Arhive pe categorii: Galagie Mare

Facebook, această bancă cool de la poartă


De ceva timp am o tresărire, așa, când dau să apăs butonu’ de Facebook de pe telefon, să mai văd și io o pisicuță, o postare de-a lui Vlad Eftenie cu peisaje minunate de prin țară. Pentru că uit, pentru câteva momente, că e război. Pe Facebook. Și dau cu nasu’ direct în el. Caut disperată pisicuțele, nu mai sunt decât câteva. Caut peisaje, sunt pierdute, pe undeva, pe fundul internetului.


Și dau de răzmeriță. De furci, topoare și gaze lacrimogene aruncate-n luptă de soldați neînfricați în scuturile lor cumpărate de la Tex (ce pijamale confortabile, cele mai bune. I love Tex!).

Îmi și imaginez dialoguri. Fănica o sună pe Floarea:


„Ai văzut? Ești pregătită?”
„De-abia m-am trezit, ce-i?”
„Făi, Floareo, țara arde și tu dormi? A scris Cutare de Gigi Pistolaru că a zis că poartă mască și că să facem și noi la fel. Idiotu’ cretin! Auzi…”
„Stai, Fănico, c-aseară rămăsesem la Adi Vultur să-l căsăpim! Nu mai…?!”
„Lasă asta… E nou, apărut acu’!”
„A, păi bine, stai așa, că mă înarmez cu coada de matură, aci, lângă mine, și deschid calculatoru’! Păi se poate așa ceva… Gunoaiele…!”


Mame, tați, cu copiii urlând lângă ei că vor atenție n-au timp.


„Mami, tati, vă jucați cu mine?”
„Măi, copile? Dar tu chiar nu înțelegi că noi avem un război de dus? Pentru viitorul tău! Pentru tine! Uite, e un nene aici, un… nene, să-i zicem, care zice că să nu purtăm mască! Noi tre’ să ieșim la luptă. Pentru tine, puiule!”
„Unde, mami? Plecați la război? Io cu cine rămân?”
„Aaa, nu, nu, dragu’ meu, nu plecăm nicăieri. Stăm cu tine în casă. Deschidem calculatorul, și-n câteva ore am terminat. Îl eliminăm pe inamic.”
„Mami și tati sunt eroi! Yuhuuu!”


Și luptă și dă-i și luptă și dă-i. Azi e Floricica Dansatoarea, mâine e Vulpița, peste 3 zile e Esca și tot așa. Oamenii au treabă. Oamenii sunt mânați de dreptate și adevăr. Al lor. Absolut. Nu pot sta cu mâinile-n sân.

Mocnește o furie care trebuie dezlănțuită. Sunt probleme nerezolvate. Numai ca proiecția lor nu ajută. Mai ales când subiectele pe care le proiectezi ca să le rezolvi, sunt doar niște degete care tastează dintr-un fotoliu din Drumul Taberei.


Băi, nu știu, dar eu vreau pisici și selfie-uri cu fete frumoase și băieți frumoși, și povești drăguțe și experiențe plăcute împărtășite.


Poate am noroc la anu’…

Sursă foto: Pinterest

Unleash The Beast – Furia Femeii

Sensibilitatea și gingășia femeii sunt atuuri nu numai în fața sexului opus. O femeie sensibilă deschide uși ale comunicării blocate. Ea se insinuează ușor, neintenționat, în medii greu de pătruns. Menirea de a aduce pe lume viața, de a crește și educa alte ființe umane îi oferă atuul pe care niciun bărbat nu-l va putea avea vreodată. Calmul unei voci feminine are impact. Își pune amprentă și aduce liniște. Mamă sau nu, o femeie are măcar un sâmbure, cât de mic, de instinct matern, protector, pe care, în relații de orice fel, îl dezvăluie la nevoie. Și asta dă liniște.

Această pace interioară e, de multe ori, o mantie înfrumusețată, o mască necesară a clocotelilor care se întâmplă de ani și ani înăuntrul femeii. De multe ori, zâmbetul cald ascunde frustrări și furii greu de imaginat, dar înmagazinate cu prudență. Pentru că așa știm, de când e lumea, că trebuie să facem. Femeia furioasă e nebună, femeia cu angoase e speriată de bombe, femeia care își urlă neputințele e o isterică numai bună de evitat. Robotului-femeie i s-a trasat traiectoria clară. De la care nu trebuie să se abată. În drumul ăsta desenat de istorie pentru ea, femeia e iubire necondiționată, e masă caldă, e somn odihnitor, e casă curată și primitoare, e bună-dispoziție. Indiferent de modificările lumii ei interioare.

Capacitatea unei femei de a sparge, dintr-o furie de nestăvilit, toată vesela din propria ei casă, după care, cu zâmbet cald și sincer își întâmpină copilul în pragul casei, este egală cu a ursoaicei rănite care se ridică să își hrănească puii. Când urna se umple pe interior de frustrări, vise neîmplinite, urlete mute de neputință, umilință și lipsă de libertate a manifestărilor, buba începe să supureze, scoțând la iveală toate cele de mai sus valabile în generații întregi de dinainte și după ea.

Momentul în care se dezlănțuie tot infernul interior e critic pentru cei din jur și eliberator pentru ea. E catalogată, e scoasă din tiparele acceptate și se ia distanță. Atunci ea are nevoie de ceilalți. E un paradox.

Sunt femei care o viață întreagă au fost calme, împăciuitoare, calde și zâmbitoare. Și care fierbeau fără ca cei din jur să bănuiască, măcar. La un moment dat, furia neexprimată a pus stăpânire pe minte și corp, sub forma unei boli psihice ireversibile. Furia neeliberată e cancerul minții. Să te ferească Dumnezeu să fii în calea unei femei căreia i se zbate o venă și e în pragul unei crize. Sunt puține momente mai încărcate ca unul de-ăsta.

Furia femeii e surprinzătoare când se manifestă. Are intensitatea și forța unui uragan, mătură tot în cale și exprimă neîmpliniri vechi de ani buni. În fața provocărilor vieții, după o astfel de manifestare, majoritatea suntem capabile să ne repliem pentru a ne relua drumul. Facem doar câte o oprire pentru a mai da jos din greutățile cărate de prea mult timp.

În ultima perioadă, datorită contextului profesional în care mă aflu, am gândit și m-am documentat mai mult despre înfierarea noastră. Și-am ajuns la mine și la ce am fost înainte de terapie. Nu mi-e dor deloc de zilele întregi în care, de furie, mi-aș fi smuls carnea de pe mine. Nu duc lipsa momentelor în care mă simțeam în pragul unui AVC de la simple discuții care trezeau în mine răni mult mai vechi și mai adânci. Nu mi-e dor de neputința mea de a gestiona crizele interioare de urlet.

Dați-ne voie să fim furioase mai des, ca să ne depresurizăm și s-ar putea să aveți o surpriză plăcută. 🙂

Unleash The little beasts în you, ladies! 🤗

Când credem că știm tot și, de fapt, nu știm nimic…

Băi, eu cred ca toți suntem proști, într-o oarecare măsură. Adică eu cred că fiecare are, într-un anumit moment al vieții lui, o doză mai mare de prostie decât în mod normal. Se ard niște circuite, sinapsele o iau razna, ceva se întâmplă. Oricine-am fi.


Dar în perioada asta constat că suntem puțini ăia care nu știm mai nimic. Și lumea s-a deșteptat brusc. Au apărut ăia de se-ncurcă de raza divină când merg la pas. Eu recunosc că îmi dau seama că nu știu prea multe. Și mi-e greu, cu mintea mea să înțeleg dedesubtul unor lucruri care se întâmplă. Nu știu unde să mă duc cu mintea ca să rezolv dilemele.

Habar n-am. E o limită. Și-atunci apelez la alte calități care mă recomandă. Nu, nu vocea și talentul, că astea-s vax acum. Nu interesează pe nimeni. Mă duc la responsabilitate și grija față de om. Oricine ar fi ăla. Că majoritatea mare merităm să trăim liniștiți.


Nu pot cuprinde cu creieru’ meu conspirații la nivel global cu prețul a milioane de vieți (pe motiv de sănătate sau sărăcie cruntă), nici schimbări de valori mondiale cu forța și nici interese personale a câtorva în detrimentul a miliarde. Nu pot. Așa că fac ce cred eu că e mai bine pentru mine, familia mea, prieteni, doamna de la magazin și vecinu’ de palier cu care împart liftul și casa scării. Am grijă. Port mască, mă dezinfectez și mă spăl pe mâini mult mai des decât o făceam. Și nu m-apropii prea mult. Și-așa am momente în care sunt anti-socială maxim. Sunt celebră în grupul de prieteni pentru „Nu vreau prieteni noi!”


Liberă sunt și-acum. Îmi desfășor viața și mă bucur de tot ce fac. Nu mă ține nimeni să n-o fac. Dar, dacă ăia luminații, care descurcă ei cu mințile lor enigmele lumii acu’ și știu ei mai bine nu au și asta la purtător, de responsabilitate vorbesc, s-ar putea sa nu mai am nici dramul ăsta de libertate. Să nu-l mai aibă nimeni. Și să ne distrugem bucuriile zilnice unii altora. Să ne afundăm în drame care ne lasă nouă și copiilor noștri cicatrici pe viață.


Eu nu aș vrea, n-aș putea să suport gândul că sunt trigger-ul pentru nenorocirea cuiva. Oare s-a-nrăit lumea așa de tare? Oare egoismul extrem și nepăsarea au distrus orice urmă de grijă pe care ne-o purtăm reciproc?!