, mai ales pe căldurile astea. Transpir foarte tare și se usucă instant. Simt sarea pe piele și pe buze. De-aia aproape că mă dușez la țâșnitori. Iau cu pumnul și torn pe mine. Și ce bine e! Altă viață, alți km de fumat uite-așa! În 10 km beau de 3 ori apă și fac 3 semi-dușuri d-astea. Nu beau decât câteva guri, ca să nu facă bâldâbâc în burtă. Dar tot nu e suficient. Pentru că mă simt deshidratată. Oricâtă apă aș bea după. Așa că m-am dus frumos la farmacie și mi-am luat niște săruri și electroliți care să repună ce trebuie în organism și să nu fie cu deficit.

În loc de concluzie

Sursă foto – pagina de Facebook Andrei Roșu

Această timidă începătoare în ale alergării vă recomandă și vouă să o faceți. Repet, pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, eu uram și gândul că m-aș putea apuca vreodată de jogging. De sport, în general. Dar starea de bine pe care mi-o dă, energia, viața transformată în frumos, capul limpede, capacitatea de a face față mai ușor tuturor rahaturilor care se adună pentru rezolvare într-o singură zi, sunt motive foarte bune să mă gândesc că e una dintre cele mai deștepte decizii pe care am luat-o în viața mea. Am slăbit 8,5 kg în aproape 3 luni. Se duce celulita cum pleacă trenu’ din gară, iar eu mă transform într-o Mirela care îmi place din ce în ce mai mult.

Vă pupez din alergare!

Costum din două piese

Sunt o pofticioasă. Atât de tare îmi place să mănânc, c-aș băga ciocolata cu tot cu ambalaj. Îmi place pâinea proaspătă. Dacă-i trântesc un unt cu sare de mare peste sau unt normal cu o tonă de dulceață de căpșuni, am atins punctul G al poftelor. Când mă cheamă depresia înapoi (o mai face, ‘tu-i mama ei), bag orice, oricât și stau mult în pat, ca să mă asigur că se așează toate ingredientele proaste pe unde trebuie. Și, după un episod d-ăsta de o săptămână, când îi citesc copilului povestea de seară, nu văd scrisu’ de burtă.

Citește în continuare „Costum din două piese”

Castingul, Murakami și o mică revelație

Castingul

Acum o lună, m-a contactat o tipă foarte draguță de la o agenție mare de casting de la noi să mă întrebe dacă vreau să particip la o întâlnire pe zoom cu un regizor care face un film și care m-a selectat pentru o discuție. Tare bucuroasă am mai fost. Eu am stat și m-am gândit dup-aia. Bucuria pe care o simt și la un semn mic de genul ăsta care poate să nu se concretizeze (și eu sunt perfect conștientă că e posibil să nu…) vine din speranță, dar și din plăcerea aia de a sta de vorbă cu un om creativ, cu un om din industria asta. Mă interesează discuția în sine. Pentru ce îmi aduce ea, pentru idei, pentru curiozitatea și setea pe care le am vizavi de ce se mai plămădește în materie de film.

Citește în continuare „Castingul, Murakami și o mică revelație”

2021 vine cu reconversie profesională?!

Anul ăsta presimt c-o să scoată Xena din mine. O să fiu pe putere fizică și îndemânare. Am văzut că nu faci mare lucru cu ideile creative, cu panseurile. M-am lămurit. Nu știu, încă, cum o să se concretizeze treaba asta, la ce domeniu o să rămân, dar bag seama că e loc destul pentru femei în câmpurile astea de manifestare profesională cu cârca.

Citește în continuare „2021 vine cu reconversie profesională?!”

Un sfârșit de an cât se poate de prost…

Sunt foarte supărată. Sunt mâhnită și rănită. M-am perpelit toată ziua. La propriu. C-am dat drumu’ la cuptor să se facă cald în casă. Că nu e nici urmă de căldură și de apă caldă. Deci chiar m-am perpelit. M-am mai încălzit cu telefonu’ în mână că s-a-ncins de la scrollat. Măcar nu mi-am pus mănușile în casă…

Citește în continuare „Un sfârșit de an cât se poate de prost…”

Aleg bucuria!

M-am culcat în Ajun tristă. Că nu suntem toți, împreună și că ne ostoim dorul prin apeluri video. Că ne despart fizic 4500 de km, dar ne apropie sufletește și mai mult. Că de 14 ani n-a existat niciun Crăciun nepetrecut în 2, apoi, după nașterea lui Matei, în 3. Că mi-e dor de-mi explodează inima și că nu mai am răbdare până ne reîntregim. M-am culcat tristă în Ajun și cu dor.

M-am trezit cu speranță și cu iubire și cu recunoștință. Că suntem sănătoși. Cu bucuria Sărbătorii ăsteia în inimă. Odată cu nașterea Lui, renaștem și noi. Mai puternici, mai vii, mai plini, mai buni și mai aproape unul de celălalt. Tristețea mea pălește în fața nefericirii celor bolnavi, singuri și nemângâiați. Eu sunt bine! Suntem bine. E doar un hop pe care o să-l sărim cu bine. Cu bucuria, curând, a revederii.

Anul ăsta ne-a arătat cu câtă putere facem față schimbărilor. Oricât de greu ar fi, găsim resurse. Și mergem mai departe către… Nu știm ce. Știm doar că fiecare pe bucățica lui va face în așa fel încât să-i fie bine. Și, împreună, să ne fie bine. Eu zic c-o să răzbim. Atâta doar să nu uităm unii de ceilalți. Suntem împreună în asta. Și tot împreună îi facem față.

Sărbători fericite! Cu liniște, speranță și bucurii!

Să fim sănătoși!

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: