Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest

Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii

Când eram mică, stăteam ore-n șir în fața oglinzii și vorbeam de una singură. În principiu, baliverne. Îmi cercetam fiecare mușchi al feței ca să văd în ce direcție o ia și dacă dau bine pe sticlă. Mă visam la televizor. Pe vremea când am început această manifestare psihotico-artistică, la tv erau de admirat, în principal, crainicele. Acele femei frumos aranjate, dar în limite creștinești, care înșirau niște ore și emisiunile care urmau să se difuzeze în ziua aia. Eram fanul lor. Le-am urmărit cu o atenție chirurgicală fiecare gest, fiecare spasm, fiecare ton al vocii. Și le imitam. Uneori, îmi stabileam studioul tv în sufragerie, cu un scaun în față care reprezenta pupitrul și citeam din foi de ziar găsite prin casă diverse informații alandala. Îmi așezam, frumos, ziarele din care urma să prezint știrile oamenilor din întreaga țară, postura mi-o verificam de vreo 3 ori (cu spatele drept, picior peste picior, o palmă pe picior și alta pe ziar. Totul era panificat în cel mai mic detaliu). Mă enervam că nu aveam aceeași cursivitate ca ele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să învăț, naibii, pe dinafară textul, că să fie bine în direct.

Am făcut asta ani la rând. Până mi-am găsit o altă preocupare intelectuală. Mi-am făcut catalog dintr-un caiet studențesc de matematică și eram cea mai a dracu’ profesoară pe care o văzuse planeta la vreo catedră. Bineînțeles, notele cele mai proaste le luau elevii cu numele celor pe care nu-i plăceam în clasa mea. Câte muștruluiri și-au luat bietele păpuși care întruchipau colega din banca 2, rândul din mijloc sau aia din ultima bancă de pe rândul de la geam… Eram un monument de intransigență.

Pe lângă cântat, mi-a mai plăcut în viața asta și să (mă) joc. De-a orice. Am făcut în fața blocului, cu câțiva copii, serial în toată regula „Dallas din Berceni”. Eu eram Pamela. Cine alta!? În fiecare zi reproduceam episodul pe care-l urmăream c-o seară înainte la televizor. Din spectrul ăsta, al evoluției autodidactice în ale actoriei, țineam, ceva mai târziu, tot în oglindă, monoloagele bietei Marimar și ale altor personaje telenovelistice de la vremea aia. Așa mi-am exersat plânsul actoricesc. Cu fiecare „rol” dramatic (căci astea-mi plăceau cel mai mult) deveneam din ce în ce mai bună la plânsul din senin pe vorbele altuia rostite de mine.

Mai jos aveți o interpretare a unui text scris de un autor anonim pentru mine. E radiografia noastră, a acestor penelope veșnic în așteptarea feți-frumoșilor călare pe mârțoagele social-media.

Noroc cu tehnologia asta. Locul oglinzii a fost preluat de camera video a telefonului, pe modul selfie.

Casa de discuri nu-i ACASĂ

Nu cred ca mi-am dorit niciodată s-ajung vedetă, starletă internațională. Și spun „nu cred” pentru că în capul meu a fost o vreme destul de lungă faptul că vreau și eu să fiu la televizor, să am concerte, chiar și-n chiloți. Dar când mă gândeam mai serios sau dacă mi se oferea o semi, ultra mică oportunitate, mă lua o panică de-mi clănțăneau dinții în gură. Și știm cu toții că „dacă vrei, poți! Adidas Torsion”. Adică un om care-și pune-n cap că vrea să fie star planetar, dacă și face ceva în sensul ăsta, are șanse mai mari să i se întâmple decât dacă-și plânge de milă că n-a avut noroc în viață, că l-a făcut mă-sa fără șansă. 

Am descoperit mai târziu, după ce m-am zvârcolit toată tinerețea că de ce nu sunt și eu pe tv, de ce „toate netalentatele sunt cunoscute și eu nu”, că era o nevoie mare de validare. Tot timpul mi-a plăcut să fiu în centrul atenției, de foarte mică. Făceam scenete pentru ieșirea la pensie a lu’ tataie, unde era prezent tot neamul, m-am izmenit toată viața ca și cum aș avea în permanență 4 ani, unde era de făcut circ, hop și io. Asta știam, că-mi place să prestez diverse acte, unu’ mai artistic decât altul ca să am ochii populației pe mine. Dar doar acum puțini ani am aflat despre mine că toate astea vin din nevoia de a fi acceptată, admirată, lăudată, validată, nevoie prezentă mai mult în mine, decât este ea în alți oameni, se pare. Am căutat de unde vine ea așa puternic din spate de-mi dă peste cap tot jemanfișismu’, dar n-am reușit să găsesc un răspuns clar. Mai cercetăm.

Paradoxul stă, însă, în faptul că tocmai această foame de a fi validată îmi dădea la gioale când trebuia să mă urc pe o scenă. Oricât de mică ar fi fost ea. Și mă paraliza. Mă transformam din diva divelor din baie de la mine într-o fetiță super timidă de grădiniță care tre’ să zică poezia la serbare. Cu tremurat din tot corpul, cu gât uscat de zici că nu mai văzuse apă de 3 zile, cu uitat întrări și versuri. Adică vai de steluța mea. Presiunea era atât de mare că ajungeam să nu-mi mai doresc să urc pe scenă. În capu’ meu era mereu că, decât să mă fac de rahat, mai bine stau în banca mea și fac salarii, contracte, răspund la telefoane și ce mai făceam eu pe vremea aia la muncă. Lasă, Mirelo, vrăjeala și dă-i drumu’ la muncă, că n-ai tu, fetițo ce să cauți pe scenă! Te faci de naibii de râs! Aveam un simț al penibilului foarte prezent și scotea capul de fiecare dată înainte de vreo prestație d-asta artistică. 

Cu timpul, cu ajutor, bineînțeles, am reușit să scap de simțul penibilului. Să nu-mi mai pese decât de ce simt EU atunci când cânt. Păi cum adică?! ați zice voi. Nu te interesează ce simt cei în fața cărora cânți? Eu cred așa: că omu’ cântă în primul rând pentru el, pentru pasiunea lui, pentru bucuria lui, pentru tot ce-l face pe el să simtă treaba asta. Pentru că dacă ajungi la stările alea, reușești să împarți. Bucuria împărtășită celor din jur crește înmiit. E verificat. D-astea cu „vă iubesc, fanii mei” de le-auzim prin concerte mi se par așa… Haide, fii serioasă, iubita, cum poți să iubești tu, așa, o mulțime de oameni necunoscuți?!? Ce iubești?! Iubești c-au venit să te valideze, să-ti confirme că ce faci e ok. Dar tu cânți pentru tine, că-ți place ȚIE și ca să te poți întreține. Mă rog, deviez de la mine la alții și nu vreau să fie o postare d-aia cu hate aiurea-n tramvai. Deci, să revenim la ce cred eu că mi se întâmplă MIE. 🙂
Când făceam terapie, m-a întrebat psihologul ce simt atunci cand cânt. Pff. „Păi că să vezi…” Și m-a pus să mă vizualizez făcând asta. Am avut în minte momentele în care mă duceam cu 2 ore mai devreme la școală (școala de canto), înainte să apară primul elev, și cântam tot ce-mi placea mie. Senzația pe care o aveam era că mi se așează celulele din corp una lângă alta și că formează un tot uniform. Terapeuta a făcut ochii mari și m-a-ntrebat dacă am citit undeva explicația pe care i-am dat-o, pentru că există informații, studii, care zic că muzica aliniază celulele din corp. Mi s-a părut tare de tot. Mi s-a părut că înțeleg care-i rolul ei în viața mea. Acela de-a mă alinia pe mine cu mine.

Așa că eu cânt de plăcere, pentru bucuria pe care mi-o aduce această invenție absolut minunată a omenirii. Și cel mai tare îmi place să cânt la nunți, botezuri, cumetrii, evenimente d-astea în care omul sărbătorește ceva.

Legat de cântatul pentru ceilalți, cred că-s două aspecte:

  • Oamenii se bucură cu tine. Îți împărtășesc euforia, starea de bine pe care le-o transmiți cântând în fața lor și atunci ai nota 10+ pentru reușita ta și a evenimentului. 
  • Oamenii nu se bucură sau o fac, dar de pe scaune. Însă tu simți în continuare că ești inundat de bucurie, ție muzica îți transformă în continuare corpul și mintea pe interior. Tu știi ce putere are ea asupra ta. Și atunci ai nota 10. Ai reușit din nou să faci ce-ți place.

Să știți că mi s-au întâmplat ambele variante de mai sus la cele câteva evenimente la care am participat ca solistă. La unul dintre ele rămăsese pe ring doar unul dintre prietenii mei care ziceai că e celebrul personaj bețiv care dansează singur până dimineața. El mă susținea, în timp ce toată lumea stătea la mese și mânca sarmalele.  Pentru mine plăcerea era aceeași, eu mă simțeam bine. Sigur că mi-ar fi plăcut să fie ringul plin, să ai și senzația aia absolut demențială de party nebun, dar mi-a plăcut să-i cânt doar lui. A fost suficient 1 om care să participe activ la bucuria mea. M-am simțit câștigătoare.

Ce tot zic eu aici este că mi-ar plăcea să ne ocupăm mai mult de pasiunile noastre pentru ceea ce aduc ele în interiorul nostru, pentru bogăția aia care contează. Și da, e ideal să ai o profesie care să-ți includă și focul ăsta interior. Dar dacă nu ai, alocă-i timp. Și tot o să simți bucurie!  

Nu-i așa că, atunci când avem norocul să ne petrecem timpul făcând ce ne aduce bucurie, în inima noastră e cald și bine, fix ca ACASĂ?!

P.S. Am folosit în text cuvântul „bucurie” de mai bine de 10 ori. Nu există un sinonim mai potrivit care să exprime ce trebuie. MUZICA E BUCURIE!