1 lună fără Facebook

27 septembrie a fost ultima zi în care am mai avut vreo legătură cu Sfântul și minunatul canal de prietenie, socializare, bussinessăreală, și la ce-o mai fi el bun, mărețul Facebook. Niciun contact timp de 1 lună.

Ies din luna asta de izolare socială online cu șorțu’ plin de unsoare și urme de făină de la nenumăratele sesiuni de gătit. Cu mintea clară și lepădată de ceața vieții pe fugă. Cu 4 cărți devotate cu o plăcere nebună, din care una în engleză, ca să fie cu dublu folos. Cu program de gospodină clasică și mamă full time. Și fără frustrări.

Cel mai tare mă bucură că mi-am demonstrat că eu dețin puterea. Că e ușor să iei hățurile și că poți să alegi. Intrasem într-o panică înainte de a lua decizia asta. Cum că devin sau, mai rău, sunt dependentă. Că îmi controlează timpul. Că îmi încarcă capul cu toate nenorocirile fără ca eu să permit asta. Că e un monstruleț.

Nu știu cât de activă voi mai fi pe viitor. Nici nu mă interesează acum. Ce am avut de demonstrat mie, s-a produs. Sunt o fire socială și, deși adaptată la contextul ăsta de rahat și înfricoșător pe care îl trăim cu toții, am nevoie de oameni. De comunicare, de legături, chiar și online.

A fost foarte bine, ceea ce vă doresc și vouă, celor care veți lua decizia la un moment dat să vedeți cum e fără prietenu’ Facebook. La mine a fost cu liniște și pace. Cu mai mult timp liber.

Impresii fără social-media

10 zile de la renunțarea la social-media. A fost mai ușor decât mă așteptam. N-am simțit niciun sevraj, zilele au trecut lin, pline de activități, mai ales casnice. Pe primele 4 nici nu le-am conștientizat. M-am trezit gândindu-mă că, pur și simplu, telefonul a fost folosit pentru ce e destinat, în mare parte, adică pentru comunicare. Nu pentru scrollare. 😋


Faptul că Matei nu merge la grădiniță și că suntem amândoi de dimineață până seara a contribuit foarte mult la trecerea asta mai ușoară. Nevoile lui sunt multiple și parcă se măresc pe zi ce trece. Ai zice că odată cu creșterea copilului, nevoia lui de atenție, de conectare, mai ales, se diminuează. Ei, ași. Din contră. E chiar mai insistent în cereri și mai hotărât.


Pe lângă asta, trebăluielile casnice, rutina din casă cu spălat, mâncare, frecat podele, mănâncă foarte mult timp. Mai ales că ai nevoie să-ți descoperi adevărate skill-uri de îmbinare a lor cu timpul petrecut cu copilul.
Am rupt bicicletele în două cât a fost timp frumos, picioru’ în plimbări îndelungate, am gătit (doar uneori împreună, de cele mai multe ori singură).


Mi-am făcut și o bucurie. Da, e fantastic cum sursele de bucurie ți se schimbă odată cu vârsta. Și mie-mi bate-n geam 40-ul. M-am bucurat tare când mi-am cumpărat mixer cu bol. Pentru gătit. Atât de tare m-am însuflețit când l-am primit, că m-am și apucat de pus în practică rețete. Și așa am câștigat și 2 frumoase kilograme așezate frumos pe corpul meu schingiuit acum 2 luni de dietă.


N-am avut timp să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să stai fără să rupi telefonul cu privirea tâmpă și goală pe pereții altora. M-a luat viața și mă duce zi de zi. Am terminat o carte. Am citit puțin câte puțin, în alea câteva momente libere din zi și am reușit s-o dau gata. Ce trist să te bucuri că reușești să citești. Că ai timp pentru asta. Că ai timp pentru tine. Offline.


Continui. Deocamdată e bine. Mă simt deconectată, dar într-un sens bun. Unul dintre lucrurile pe care le-am conștientizat este că una dintre sursele generatoare de anxietate a dispărut. Îmi apăreau tot felul de articole (sponsorizate sau nu) cu tot felul de anunțuri catastrofale – accidente, restricții, sfârșitul lumii. 😂. Plus postări de-ale unora în care eram certați, trași la răspundere. Nu-mi lipsesc deloc. Sigur, m-am mai întrebat ce face ăla, ce face cealaltă. Oameni care mă puneau la curent cu viața lor postând des. Dar îmi trece repede. Că oamenii importanți sunt la un apel sau un mesaj pe whatsapp distanță.


Am în plan să mai schimb niște treburi și pe-aici. Să dau o înfățișare nouă blogului. Să îl reorganizez. Dar și asta depinde foarte mult de câte mai am de gătit și de câte ore petrec pe covor cu trenulețe, spidermani, omitrixuri și alte activități.


P. S. Cea mai frumoasă zi din cele 10 a fost cea petrecută cu mama la mine acasă. M-a învățat să fac cozonaci. Yeey. Tare bucuroasă am fost. Abia aștept să vină Crăciunul să fac singură primii mei cozonaci de casă. Ce chestie. Să ajungi dependent de mirosul de copt din casă. Ce stare de bine îți dă. Mie îmi dă.

Mirelo, te lepezi de Satana? Mă lepăd de Satana. Te lepezi de Satana?…

Distanțarea socială și fizică pe care o practicăm împinși de la spate, fără ca noi să simțim concret asta, de către rețelele de social media nu e deloc blamată. E conștientă, e asumată, e aproape cerută. Alienarea asta nu ne sperie câtuși de puțin. Suntem sclavii ei și ne ducem viața modernă de oameni liberi pas la pas cu ea.


Panseuri d-astea filosofico-deduzină mi-au mai străbătut mie căpșoru’ de câteva ori, dar le-am trimis pe pustiu. Io sunt „regina la social media” cum zice prietenul meu Alin, râzând cu muci de eforturile mele de-a fi cool pe pereții altora.


Nu știu de ce, nu știu cum, dar mi s-a insinuat ideea în cap că îmi este furat timpul, secundă cu secundă, preferințele, aspirațiile și self-esteem-ul. Hoțul ăsta e de neînvins dacă nu-l înlături. Am mai încercat să scot aplicațiile de pe telefon, astfel încât să folosesc rețelele doar de pe computer. N-a mers. Le-am instalat din nou, cu frenezie și tremur al mâinilor, foarte curând. La câteva ore după dezinstalare. Ca într-un sevraj. M-a speriat la momentul ăla reacția mea, dar se pare că nu suficient. Asta se întâmpla acum 1 an. De-atunci scrollez, lăicuiesc, mă expun, cer confirmări, like-uri, adoruri (mânca-le-ar mama de inimioare, că le-așteptăm cu toții ca pe Sfintele Moaște)… Zilnic, oră de oră aproape.


Aș putea să îmi propun să n-o mai fac și gata. Hehe. Nu merge. Mă trage ața. Mă îmbie. Mă gâdilă. Trebuie făcută cu forța.


Gândul ăsta a început să mă obsedeze de câteva săptămâni. Apare zilnic și, deși e prezent, eu tot mă las dusă în chemarea scroll-ului „a prost” . Că e, în 98% din cazuri, degeaba. Nu primesc nicio informație, nu dau nimic, nu se întâmplă nimic. Pierd informații. Și înțeleg, de la oamenii ăia deștepți în cap care au participat la documentarul Social Dilemma de pe Netflix, că cineva face bani din refreshu’ meu a prost. Mulți rău. Măcar din mândrie și pizmă și tot tre’ să renunț o perioadă.


Nu știu cum va fi. Nu știu cât de conectată voi mai fi cu lumea, cu ce se întâmplă (prietenii mei știu prea bine că-s o babă bârfitoare de primă clasă), cu ce se mai aude, cu ce se mai votează. Ce știu, însă, sigur este că voi fi muuult mai conectată cu Matei, cu mine, cu casa mea, cu gândurile mele. Merită să-ncerc, zic.


De pe 27 septembrie, duminică, rup lanțu’ pentru cel puțin o lună. E un experiment. Sper să-mi placă atât de tare, încât să devin o antisocială media, dacă pot să spun așa.
Sunt implicații, desigur. Nu mai fac talciokuri, că n-am cum să le promovez (doar pe Facebook se promovează astfel de evenimente), nu mai pot share-ui articolele de aici (asta e, or să le citească cei care le primesc pe mail. Și-așa de 1 lună sunt în până gravă de inspirație), n-o să mai știu ce fac vreo 500 și ceva de prieteni. Sper să pot trăi cu toate astea. Am o vagă impresie că s-ar putea să trăiesc chiar bine. 🙈

Vreau apropiere socială. Fizică și consistentă. Îmi vreau prietenii fizic aproape (ce paradox în vremurile astea) și gândurile așezate. Vreau timpul furat înapoi și momente cu Matei neîntrerupte aiurea de notificări. Vreau să fiu „regina moartă și-ngropată a social media„!

Când visele devin realitate

It’s a wrap! 😂

Mai țineți minte ce vă povesteam în articolul Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii?  Cum mă izmeneam de mică în fața oglinzii și jucam toate rolurile pământului inventate și neinventate, încă?! Ore în șir de visat cu ochii deschiși la roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc, exerciții de mimică, așa cum mă pricepeam. Mama, toată copilăria mea, m-a alintat  „actrița lu’mama”. N-am făcut nimic, odată ce-am crescut, ca să mă pregătesc așa cum trebuie pentru o carieră în actorie. Doar mă jucam și mă mângâiam cu scălâmbăielile și replicile scornite de mintea mea sau preluate din „Tânăr și neliniștit”, de exemplu. Dar a venit și vremea mea.


În ultima lună și jumătate am lucrat pentru filmarea unui scurt-metraj. Eu am fost unul dintre personaje. Povestea mi-a plăcut maxim de când am citit scenariul. Personajul era mănușă. L-am simțit de la prima citire. Speram, doar, să simtă și cea care l-a zămislit că mi se potrivește.


Bucuria care m-a încercat în toată perioada asta nu poate fi descrisă. O lună și jumătate am plutit. Și am muncit cu mintea și sufletul ca un ocnaș. N-am mai știut ce e ăla somn odihnitor, pentru că-mi țiuiau urechile de replicile personajului repetate și răsrepetate, „vedeam” imagini din film așa cum putea mintea mea să le materializeze. M-am documentat, am citit cărți despre profilul psihologic în care se încadra femeia asta de-o jucam eu, o analizam pe toate părțile. Tare teamă mi-a fost că n-am să reușesc să o fac una cu mine. Deși existau asemănări pe ici pe colo.


Am primit ajutor valoros de la Georgia Mihalcea și Ela Gavrilă, cele care au regizat și produs filmul ăsta. Și de la colega mea de joc, Marcela Motoc, actriță. Mult ajutor și foarte important. Am învățat lucruri pe care o să le folosesc mult timp. S-a strâns o echipă care, deși mică, a muncit cu drag la proiectul ăsta. Oameni pasionați, săritori, răbdători și prietenoși. Am întâlnit oameni pe care știu c-o să îi păstrez în inimă mereu. Oameni cu care am stat de vorbă minute-n șir, de la care am ascultat povești încredibile (Irinuca), oameni cu care am legat prietenii. M-am bucurat de fiecare clipă și am trăit cu intensitate fiecare moment al zilelor de filmare. S-a muncit zi-lumină.


Aș mai scrie 3 zile despre experiența asta. Mi se învârt gândurile și se amestecă. Degeaba mi-am tras sufletul câteva zile înainte să m-apuc să povestesc despre ce-am trăit. Nu-s detașată și cred că n-o să fiu vreodată. Pentru că e primul meu rol important. Și-l iubesc și l-am hrănit cu părți din mine. Fix așa cum m-a învățat pe mine Dana Dorian, prima care mi-a descoperit veleitățile de actriță și care a scos din mine „adevărul scenic”. ❤️
Acum mă încearcă recunoștința, bucuria și nerăbdarea.

Mulțumesc!

Când dai șansă unui om, bagi o fisă la renașterea lui

Ultima lună mă găsește implicată într-un proiect frumos, cu căutări în interior și în exterior, cu bucuria de a avea șansa de a face unul dintre lucrurile care îmi aduce cele mai multe satisfacții. Sunt recunoscătoare până la Dumnezeu, mai ales că mi se diminuase speranța că se va întâmpla. Muncesc de-mi sar ochii, cu toată pasiunea, ca și cum ăsta e ultimul lucru (profesional vorbind) pe care o să-l fac. Și nu obosesc. Din contră, sunt mai plină de energie ca oricând. E o consumare, dar plăcută.


Și asta mă face să mă gândesc tot mai des la tipul de terapie pe care l-am făcut și de ce a funcționat atât de bine în ceea ce mă privește, într-un timp atât de scurt. Pentru că s-a bazat pe încurajare. Pe susținere și ridicare. M-a ajutat să elimin „dar dacă nu” – urile și să adaug tot mai mult „dar dacă da” – urile.


Deși afișez, așa cum mi-au spus-o mulți de-alungul vremii, o siguranță de sine și o conștientizare a propriilor forțe, lucrurile nu stau mereu așa. Din contră. Am îndoieli, am momente în care self-esteem-ul e mult sub 0. Și când năvălesc pe tine și depresia și anxietatea în același timp, greu mai găsești resurse să îți povestești câte poți face.


N-am fost de acord niciodată cu metoda „datului în cap” la cea mai mică greșeală, pentru a ambiționa. La mine nu funcționează. Mă dărâmă și mă dezechilibrează. Deși, spre nenorocul meu, am avut parte, în anii de educație, de orice fel, de pedagogi care asta au făcut. Îi auzeam în fundul minții strigând: „Ridică-te, că de-aia-ți dau eu acum la gioale! Ca să devii mai bună!” Efectul a fost invers întotdeauna. Sigur, sunt și adulți care au reușit pentru că au fost educați în felul ăsta. În ciuda tuturor dezaprobărilor, pentru a demonstra celor care le-au negat adevărata valoare, s-au zbătut și le confirmă contrariul. Dar cu ce preț? Câte traume lasă lupta asta pentru a primi confirmarea celorlați și mai puțin a ta. Aia că ești, faci, trăiești așa cum vrei, cum te împlinește pe tine.


Am convingerea, greșită, poate, dar e a mea, că niciunui om nu-i e de folos înăbușirea aspirațiilor pentru mai târziu. De către ceilalți. „Lasă, că te anulez eu acum, ca să începi să muncești și mai mult și mai târziu să poți fi cine vrei!” Tăierea aripilor devreme poate să însemne inexistența lor forever.
Veți spune, poate, că nu poți încuraja în orice prostie. Dar ce mi se pare mie prostie, poate să fie aur pentru cel din fața mea.


Astea-s niște gânduri apărute în ultima vreme, în urma conștientizării faptului că nici eu nu fac asta des. Să încurajez, adică. Sunt hateriță de multe ori și îmi dau seama de-abia după. Și nu-mi place. Des mi se pare că ambițiile oamenilor și căutările lor sunt niște prostii. Așa că articolul ăsta îmi e adresat, în primul rând, mie. Pentru că, se pare, că abia atunci când primești tu șansă, faci un pas în spate și zici: bă, stai așa. Ce-ar fi să fac la fel. Poate reușesc și alții să se simtă cum mă simt eu.


Să dăm, să ni se dea și să ne luăm șansele, zic. Și să înflorim!

#My personal challenge. Când încerci să scapi de dobitoc și nu poți, că-l iubești.

Viața cu kilograme în plus e ca viața cu un bărbat degeaba, care-ți mănâncă zilele și tu tot frigideru’ la o masă. Dar omu’ are greutate în relație. Ai vrea să scapi de el, să se ducă-n treaba lui, fără tine, dar ți-e greu să renunți. E comoditate și obișnuință. De ce să te strofoci să iei decizii, să i le comunici, să faci față discuțiilor de după și să explici, când poți să continui așa…

Pe parcurs, devine insuportabil. Ți-e lehamite, ți-e silă, dar mai bagi o fisă în fiecare zi. Cu promisiunea făcută ție însăți că de mâine iei taurul de coarne și îi zici. Dai cu el de pereți. Fiecare zi e juma’ de pâine cu mâncare cu sos greu. Ah, de-ai putea să transformi zilele astea în wassa cu gust de carton… Dar vine dimineața și foamea de primit iubire e prea mare. Numai că iubirea nu e. Sigur că e-n capul tău. Tu primești firimituri de atenție pe care le vezi torturi de ciocolată cu vișine și eclere cu ness. Dar ții morțiș să ai un suflet cald lângă tine (e cald pentru că-i bate inima și-i curge sânge prin vene, că-n rest, e apă de ploaie rece).

Și vine ziua aia. Ziua în care abia începe viața ta. Și îl pupi, frumos, pe portofel, și te iei cu drumu’. Cari după tine, în suflet, toate chipsurile, toate sucurile cu zahăr și toate pungile de semințe. Așa pleci. Cu ele târâș. Dar știi că, la o perioadă distanță, te așteaptă laptele de migdale și salatele. Ești în sevraj și ți-e dor de dobitocenia lui. De alea 2 cuvinte amărâte, aruncate din obligație, cu scârbă protocolară. Hop, și tu le prindeai și te hrăneai cu ele. Zilele trec și visezi că oul fiert mâncat gol, fără pâine, împarte farfuria cu cârnați și o tonă de cartofi prăjiți în mult ulei.

Tu știi ce nu-ți face bine. Clar. Ți-e limpede ca apa plată pe care-o bei, să umfli stomacul. Dar ți-e dor. Te arde-n piept dorul. Reușești să treci de fiecare zi fără ispită cu bine și te feliciți la fiecare pas. Te-ncurajezi. Numai că, chiar și după 2 luni, tu tot preferi dobitocul în fața propriei singurătăți. Pentru că orice-ar spune oricine, o amandină insiropată nu va putea fi înlocuită niciodată de fasting după ora 18.00. Nu cu acceptare absolută.

Acu’, ce vreau eu să vă întreb, pe cele care ați trecut printr-o experiență de-asta: cum fac eu să nu mă întorc la cretin? În cazul meu, cum fac să nu-mi mai fie dor de pâine cu unt și dulceață, de semințe, de torturi cu creme grețoase și dulci?

P. S. Am început să mă lepăd de kilograme pe 4 iunie. Și am zis eu că-mi dau 3 luni să scap de 8. Până astăzi am scăpat, deja, de 6,5 kg. 😉

#Mypersonalchallenge Forgive me, ladies, for i have sinned

Nu prea am mai dat pe-aici. De rușine, vă dați seama. De când am început provocarea asta personală cu 8 kg în 3 luni, adică de pe 4 iunie, mai exact, simțeam în sufletul meu că o să mă pască ispita. Dar am zis că, poate, n-o să mă las și o să fiu, măcar o dată, mai puternică decât poftele de lupoaică hămesită.

Ce mai știam eu clar, e că oboseala mi-e cel mai mare dușman într-un challange d-ăsta. Că dacă nu dorm la prânz ca bebelușii alăptați minim 1 oră jumate pe zi, dacă nu mă culc odată cu prietenele mele și sisters pe inteligență, găinile, n-o să fac față. A venit extenuarea. De vreo două săptămâni, de când am fost io Xena bătăturii și-a treburilor gospodărești, sunt moartă-leșinată. N-ar fi o problemă, dacă nu mi-ar veni să dorm în frigider sau pe raftul de dulciuri de la Mega.

Am comis-o pe nefăcută. Am avut o zi plină săptămâna trecută, cu consum psihic și fizic intens și, când am ajuns acasă, după ora 18.00, desigur, am devastat frigiderul în căutarea frenetică a cutiei cu înghețată. Până am ajuns la sertarul congelatorului unde ședea, frumos, de mai multe zile, nederanjată, cutia plină jumătate de înghețată, am făcut două atacuri de panică (că nu mai e) și 3 flic-flacuri cu celelalte sertare. În maxim 10 minute nu mai era nici urmă. Am lins-o.

În altă seară, deși m-am rugat la Dumnezeu și Măiculița Domnului, preț de 1 oră, cât a durat gătirea, să nu cumva să-mi bag capu’ în vasu’ de yena, am mâncat bunătatea lumii. Macaroane cu brânză. Nicio trufă, niciun fel de mâncare la restaurant cu stele Michelin nu cred că egalează la atracție și bale la gură sore cu spumele acele macaroane cu brânză banale. Măi, sfârșitu’ lumii și ultimu’ fel de mâncare să fi fost și nu cred că mi l-aș fi dorit atât de mult. Am băgat o porție și cu nițel zahăr pe deasupra. La ora 21.00! 🙈

Dar eu am o stea norocoasă care mă ține departe de gânduri suicidale. După așa încălcări ale regulilor autoimpuse, și după așa chiolhane însoțite de mustrări de conștiința grave, nu s-a pus nimic. Și mi-am promis mie…Mi-am dat cu promisiunea peste ochi, ca să mă țin de ea, că faptul că nu s-a pus nimic nu mă va face să bag în mine ca-ntr-un spital, așa cum îmi vine seară de seară.

Ca să concluzionez, deși m-a împins păcatul la alimente nepermise sub nicio formă, eu am reușit să slăbesc 5 kg în 6 săptămâni. Din 8 câte vreau să slăbesc. Mai am alte 6 săptămâni și sigur mai dau 3. N-are cum. Și dacă nu dau… Dup-aia vine iarna și nu mai ies din casă despuiată, în haine de vară adică. Așa că se rezolvă oricum. 😂

#Mypersonalchallenge Ce sport fac, ca să-mi zic că nu fac sport

Nu mi-a plăcut niciodată să fac sport. Mi se pare un chin la care te supui cu bună știință, un efort prea mare pentru o persoană comodă, ca mine. Îi știu beneficiile, le-am citit, le-am studiat de atâtea ori în încercarea de a mă auto-convinge că nu-i dracu’ atât de negru și că 5 genuflexiuni și 3 flotări n-au omorât pe nimeni. Ba, din contră. Dar n-a mers. Nu m-am convins niciodată. Pentru că mi se par oribile genuflexiunile, să alerg degeaba, așa, fără niciun punct la care să ajung, ca o găină fără cap. Am stat în banca mea, relaxată, așa, netonifiată. Ei, ce să-ți spun. Nu tre’ s-arate toată lumea bine sau să se simtă plină de energie, cu toate substanțele fericirii călare. Lasă, facem 10.000 de pași dac-om putea. Dacă nu… Aia e. Mâine-i miercuri.

După ce l-am născut pe Matei, am stat destul de mult la mama, la țară, cu sor-mea. Ea a fost mai prietenă cu sportul. Și acu’ vreo 4 ani, ea începuse să sară coarda când dormeau copiii pe timpul zilei. Aveau multe reprize de somn, bebeluși fiind. Ajunsese, într-un timp scurt, să sară 10.000 de corzi pe zi. Eu mă uitam la ea și asudam. N-aș fi luat coarda să-ncerc să sar și eu nici dacă mă bătea cineva cu ea. Bine, eu atunci dormeam cât dormea și Matei, în depresie neconștientizată fiind. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că, dacă mă străduiam să dau de 2 ori din coarda aia, poate aș fi fost mai trează, în toate sensurile.

Acum vreo 3 săptămâni, stând de vorbă cu ea și văitându-mă că nu pot, efectiv, nu pot să fac și eu niciun sport, mi-a zis că ea crede că ar trebui să încerc să sar coarda. Am început timid. Cu reprize de câte 250 de sărituri. Și am ajuns la 3-4000 pe zi. Sar în fiecare zi. Ce bine c-am încercat! Starea pe care o am după e de regina tuturor lumilor. Brusc, după 3000 de sărituri, sunt cea mai împlinită ființă de pe pământ, sunt slabă, fit, frumoasă, deșteaptă, am apartamente la Universitate și o viață profesională care mă înalță. Am insule la Ocean și nicio grijă. Corpu’ și mintea sunt ceva greu de înțeles, dar niște enigme tare mișto.

În a 3 a sau a 4 a zi am început să caut beneficiile. Adică dacă face ceva corpului sau sar ca tuta-n porumb. Sunt nenumărate. Pe lângă cele pe care le simt, sunt și detalii neștiute, dar care se văd în timp:
■Arzi multe calorii. Mult mai multe decât atunci când alergi, de exemplu. 10 minute de sărit coarda echivalează 8 minute de alergare. Consumi cam 0.1 calorii/săritură, adică aproximativ 1000 de calorii într-o oră.
■Îți îmbunătățește coordonarea. Creierul se concentrează pe picioare. Fără să vrei, ajungi să faci, în timp, mișcări complexe, coordonate cu mâinile care mișcă coarda, mișcări pe care le faci automat. Știu boxerii ce știu, de sar coarda până leșină.
■Elimină riscul de rănire a gleznei, a picioarelor, în general, dacă faci și alte sporturi, pentru că îți întărește mușchii picioarelor.
■Fiind un sport cardio, îmbunătățește circulația sanguină și îți însănătoșește inima.
■Respirația capătă îmbunătățiri. Respiri eficient și asta se vede și făcând alte activități : nu rămâi fără aer.
■Te calmează
■Te face mai deștept. Asta-mi place cel mai mult. Dă-mi beneficiul ăsta și m-ai câștigat!


Astea sunt doar câteva. Ce aș pune eu cap de listă este faptul că e foarte fun. E ca o joacă de copii. Și pe măsură ce sari, vrei mai mult și mai mult. Nu are efectul trasului de fiare cu șpemii de kilograme-n cârcă, să arăți ca Rambo în 2 luni. Cică arăți bine, tonifiat, în timp. Că lucrează mușchii încet și frumos.

În altă ordine de idei, am ajuns la 61 de kilograme. În 5 săptămâni am dat 4 kg jos. Da’ n-a pupat gurița mea pâine proaspătă, rumenită, cu unul dintre cele mai frumoase mirosuri din lume, n-a pupat paste, orez, cartofi, prăjituri. Am mâncat, în tot timpul ăsta, înghețată și niște tort, o dată. Dar nici nu pot să zic că îmi mai e poftă. Că mor dacă nu mănânc. E, și dacă oi simți că o să mor dacă nu bag ceva, o să mănânc. Că nu-i pușcărie.

Viața la țară

Nilă, The smiling shark


Ultimile zile mă găsesc într-un sat, unde-mi desfășor viața ca și cum aș trăi aici de când m-am născut. E satul în care locuiesc ai mei. Le țin locul de „moșier” peste curte și orătănii și de „patroneasă” peste micul butic care aprovizionează oamenii din sat, cât timp ei au singurele zile libere, de auto-concediu, pe an.

Băi, viața nu-i ușoară. Mai ales dacă ai și un butic-supermarket. 🙂 Cine zice că e Zen totul, că ciripesc păsărelele și tu le-ngâni într-o comuniune om-natură desăvârșită, minte de-ngheață apele Buzăului. Nu mă înțelegeți greșit, nu neg că există o astfel de manifestare a vieții. Doar că nu pentru niște oameni simpli, cu curtea plină de găini, porci, curcani, câini, pisici și grădina doldora de bunătăți muncite până la sânge. Dacă ai gazon și te aprovizionezi de la supermarket, atunci da. Ai timp să le asculți pe păsărele și să te răsfeți cu zenul.
Dar aici treaba stă altfel. Așa cum cred eu că stă pentru majoritatea țăranilor care-și muncesc fizic mâncarea și culcarea. Adică iau din grădină lor și bagă-n gură și pun capul pe pernă seara sub acoperișul pe care și l-au construit.


Ia, priviți program!
Mă trezesc la 6.00. Că la 7 vine pâinea. Și timp de o oră te speli, faci cafea, bei cât apuci, speli 2 vase rămase de aseară, când le-ai abandonat înjurând printre dinți că ți-a oprit apa comuna, și fugi mâncând pământu’ la poartă că sună Nea Ion să-și bea berea cu setea apărută peste noapte și să-și ia pâinea pe bon dat pe cereale.


Mă știi cine sunt?”, întreabă vioi, cu bastonu’-n mână, treaz, probabil, de la 04.00.
Da„, zic. „Nea Ion„.
Ion Țigănuș„, mă corectează. „Sunt client de bază, aci, la tac-tu!


După el… Potopu’. Vine satu’ la pâine, bere, maia, înghețată și ce-o mai fi, băi omule. Și ține-te până la 12. Vrei să arunci în tigaie 3 ouă să hrănești copilu’ care te strigă prin toată curtea la trezire, fugi, pui ulei la-ncins sună soneria la magazin. Bună ziua/Săru’mâna, ce vă dau? Că mie mi-aș da niște pumni. 😅


Închizi la 12 magazinul pentru pauza italienească de somn de prânz și te-vârți cu grație, că nu știi de ce să te apuci. Mâncarea nu-i gata nici pe departe, jale mare în casă și curte de dezordine, copilu’ vrea atenție și spectatori aleși (adică tu) la spectacolul pe care îl oferă în trambulină. Și tu visezi la măcar o oră de contact cu perna. Uite-așa te-vârți până se face 16.00 și e gata odihna italienească.


O iei de la capăt până la 21.00. Kilometri de curte între magazin, mașină de spălat, chiuvetă plină de vase, matură, plici de muște. La 22.00 ești K.O., dar copilul tău te solicită insistent pentru o partidă de Bumblebee vs Spiderman la care participi cu sentimentul vinovăției că tot ce-a-nvățat azi a fost de la Bubu, câinele, de la taică-su cu care a adunat iarbă pentru pui și cu care a adunat ouăle de la găini și de la vântu’ care de-abia a adiat ușor într-o conversație ca de oameni mari.
Faci baie, îi faci și copilului care arată ca Nilă, bagi animalele la culcare și pe la 23.30, în sfârșit, te-ntinzi. Hopa… ți-ai amintit că n-ai băgat la rece supa care s-a făcut, practic, singură azi și te ridici. Somnul mai vine pe la 02.00.


E ora 6.00. Bună dimineața, nea Ion Țigănuș! O bere și-o pâine la băiatu’!

Femeia la 40 de ani (o femeie)

O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.

Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.

Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!

O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!

Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!

Sursă foto: Pinterest

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: