Dac-aș putea cânta cu vocea mea…

În viața asta învolburată de toate responsabilitățile date de traiul în familie, de toate zbaterile sociale și relaționale, de ceva timp mi-am găsit și eu câteva ore ale mele, lunea. Mă duc la prietena mea care îmi asigură cadrul perfect pentru desfășurarea neîmplinirilor artistice și, după asta, la terapie. După 3 ore petrecute făcând ce-mi place, relaxându-mă, sunt bebeluș. E ca o baie cu spumă de 3 ore.


Exprimare artistică înseamnă că mă duc și cânt. Ce-mi place mie, dar, mai ales, cum îmi place mie. Bine, mie mi-ar plăcea să cânt flawless mereu, ca și cum subsolu’ ăla cozy în care mă desfășor ar fi mare stadion plin de oameni care mă ovaționează și io-s vreo clonă fericită a lu’ Beyonce. De cele mai multe ori nu-mi iese. De fapt, nu-mi iese niciodată perfect. Depinde cel mai mult și mai mult de starea pe care o am. Dacă-s alergată de peste săptămâna pe care am lasat-o în spate, urlu de zici că mă taie cineva să mă pună pe masă de Sărbători. Și-ncerc să-mi potolesc mintea și fac tot felul de role-play-uri, doar-doar n-o mai conta și-oi începe să deschid ușa aurului care CRED eu că zace-n mine sub formă de calități vocale. Eteee… De unde. Iese așa… Un oțel care oxidează la primele acorduri ieșite pe gură.


De exemplu, dacă îmi setez telefonul pe filmare ca să pot arăta lumii prin canalele astea virtuale cum mă produc eu pe genul artistic… S-a terminat. Se insinuează în creierul meu, într-o milisecundă, ideea că trebuie să fac frumos ca să leșine ascultătorul de partea cealaltă a calculatorului/telefonului și iese un rahat. Nu mai funcționează nimic. Notele-alea zici că n-au fost luate niciodată (așa se vorbește în jargonul lăutarilor – Am luat nota, ba n-am luat nota), parcă e karaoke în primă audiție. Zici că-s o domnișoară obsedată de afirmare care vrea ea, fix în momentul ăla, să fie starul planetar care răscracără întreaga omenire cu talentul ei.

Habar n-am de unde vin astea. Din nevoia de confirmare, din Stați așa, că pot și eu. Păi nu v-arăt și eu ce bine pot?! și … Nu mai arăt nimic, că nu am ce.


Pe mine mă lovește inspirația vocală (că există. Atunci când pui bucăți din tine în ce cânți și nu ești doar un papagal care reproduce ce zice și cum zice posesoarea de drept a melodiei) când sunt cu durere-n dos de tot ce e în jur sau când sunt semi-adormită. Păi ce-am făcut? Mă matrafoxez ca să emit și io ceva ca lumea?


Azi am avut o zi… Nu știu ce fel de zi a fost. M-am izmenit pe vreo 3 piese și am și reușit să înregistrez una cu telefonul. E o piesă pe care mi-aș dori s-o cânt perfect. E doar o dorință. Da’ măcar mă unge pe inimă. 😉

Cover – Nothing Compares to You by Glennis Grace

Poveștile lui Matei

Povești de seară

Când s-a născut Matei, pe măsură ce trecea timpul, îmi imaginam pentru el cariere la care visasem eu, dar nu fusesem în stare să fac nimic pentru ele. Mi-ar fi plăcut să facă tenis, dar nu așa, oricum. Voiam sa fie câștigător de Roland Garros. Mă și vedeam babă, cu pălărie, gura pungă de riduri, scofâlcită toată, cu ruj roz bombon, cum îl aplaud eu frenetic și m-arunc în plonjeu pe teren de mândrie și iubire. Mamă babetă de campion.
Mi-am revenit repede din reverie. Aleargă 3 pași și îl apucă o lene de mă dor brațele o săptămână de la cărat 17 kg, cât are el.


Mi-am dorit, apoi, când am înțeles că tenisu’ nu-i pentru băiețel (c-așa vrea mama lui), o carieră muzicală. Pianist, acordeonist, cu naiu’, cu ce vrea el, numa’ muzică să fie. Nu servește înclinații nici către asta. Ba chiar mă șșș-iește grav când m-apucă pe mine fredonatul.


În schimb, repară, strică ca să repare, orice. Cu șurubelnițe, patent-uri și orice sculă îi pică – n mână. Hmm… Mecanic auto? Ok, zic eu în capul meu, da’ să repare trocariciurile de se plimbă ăia cu ele la Roland Garros.


Mângâierea mea e că, dacă va fi mecanic auto, va fi unul citit. Rupe cărțile. Nu există seară lăsată de la Bunuțu’ în care să nu mă pună să îi citesc minim 3 povești. Și mai face ceva. Fiindcă a simțit copilu’ că maică-sii i s-au deschis chakrele pe creativitate, o pune la muncă. Pe lângă poveștile citite, vrea și una „pe dinafara”, zice el. Adică inventată.
Și-mi dă teme. E și nonconformist. Își alege câte un obiect din casă și eu tre’ să îmi sparg creierii și să construiesc o poveste despre fiecare: căciulă, dulap, calculator.


Până mi-a picat mie fisa c-aș putea să le notez după ce adoarme el, am pierdut vreo 4-5, că nu mai țin minte nicio boabă din ce-am debitat.
Dar am început să le păstrez. Mai cu reportofonul, mai cu notatul, dacă n-adorm înaintea lui bâiguind aiurea…
O să le păstrez pe toate și-o să le pun aici.

Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest