Ultima lună mă găsește implicată într-un proiect frumos, cu căutări în interior și în exterior, cu bucuria de a avea șansa de a face unul dintre lucrurile care îmi aduce cele mai multe satisfacții. Sunt recunoscătoare până la Dumnezeu, mai ales că mi se diminuase speranța că se va întâmpla. Muncesc de-mi sar ochii, cu toată pasiunea, ca și cum ăsta e ultimul lucru (profesional vorbind) pe care o să-l fac. Și nu obosesc. Din contră, sunt mai plină de energie ca oricând. E o consumare, dar plăcută.

Și asta mă face să mă gândesc tot mai des la tipul de terapie pe care l-am făcut și de ce a funcționat atât de bine în ceea ce mă privește, într-un timp atât de scurt. Pentru că s-a bazat pe încurajare. Pe susținere și ridicare. M-a ajutat să elimin „dar dacă nu” – urile și să adaug tot mai mult „dar dacă da” – urile.

Deși afișez, așa cum mi-au spus-o mulți de-alungul vremii, o siguranță de sine și o conștientizare a propriilor forțe, lucrurile nu stau mereu așa. Din contră. Am îndoieli, am momente în care self-esteem-ul e mult sub 0. Și când năvălesc pe tine și depresia și anxietatea în același timp, greu mai găsești resurse să îți povestești câte poți face.

N-am fost de acord niciodată cu metoda „datului în cap” la cea mai mică greșeală, pentru a ambiționa. La mine nu funcționează. Mă dărâmă și mă dezechilibrează. Deși, spre nenorocul meu, am avut parte, în anii de educație, de orice fel, de pedagogi care asta au făcut. Îi auzeam în fundul minții strigând: „Ridică-te, că de-aia-ți dau eu acum la gioale! Ca să devii mai bună!” Efectul a fost invers întotdeauna. Sigur, sunt și adulți care au reușit pentru că au fost educați în felul ăsta. În ciuda tuturor dezaprobărilor, pentru a demonstra celor care le-au negat adevărata valoare, s-au zbătut și le confirmă contrariul. Dar cu ce preț? Câte traume lasă lupta asta pentru a primi confirmarea celorlați și mai puțin a ta. Aia că ești, faci, trăiești așa cum vrei, cum te împlinește pe tine.

Am convingerea, greșită, poate, dar e a mea, că niciunui om nu-i e de folos înăbușirea aspirațiilor pentru mai târziu. De către ceilalți. „Lasă, că te anulez eu acum, ca să începi să muncești și mai mult și mai târziu să poți fi cine vrei!” Tăierea aripilor devreme poate să însemne inexistența lor forever.
Veți spune, poate, că nu poți încuraja în orice prostie. Dar ce mi se pare mie prostie, poate să fie aur pentru cel din fața mea.

Astea-s niște gânduri apărute în ultima vreme, în urma conștientizării faptului că nici eu nu fac asta des. Să încurajez, adică. Sunt hateriță de multe ori și îmi dau seama de-abia după. Și nu-mi place. Des mi se pare că ambițiile oamenilor și căutările lor sunt niște prostii. Așa că articolul ăsta îmi e adresat, în primul rând, mie. Pentru că, se pare, că abia atunci când primești tu șansă, faci un pas în spate și zici: bă, stai așa. Ce-ar fi să fac la fel. Poate reușesc și alții să se simtă cum mă simt eu.

Să dăm, să ni se dea și să ne luăm șansele, zic. Și să înflorim!