Jurnal de #stămîncasă

E abia a 3 a zi de stat în casă. A 3a. Când se discuta să întrerupem activitatea la serviciu, pentru siguranța noastră și a clientelor, îmi număram în gând filmele de pe Netflix pe care o să le văd, ce o sa citesc și mă și vizualizam relaxându-mă, tolănită în pat, cu 3 pungi de semințe deschise pe lângă mine. I-am „amenințat” pe colegii mei că o să rup recordul la văzut filme în astea 2 săptămâni, cât mi-am propus să stau departe de ai mei, ca să îi protejez.


Situația, dupa cele 2 zile jumate de stat în casă e următoarea:


N-am pus mâna pe mouse deloc. N-am atins iconița de Netflix de pe browser. N-am atins nicio carte. N-am stat în pat, relaxată, decât când am dormit. N-am mâncat nicio sămânță.


Ce-am făcut?!
Am stat minim 3 ore cu fundul pe covorul cu traseu de mașinuțe. M-am jucat de-a: gunoierii, pompierii, Bumblebee și fata aia, adolescenta, prietena lui, care-l găsește în garaj, de vreo 10 ori. Practic, am refăcut filmul în casa noastră din Berceni. Am făcut ciorbă și gulguf cu asistent bucătar atașat. Și clătite. Am auzit de 145000 ori „mamiiiii” și „hai să ne jucăm”.


Într-o sforțare disperată, mi-am propus azi să predau zilele săptămânii, cu creativitate, deși și aia e papa tututz. Am ajuns la joi și s-a năruit tot, într-un cascat și-o izmeneala de plictiseală, cum n-am mai văzut.


Văd postări ale mamelor pe rețele și par, majoritatea, în control, cu creativitatea la turație maximă, cu ideile la ele, cu jocuri inventate și copii extrem de receptivi. Și m-apucă vinovăția și disperarea.

E a 3 a zi. Din 14, minim.
Sper să mai fie locuri la Obregia când oi da ușa apartamentului de perete, ca angajatu’ la stat, la ora de sfârșit de program.

Staysafe #stamincasa

Gramatica, „mâncaiaș” gura ei

Îi știți, mă, pe-aia care se recomandă cu emfază drept profesioniști. Ăia care vorbesc rar, așa, ca și cum ar avea mintea plină de idei schimbătoare de lume și șoptit, cu ton grav?!

Am întâlnit mulți d-ăștia, profesioniști în comunicare, PR, marketing. Adică meserii ce presupun gânduri cu consistență, cu adevăr, cu miez. De unde?! Foarte mulți am întâlnit din breasla asta care habar n-au, de fapt, de comunicare.


În primul rând că nu vorbesc corect gramatical. Păi, tăticule, poți să-mi vorbești tu 5 ore despre „user experience” și planuri și proiecte de promovare, că la primu’ (dintr-un lung șir de) „trebuie decât să îi atragi, în primă fază” m-ai pierdut. Sunt pa pa pa, te pup! Nu, frățiorul meu! Că e ca și cum te-ai apuca să mă operezi, dar tu nu știi să ții bisturiul în mână. Cuvintele, gramatica, exprimarea sunt bisturiul tău. Din secunda aia eu nu mai pot să-ți dau credit. Nu mă mai pot uita la tine ca la un profesionist. Da, știu, tu ai jdemii de clienți (săracii), ai bani, ai succes. Bravo! Da’ cum, mă, să nu știi tu când folosești 2 „i”, când e „doar” și când „decât”. Mi se pare așa…Mie mi se blochează creieru’, recunosc. Și nu te mai pot auzi. De ascultat nici nu poate fi vorba.


Apoi mai e aeru’. Aerul mult mai ozonat pe care îl respiră ei. Tu n-ai acces. Ești neica nimeni. O ard special, că cică așa tre’ s-o ardă freelancerii. Ne-au invadat freelancerii ăștia închipuiți. E plină lumea de ei. Mai strică și imaginea ălora buni. Cum întorci capu’, pac! Dai de unu’ d-ăsta. Îi recunoști. Cool, speciali, 10 cuvinte în engleză, 1 jumate în română, superiori, toate modernitățile călare pe ei. Bine, și asta vine din frustrări, da’ nu stăm noi să facem psihologie aici, că nu ne pricepem, nu de alta. Dar se simte. Nu e putere. Că puterea adevărată înseamnă umilință și adevăr. Înseamnă relaționare corectă și cu respect. Atunci când nu poți să te desfășori fără oameni, pentru că asta presupune munca ta, nu poți, n-ai voie să nu fii real, să nu îi tratezi cu respect.


E plină lumea, din păcate, de „profesioniști” d-ăștia la care punem botu’ ca la Sfintele Moaște. Și mă rupe că oameni deștepți, preocupați de interiorul și dezvoltarea lor le găsesc scuze, într-o admirație d-asta mânată de neîmplinirile profesionale personale: da, dar uite ce succes are. Are clienți cu găleata, e bine văzut, are ditamai firma. S-a învârtit și-a reușit.


Nu-s vreo principială. Am doar vreo 3 idei fixe de care nu pot să scap. Asta e una dintre ele.

Da’ mă zbat ca peștele pe uscat. Că doar ce era s-avem premier una d-asta…Aaa, stai, că premier a fost. Președinte! Doamne, apară și păzește! 😂

Valentine’s Day, my ass!

Am mai scris eu despre adolescența și tinerețea mea timpurie cu toate neajunsurile ei pe parte emoționalo-relațională. Cu alte cuvinte, despre succesu’ nebun pe care l-am avut la băieți /bărbați. Ca să înțelegeți, mi-am dorit și io să fiu, măcar o perioadă, pe piață. N-am fost nici 5 amărâte de minute. Că n-a fost să fie, n-a vrut părinții fetii, cum zicea mamaia la orice neîntâmplare d-asta sau eșec.


Deci, Valentine’s Day oha pentru inimioara mea avidă. Deși sunt mai bine de 20 de ani de când urmăream cu privirea subiectul înflăcărării mele pe holurile liceului de cartier, intrase puternic în vigoare tradiția asta americană de-a sărbători iubirea. Eu n-aveam ce și nici cu cine. Că ăla de-l stockeream pe peste tot îmi cerea 5 lei pentru o poză cu el pe care mi-o făceam eu mie cadou de ziua mea. Deci… Ce Valentine’s Day, ce iubire, ce… Orice.


După liceu, cred că disperarea a ajuns la așa un nivel (inconștient, de alfel), că mi se punea pata pe unu’ și trăiam, vreme de cât mă ținea îndrăgosteala, o iubire unilaterală cum nici în basmele cu prinți și prințese, nici în celebrele telenovele nu se văzuse. Ăla era bărbatul vieții mele. Știam asta cu fiecare celulă disperată a corpului meu. Și dă-i și luptă și dă-i și fă scenarii și filme-n cap, doar-doar o deveni bilaterală. Nexam. Și-acum îi înțeleg, cu mintea mea de femeie împăcată cu faptu’ că piața asta a jocurilor între sexe n-a fost și n-o să mai fie (Doamne-ajută) pentru ea. Ce credeți? În maxim 1 an îmi trecea DE TOT. Cât să mă țină și pe mine picioarele în fuga după iubire, cât să mă țină creierii în crearea de scenarii de întâlniri întâmplătoare de genu’: aaa, bună (dac-aveam norocu’ să mă salute), uite bine, extraordinar de fericită și foarte bine, excelent fac cu viața mea, și eu pe-aici, habar n-aveam că ești și tu…ce situație?!


Nu trecea mult și baaam, mă lovea iar Cupidon cu capu’ de toți pereții. Apărea adevărata iubire a vieții mele. Trecea și asta în câteva luni. Și tot așa.


Pe la 25 de ani (devreme, totuși, cât să n-ajung ca biata profa de biologie din liceu care dansa singură, în autoîmbrățișare, la toate banchetele de sfârșit de promoție) foarte departe de casă, la vreo 4000 de km, l-am întâlnit pe Andrei. Niciun Cupidon, nicio săgeată, nicio iubire a vieții mele. Doar un băiat care, din politețe, mi-a dat mâna să m-ajute să trec un pârâu. Atât. Și cu care am petrecut 90% din timpul următoarelor 2 luni acolo, râzând, vorbind, crescând o prietenie frumoasă. Am continuat aici încă aproape 14 ani. Și-o s-o mai continuăm minim 40, aș vrea eu. Cupidon a venit și el încărcat puternic, după ce-a văzut că e loc de săgetat pe viață.