Ora 1 a sosit, OTV-ul n-a venit

Măi, oameni buni, după ce mi-a fost dat s-o-ntâlnesc pe Peg Bundy în carne și oase, a apărut și sor-sa. E mai ‘telectuală, lucrează la bancă. La aia, cea mai veche, neaoșă cu angajați neaoși, cu brânza și salamu’ pe ziar.

Citește în continuare „Ora 1 a sosit, OTV-ul n-a venit”

Sunt fucked-up, deci pot să ud și canapeaua

Nu sunt o feministă. Nu sunt pentru că am considerat întotdeauna că fără ei, fără bărbați, trăim mult mai greu, spre imposibil. Nu-mi săriți în cap. Poate că mă simt eu mai neajutorată. De multe ori am dat dreptate bărbaților în detrimentul femeilor și mi-am petrecut timp mai prețios în compania lor, prieteni buni fiindu-mi, decât ascultând false probleme și lamentările unor femei care nu știu pe ce lume se află, dar dau în ei, în bărbați, nenorociții, ca surdu-n clopot.

Citește în continuare „Sunt fucked-up, deci pot să ud și canapeaua”

Haos cu talent

Ultimul articol pe blog e din 11 ianuarie. 10 zile. 10 zile în care n-am reușit să stau jos 30 de minute fără să fiu ruptă-n gură de somn. Mă simt ca o băbuță la sfârșitul zilei, cu dureri de genunchi, de spate și obosită moartă. Nu fac nimic extraordinar, ce vă-nchipuiți?! Mâncare, curățenie, fac traseu viteză sufragerie-bucătărie la cele 50 de strigăte „mamiiiiiiiiii” pe zi. Și cam atât. Băi, da’ mă dor șalele ceva de speriat. Și mintea… Mintea lucrează, da’ prost, că nu poate să pună ideile cap la cap.

Citește în continuare „Haos cu talent”

Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație

M-a întrebat o amică cum de pot fi atât de autoironică și să umplu scrierile mele cu umor și brusc, de la o postare la alta, să pot deveni serioasă și să expun trăiri intense, cu iz de suferință. Cum se întâmplă switch-ul…
Sunt o circăreasă (iată, ce cuvânt sublim 😂). În cea mai mare parte a timpului, mai ales în prezența altora, îmi place să îi dau cu veselie și umor. Și ce material mai bun decât propria-ți persoană poți avea? E mult mai la îndemână să faci mișto de tine. Plus că simțul penibilului la mine e în pom și pomu’ departe rău. Fac asta în preajma celorlalți conștientă de faptul că oamenii au propriile neguri care le toacă interiorul. De ce aș mai veni și eu cu ale mele? Nu mă ascund. Doar că prefer să dau mai departe pozitivitate.

Citește în continuare „Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație”

Două femei – fără să știe, fără să vrea…

Demult, în Bucureștiul comunist trăiau două femei. O soacră și o noră care urmau rețeta bine-cunoscută în cazul unei astfel de relații. Nu exista comunicare, nu exista toleranță, doar reproșuri și frustrări de o parte și de cealaltă. Soacra crescuse doi băieți pe care îi dăduse lumii și nu accepta nicio femeie ca fiind cea mai importantă în viața lor de adulți în afară de ea. Era mamă. Și nu avea puterea să conștientizeze că acum inima lor se împărțea.

Citește în continuare „Două femei – fără să știe, fără să vrea…”

Un sfârșit de an cât se poate de prost…

Sunt foarte supărată. Sunt mâhnită și rănită. M-am perpelit toată ziua. La propriu. C-am dat drumu’ la cuptor să se facă cald în casă. Că nu e nici urmă de căldură și de apă caldă. Deci chiar m-am perpelit. M-am mai încălzit cu telefonu’ în mână că s-a-ncins de la scrollat. Măcar nu mi-am pus mănușile în casă…

Citește în continuare „Un sfârșit de an cât se poate de prost…”

Ca asa-s zilele mele…

Sunt la mama si scriu cu greu, pentru ca, de cand am ajuns, sunt intr-o stare de betie fara a fi consumat alcool. Sunt, efectiv, anesteziata. Dorm mult si mananc tot ce prind. Constientizez ca sunt pe o panta periculoasa, dar, deocamdata, nu pot sa fac nimic. Ma conformez si fac ce-mi cere corpul. E ca si cum zice: lasa-ma putin sa ma relaxez. Ca m-ai tinut numai intr-un stres si-o alergatura. Pana in ianuarie, cand ma intorc in Bucuresti, e posibil sa ma dublez.

Am fugit la ai mei, ca un copil mic care are nevoie de protectie si caldura. Si cand am pus piciorul in casa, m-am relaxat cu totul. Mi s-a golit mintea, corpul isi vrea portia de odihna. In ultima vreme stresul se accentuase. In jurul meu, prietenii s-au pozitivat (Slava Domnului, sunt ok toti), eu alergam sa-l las pe Matei (cat mergeam la munca) rudelor noastre dragi (dar aflati toti in zona de risc) si stateam cu un stres fantastic c-as putea fi sursa imbolnavirii lor. Cu mintea tot timpul in alerta, cu frica, cu dar daca-uri. Teama nu cred ca mi-a fost niciodata pentru mine. Chiar nici pentru Matei. Ci pentru cei pe care i-am putea afecta, batranii si bolnavii cronici din familia noastra. Inainte sa vin la ai mei, mi-am facut 2 teste. Ca sa pot sta linistita, sa fiu sigura ca pot merge, si ei sa fie in siguranta.

Cand planificam vacanta asta prelungita, mi-am facut foaaaarte multe planuri. Cum o sa profit eu de tot timpul asta ca sa fac cat mai multe cursuri de pe Masterclass, cum o sa gatesc intruna, cum o sa ies din casa si…cate si mai cate. Am venit de 2 zile si n-am facut absolut nimic. Am vegetat. Dorm in reprize. Mananc mult (ce gateste mama) si degeaba si n-am niciun gand. Bate vantul si-n capul meu si-afara. Delasarea asta sper sa nu tina pana se termina sederea mea aici. Ca o sa ajung acasa si o sa fiu foarte frustrata ca imi propun chestii si nu fac nimic. Sau fac, dar prea putin din cat as putea.

Imi fac wishlist aici, ca sa ramana negru pe alb si poate ma-mpinge rusinea de la spate:

  • vreau sa gatesc mult, sa experimentez, sa inventez sau sa iau retete si sa le reinterpretez
  • vreau sa fac poze. Multe. Oamenilor, locurilor, mancarurilor 🙂
  • vreau sa invat sa fac paine frantuzeasca
  • vreau sa scriu (probabil, daca voi atinge punctele de mai sus, asta se va rezolva de la sine)

Nu-s asa multe si cred ca pot sa inserez si niste sesiuni de somn d-ala sanatos, cu bale la gura. :))) Hai, sa ramanem sanatosi!

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Ia-te la mișto!

Povestea David Sedaris, un scriitor de eseuri super cunoscut, în cursul lui de pe platforma Masterclass, că locuiește într-un sat din Anglia și niciun locuitor al satului respectiv nu știe mai nimic despre el. Despre câte cărți i-au fost publicate, despre succesul international de care se bucură de ani. Consătenii lui îl știu drept garbage-man (omul care strânge gunoiul). Au denumit chiar și o mașină de gunoi după el. Pentru că omul ăsta, după ce își face rutina zilnică (care include și scrisul), se duce în sat și strânge gunoiul. În fiecare zi. N-a ținut niciodată morțiș ca cei care locuiesc în aceeași loc în care își duce traiul de mulți ani să știe cine e el. Ba chiar i se pare interesant și funny că ei îl percep ca fiindu-le inferior din punct de vedere social. El nu e un om umil în sensul rău al cuvântului (umilul e, automat, supusul). Ba chiar pare a fi un om dificil, dacă îl urmărești vorbind. Sensul bun al cuvântului umil e egal cu smerenia. Să știi cine ești, dar să nu ții neapărat să le-o arăți și altora. Multora. Oricând. Ci să-ți vezi tu de valoarea ta acolo, în liniștea și conștiința ta.

Desigur, David Sedaris e un culegător acerb de situații ciudate în care îl pune viața. De situații neobișnuite, hilare, în care îi îndeamnă pe cei care vor să scrie cu umor să se pună cu bună știință. Să se lase duși în ele și să le savureze. Sunt o bogată sursă de inspirație pentru scris, spune el. O la fel de mare resursă interioară cred că este autoironia.

Ca să faci autoironie e nevoie să te dai un pas în spate, să te detașezi de propria persoană și să te uiți puțin la tine: ia, să vedem, moșule, cu ce defilezi?! Și constați că se depresurizează capul. Interiorul. E mult mai ușor să-ți privești defectele, greșelile detașat. Te și umflă râsul. Iar râsul e terapie curată.

Eu nu m-am luat niciodată prea în serios. N-am trecut de faza țiți-miți-piți-ghimi-ghimiță-ghimizdroc total. Mă retardez (sau, mă rog, pentru elevați, accesez ) la nivelul copilului din mine de multe ori. E un mecanism care mă ajută să trec peste situații complicate, cărora adultul nu le-ar putea face față la fel de bine. Aleg să râd de mine, de situațiile în care sunt, de reacții pe care le am. Nu le bag sub preș. Le-aș băga dacă nu le-aș da importanță. Doar că aleg să le înfrunt așa.

Am prieteni care nu înțeleg modul ăsta al meu de abordare a situațiilor. Li se pare că îmi cobor stima de sine. Că mă umilesc (în sensul rău). Ei, cum aș putea să mă autoumilesc?! Doar n-am luat-o razna…Să ne înțelegem n-am ajuns la my inner self și de-astea, nu am ajuns să mă uit în oglindă și să mă scuip să nu mă deochi de valoroasa și deștepta și conștienta de sine a lu’ mama ce sunt eu. Dar eu, fără să fac mișto de mine, n-aș mai putea scrie aici niciun rând. Că eu despre mine scriu. Mă rog, mă mai leg și de alții…da’ mai puțin. Cum ar fi să o iau pe miriște și să scriu doar despre cât de mișto sunt eu?!

În primul rând că mai mult de câteva rânduri n-aș popula. Și eu trebuie să scriu articole….daaaah. S-ar duce viața mea de bloggeriță de succes pe-o rază de 2 cartiere bucureștene. În al doilea rând, m-aș repeta. Și mie nu-mi place să mă repet. Și-n al treilea rând, n-aș mai râde la propriile glume, cum se lăicuiesc (ador) oamenii la propriile postări pe social media. Mai e un rând. Am observat că dacă râzi tu de tine, ceilalți o fac cu tine. Și, de multe ori, încercările de bulling sunt omorîte din fașă. Păi nu mai ai loc de mine, prietena mea, că io sunt campioană la râs de mine. 😉

Ce zic eu e că autoironia face bine la căpuț. Ne dă cu relaxare, cu reveneală, vorba prietenului Cristi, ne face să luăm viața mai ușor. Să mai tăiem greața. Dacă mă luam foarte în serios când mă aflam în perioada gri de depresie și anxietate (că mai sunt acolo, mititele, dar sunt pe un gri-roze) mi-ar fi fost mult mai greu să trec peste. Și cred că dacă te iei de guler cu umor ieși mai repede la lumină. Ți se ia ceața de pe ochi. :))

Să râdem, zic. Și să îi invităm și pe alții s-o facă alături de noi. Că-i pe auto, că e la liber, nu contează. Să ni se urce nivelu’ de serotonină și hohotele să răzbată-n lume!

Imagine de Alexander Lesnitsky de la Pixabay 

Totul va fi bine!

Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.

Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.

Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.

Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.

E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.

M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.

Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.

Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.

Totul va fi bine! ❤️

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: