#yourbeautymasters, The Masters of my heart

Acum o oră am trăit unul dintre cele mai grele momente din ultima vreme. Am încercat să îi fac față cu demnitate, în picioare, deși mă deplasam cu genunchii înmuiați și inima plângând. Cu corpul tremurând din toate încheieturile și cu lacrimi amare în gât.


Mi-am luat la revedere de la colegii mei, așa cum nu aș fi vrut s-o fac vreodată. Știam că o să vină momentul, eu l-am hotărât pentru binele meu și al copilului meu. Dar a venit mai devreme cu 2 săptămâni și în condiții la care nu m-aș fi gândit.

Astăzi, toți ne-am luat la revedere unii de la ceilalți. Ei pentru 2 săptămâni (Doamne ajută!), eu pe termen nelimitat. Am văzut iubire în ochii noștri. Iubire, teamă, nesiguranță și prudență. Unii semeți, dârji, alții derutați, tulburați și cu inimile strânse. Totuși, pe undeva, prin colțuri, plutea un abur de speranță. De curaj. Atât cât putem fi de curajoși și încrezători în perioada asta.

Nu ne-am îmbrățișat. Am preferat s-o facem cu inimile și cu ochii. Pentru că fiecare dintre noi știe câtă iubire primește de la ceilalți. Ne-am părăsit cea de-a doua casă cu stomacul contorsionat.


Thebeautymasters of my heart, sunteți cea mai frumoasă echipă din care am făcut parte! Sunt onorată să vă cunosc și vă mulțumesc pentru tot ce-am trăit alături de voi!
Să ne vedem cu bine!
A voastra, Miri ❤️

Jmecherii de Forță Majoră

Trăim niște vremuri tare căcăcioase, dacă ne gândim la recordurile în vânzări de hârtie igienică, dar și la ce atârnă zilele astea în pantalonii noștri, cuprinși de panica provocată de nenorocitul ăsta de virus. Unii se manifestă pe față în toată splendoarea panicii, alții o ard chill, responsabil, semeț, dar cu buza de jos tremurandă la o privire mai atentă. Lucru perfect normal, după părerea mea umilă și cu mici rămășițe de anxietate.


Eu sunt când panicată de și simt cum mă ia de la ceafă o durere de cap surdă dătătoare de scenarii proaste, când liniștită și rațională.
Fac tot ce zic autoritățile, mă feresc, mă spăl pe mâini de zici că s-a băgat probă la Jocurile Olimpice și mă antrenez să particip. Merg cu trotineta la serviciu, țin distanța, am renunțat la orice formă de socializare offline.


Dar eu nu sunt jmecheră. Eu sunt, ca mulți alții, doar o manipulată, o nevertebrată care ascultă și execută ce i se spune să facă. Nu-s deșteaptă-n cap ca Jmecherii. Ăia de i-am văzut eu aseară, în deplasarea cu trotineta pe Calea Victoriei, populând mai mult de 3 sferturi de baruri, cu berile-n față, scuipând-și vorbele unul altuia-n față. Pentru că ăia sunt ei înșiși Forța Majoră. Păi ce?! Le spune lor Statu’ că e groasă treaba și tre’ să-țepenească-n casă?! Beeeei, păi ei sunt Forța, tăticuuuu’. Și sunt Forța pă centrul Bucureștiului.

Ei sunt buricu’, ei se bat cu Covidu’ ăsta, că ei sunt țeavă, frate. Și ei știu, ca frații lor virali de pe net, că virușii sunt doar în calculatoare. Ce încercăm noi, prostimea, să-i manipulăm pe ei cu de-astea. Ei au de crăpat bere-n ei. Au de turnat alcool pe jgheab, ca să stingă, dacă e ceva, și totuși e vreun Covid. N-au zis ăștia că se spală virusu’ cu alcool? Și ăla de pe Calea Victoriei e țiplă, e de calitate, e bombă, Moșule!


N-ar crăpa-n ei o bere cu mâna la cuc în sufrageria lor. Că nu e pă socializare. Și ei sunt niște oameni sociabili… Las’, să stea proștii-n casă. Manipulații.
Beeei, toți ăștia de vă feriți, pe voi și pe ai voștri, sunteți niște… Niște…. Hai, că nici nu mai am cuvinte…. Ăia-s baza! Ăia care știu ei mai bine!
Ăia care mușchii lor e Forța Majoră, da?

P. S. Manipulaților și colegilor mei frați din categoria prostime, vă urez sănătate și râs în hohote, cu inima liniștită, cât mai curând! 😘

Valentine’s Day, my ass!

Am mai scris eu despre adolescența și tinerețea mea timpurie cu toate neajunsurile ei pe parte emoționalo-relațională. Cu alte cuvinte, despre succesu’ nebun pe care l-am avut la băieți /bărbați. Ca să înțelegeți, mi-am dorit și io să fiu, măcar o perioadă, pe piață. N-am fost nici 5 amărâte de minute. Că n-a fost să fie, n-a vrut părinții fetii, cum zicea mamaia la orice neîntâmplare d-asta sau eșec.


Deci, Valentine’s Day oha pentru inimioara mea avidă. Deși sunt mai bine de 20 de ani de când urmăream cu privirea subiectul înflăcărării mele pe holurile liceului de cartier, intrase puternic în vigoare tradiția asta americană de-a sărbători iubirea. Eu n-aveam ce și nici cu cine. Că ăla de-l stockeream pe peste tot îmi cerea 5 lei pentru o poză cu el pe care mi-o făceam eu mie cadou de ziua mea. Deci… Ce Valentine’s Day, ce iubire, ce… Orice.


După liceu, cred că disperarea a ajuns la așa un nivel (inconștient, de alfel), că mi se punea pata pe unu’ și trăiam, vreme de cât mă ținea îndrăgosteala, o iubire unilaterală cum nici în basmele cu prinți și prințese, nici în celebrele telenovele nu se văzuse. Ăla era bărbatul vieții mele. Știam asta cu fiecare celulă disperată a corpului meu. Și dă-i și luptă și dă-i și fă scenarii și filme-n cap, doar-doar o deveni bilaterală. Nexam. Și-acum îi înțeleg, cu mintea mea de femeie împăcată cu faptu’ că piața asta a jocurilor între sexe n-a fost și n-o să mai fie (Doamne-ajută) pentru ea. Ce credeți? În maxim 1 an îmi trecea DE TOT. Cât să mă țină și pe mine picioarele în fuga după iubire, cât să mă țină creierii în crearea de scenarii de întâlniri întâmplătoare de genu’: aaa, bună (dac-aveam norocu’ să mă salute), uite bine, extraordinar de fericită și foarte bine, excelent fac cu viața mea, și eu pe-aici, habar n-aveam că ești și tu…ce situație?!


Nu trecea mult și baaam, mă lovea iar Cupidon cu capu’ de toți pereții. Apărea adevărata iubire a vieții mele. Trecea și asta în câteva luni. Și tot așa.


Pe la 25 de ani (devreme, totuși, cât să n-ajung ca biata profa de biologie din liceu care dansa singură, în autoîmbrățișare, la toate banchetele de sfârșit de promoție) foarte departe de casă, la vreo 4000 de km, l-am întâlnit pe Andrei. Niciun Cupidon, nicio săgeată, nicio iubire a vieții mele. Doar un băiat care, din politețe, mi-a dat mâna să m-ajute să trec un pârâu. Atât. Și cu care am petrecut 90% din timpul următoarelor 2 luni acolo, râzând, vorbind, crescând o prietenie frumoasă. Am continuat aici încă aproape 14 ani. Și-o s-o mai continuăm minim 40, aș vrea eu. Cupidon a venit și el încărcat puternic, după ce-a văzut că e loc de săgetat pe viață.