Tatăl meu, Spidermenu’ meu

Știi cum e să te simți dorit de dinainte de-a te naște? Să fii crescut de părinți buni, calzi, care-ți arată iubirea la fiecare minut prin gesturi, prin vorbă, prin acțiuni, prin protecție?


Am fost întrebată la un casting cine e eroul meu. Pe cine admir atât de tare încât sa-l pot numi eroul vieții mele. Am răspuns fără să ezit: TATA!
Eu am un tată cum nu cred că mai există pe lume. E ca și cum Dumnezeu s-a hotărât să toarne toată bunătatea din lume într-o singură ființă și l-a ales pe el. O exprimă prin toți porii.
N-a știut să facă altceva toată viața, decât să îi ajute pe alții, să sară la cel mai vag semnal că cineva e în nevoie. Nu știe să spună NU și spune DA cu mare bucurie.
E corect și responsabil. El și mama ne-au crescut în egală măsură și a știut întotdeauna ce e de făcut.
Am amintiri atât de frumoase de când eram mici când, deși avea 2 locuri de muncă, ca să se asigure că nu ne lipsește nimic, petrecea timpul liber cu noi: pe bicicleta pe care improvizase 2 scăunele, ca să poată pleca cu amândouă, la țară, în Orășelul Copiilor, acasă, la Sandy Bell, când îl surprindeam lăcrimând 🙂.
Știi cum e să nu simți frică niciodată față de părintele tău? Să simți doar protecție și iubire? Știi cum e să nu te simți judecat niciodată? Să simți doar susținere și toleranță?


Îmi imaginez că pentru un tată de fete, cel mai greu lucru de oferit e libertatea în adolescență. N-am simțit decât încredere din partea lui. Ca și cum făcuse toate cursurile de parenting neinventate încă. Ce-o fi fost în capul lui?! 🙂


Cunosc atât de multe mame care nu au nici măcar 10% din blândețea pe care o are tata în privire atunci când se uită la noi. Așa ne-a privit toată viața.
Și e puternic și priceput să rezolve orice problemă. Câtă liniște ne-a oferit puterea lui. Ce copilărie frumoasă și liniștită.


Eu știu că dacă toți bărbații ar fi ca tata, lumea asta toată s-ar schimba într-o lume frumoasă, cu oameni curați și buni, cu iubire de semeni și sensibili.
Te iubesc, tati!

Happy birthday to me!


Îi știți p-ăia care apar așa, dintr-o dată și ne spun cum s-au regăsit ei pe ei înșiși și cum știu ACUM cine sunt și o perioadă ne inundă viața virtual socială cu imagini și texte care să ne bage bine-n cap, să nu mai avem nici urmă de dubiu, că ei s-au redescoperit?! Cu texte motivaționale de pe pinterest, cu sloganuri goale de conținut, înflăcărați și imposibil de oprit în a ne înghesui în propriul wall?

Băi… Eu îi știu. Și pe subiectul ăsta, în sinea mea, am fost (mai sunt, încă, nițel) super hateriță. Da’ mai lasă-ne măi, nene, cu haștagurile tale cu happy happy joy joy și cu iluminarea și calea ta divină. Mie-mi spui de tine?!


Da’ încerc să-mi revin. Și-s nesi, că încerc să-mi revin acu’, că mă încearcă și pe mine o versiune d-asta de autotrezire. Mă rog, o variantă mai low buget așa, un soi de second-hand pe iluminare. Și măcar 10% îi înțeleg. Îți vine să strigi în gura mare. Să te duci la Unirii despuiat, să atragi babetele și moșii aflați la plimbare, dar avizi de cancanuri stradale. Și după ce-i atragi, să le zici cum tu, un trist obosit o viață întreagă, te-ai trezit acu’ și viața ți se pare ecler cu ness și ciorbă de perișoare. Adică ce e mai bun pe lume. Și cum ai tu planuri să-ncepi să trăiești la 40 de ani, după ce până atunci ai fost o marionetă autoconstruită pentru entertainmentu’ populației care ți-a traversat destinu’. Cum te uiți tu acu’ în oglindă și te vezi plin de riduri, cu gușă, cu pungi de mega la ochi și cu pieile lăsate, dar te iubești de nu mai poți. Pentru că mai ai de defilat încă minim 20 de ani cu corpul ăla. Cum te pui pe primul plan, așa cum îți zicea și tanti stewardesa în avion să faci și tu o înjurai în gând de egoistă nesimțită și te-ntrebai cum naibii nu se simte asta vinovată să-i vină să se biciuiască singură de cât de mult repetă asta. Știai că e logic că nu poți ajuta pe nimeni dacă tu ești mort, da’ nu ți-a explicat nimeni, ca la proști, că nu poți ajuta chiar pe nimeni dacă tu ești oale și ulcele pe dinăuntru…
Că te feliciți că, în loc să îți mai iei 3 țoale obosite de la mall, te duci cu banii ăia să te-ajute cineva să-ți deschidă capu’ ăla care e deschis la tâmpenii valabile să înfrumusețeze viața altora, dar nu și pe a ta (sau chiar în detrimentul ei).


Așa că eu mă retrag din clubul haterilor faceboocisti pe subiectul ăsta. Și stau liniștită, că noi, ăștia de ne place să dam din gură și să facem conversație pe ce fac alții (noi suntem atât de plictisitori, că oricum n-avem ce să dezbatem din ce ni se întâmplă) vom găsi întotdeauna subiecte noi de haterit și dezbătut.

Sweet 40 mă-ndrept cu pași repezi spre tine. Fii blând, anule, și mai dă-mi niște scatoalce, așa cum ai făcut acum, pe ultima sută de metri, să ajung să dau și io mâna cu mine și să știu cu cine dracu’ stau de vorbă!

Sursa foto: pinterest

Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!