„The Locationist”, filmul arderilor mele, selectat la Festivalul Indie IPIFF

Anul trecut, în vară, când toată lumea se ascundea care pe unde putea din cauza pandemiei, cateva femei s-au adunat laolaltă ca să facă un film. Independent. Georgia Mihalcea, regizor și scenarist, omul care a gândit povestea unor femei (cu zbaterile lor cu tot) și ne-a pus-o în mâini și în inimi, ca să îi dăm viață, a avut alături alte trei producătoare: Ela Gavrilă (co -regizor), Marcela Motoc și Roxana Popescu. Niște femei, fiecare cu bagajul și cărămizile ei sufleteși, s-au adunat să facă un film despre alte femei. Despre toate femeile lumii. Și despre furia lor. Aia mocnită, aia neînțeleasă, de cele mai multe ori, aia pentru care sunt acuzate, aia care atunci când iese ori rade tot, ori eliberează. Pentru mine a fost școală și terapie. M-am căutat, ca s-o pot găsi pe Lina, am învățat, am studiat, am trăit.

Citește în continuare „„The Locationist”, filmul arderilor mele, selectat la Festivalul Indie IPIFF”

Ma lasa un talent si ma ia altu’

Cand faceam terapie, Ramona Andrei, psiholoaga la care mergeam, cea mai buna din lume, de altfel :), insista aproape la fiecare sedinta pe creativitate si explorarea ei. Nu prea intelegeam eu la momentul ala cum faci (efectiv, practic) sa scoti din tine lucruri care sa iti puna imaginatia, creativitatea la treaba. Imi tot repeta ca e unul dintre lucrurile cu care pot sa lucrez si care e si terapeutic.

Citește în continuare „Ma lasa un talent si ma ia altu’”

The Locationist – filmul arderilor mele

Știți ce se spune despre oamenii norocoși. C-au mâncat ceva rahat când erau mici. Eu cred că m-am tăvălit în el. Pentru că am avut mare noroc până acum. Bine, fie vorba între noi, mi-ar fi plăcut și vreo 2 milioane câștigate la loto (fără să joc vreodată 😂), dar eu nu despre noroc de-ăla vorbesc. Eu mă gândesc la oameni. La cei pe care mi i-a adus Dumnezeu în cale sub formă de întâlniri magice.


Prima întâlnire magică a fost cu Dana Dorian. Cea care a văzut în mine potențial pe partea de actorie și care mi-a predat, printre muuulte alte lucruri minunate, primele principii de bază ale imbrăcării unui personaj. Bine, mai văzuse și mama veleitățile mele de actriță încă de mică (mânca-o-ar mama de actrița lu’mama) dar și eu îl văd pe Matei adevăratul Spiderman care o să și calce pe Lună, eventual cu o navă inventată și construită de el. 😂


A doua întâlnire magică a fost cu Cristi Puiu care m-a luat, acum mai multi ani, dintr-un apartament din Berceni și mi-a incredintat un rol micuț în Sieranevada. Cele 10 zile de filmare au fost magie pură. Cea mai bună școală. Și boost de încredere. Ceea ce a fost aur pentru mine.


Întâlnirea magică despre care vreau să vorbesc mai pe larg s-a întâmplat fix acum 1 an, pe un frig care-ți anihila orice neuron în încercarea lui de-a crea sinapse. Am intrat în biroul Georgiei Mihalcea, cea în fața căreia urma să dau o probă pentru un rol în filmul „The Locationist” și am plecat după vreo 2-3 ore. Am plecat cu gândul că, chiar dacă rămân doar cu discuția asta, tot sunt în câștig. Georgia e un munte de creativitate și am senzația, de fiecare dată când vorbesc cu ea, că are în cap niște lumi, diferite una de cealaltă, pline de personaje care trăiesc prin ce verbalizează/scrie ea.


Audiția a fost pentru rolul principal. Deși simțeam că eu și personajul nu suntem chiar ce trebuie împreună, m-am dus. Și-acasă ce făceam?! Și bine-am făcut, c-am plecat cu rolul dementei. Rol care, recunoaște orice om căruia i-am traversat viața, e mult mai potrivit pentru mine.
Filmul The Locationist (Locationista, în română) va apărea curând, în preajma Sărbătorilor. E un mediu metraj produs, după scenariul Georgiei Mihalcea, de 4 femei. Pentru că este despre femei. Și cine ne înțelege cel mai bine, dacă nu noi… 😂


În ceea ce mă privește, a fost o ardere continuă. Filmarea a durat 3 zile, dar pregătirea a însemnat 1 lună și jumătate de studiu. Neștiind cu ce se mănâncă actoria de film decât din cele câteva noțiuni pe care le primisem înainte de la Dana și Cristi Puiu, mi-am spus că fără studiu pe brânci și scormonirea instinctului până la os, n-o să am cum să fac treaba asta.


Am sacrificat săptămâni cu Matei (care s-au simțit, după, în relația noastră încordată). Am studiat furia feminină citind, ascultând podcast-uri și video-uri cu studii de caz, am parcurs cursuri de actorie (ce puteam sa accesez în pandemie) și am încercat să mă dezbrac de mine ca să o pot îmbrăca pe „angry woman”.
Pe tot timpul pregătirii am fost luată de mână și ghidată de Georgia (producător, regizor și scenarist) și Ela Gavrila (co-regizor și producător). Ajutorul primit de la ele m-a elucidat, m-a încărcat și mi-a trasat drumul către personaj. Pentru mine, om cu experiență aproape 0, ăsta a fost primul mare câștig. Bariera exprimării într-o limbă care nu e a ta (filmul este în engleză) cred că mi-a dat cel mai mult de furcă. Dar am primit ajutor și aici.

Zilele de filmare au fost ca o transă. Aș fi dormit pe platou, nu știu dacă am mâncat cât să mă hrănesc pentru o zi din cele 3. Am plutit. Și, în același timp, mă simțeam foarte prezentă. M-am surprins pe mine în vreo 2 situații. Am vrut să iau toate senzațiile care mă încercau si să mă hrănesc cu ele mult timp după.

Un alt câștig mare a fost că am întâlnit oameni care mi-au rămas în inimă. Andreea Dardea și Nico Toader, cele care s-au ocupat de machiajul și părul nostru, al actrițelor, mi-au fost îngeri păzitori. Au avut grijă de mine ca de o soră mai mică gata să dea piept cu lumea. A fost un sprijin pentru care le voi fi recunoscătoare mult timp. Cu Irina Szasz, producătoarea making-off-ului, autoarea cărții „CuMinte la Dalai Lama” am petrecut momente pline de conținut. M-am îmbogățit în urma discuțiilor cu ea. Am râs, am plâns, am filosofat și ne-am bucurat. Ela Gavrila, ancora de care țineam cu dinții la fiecare repetiție și căreia îi sorbeam fiecare cuvânt, fiecare îndrumare, cu care aș fi stat zile în șir numai în exerciții de actorie, este o poezie pe picioare. O poezie contemporană. 🙂 Marcelei Motoc, colega mea de joc, îi mulțumesc pentru că m-a ajutat să-mi descopăr puterea interioară și determinarea de a duce până la capăt, cu bucurie, rolul. Albert Radu, cel care a semnat imaginea filmului, a fost, cumva, creierul lucid care, cu delicatete si umor, ne punea pe fagasul evenimentelor atunci cand mintile de femei o luau pe aratura. Aaa, si ne-a adus pepene. Un pepene intr-o zi de vara e apa rece de izvor. Lui Cristi Rogojinaru, cel care s-a ocupat de sunet, i-am afectat auzul, cu siguranta. O femeie furioasa poate fi un vulcan sonor…


Sunt atâtea de spus, dar sunt și multe altele pe care nu le pot scoate din inimă ca să le pun în cuvinte. Sunt recunoscătoare! Și-abia aștept să-l văd. E ca un copil așteptat cu nerăbdare și bucurie.
Vă țin la curent. 😎

Gospo-bloggerița

Gospo-bloggerița. Iată sinteza celor 40 de ani în ochii prietenelor mele de-o viață. Bine, bloggerița e acolo pentru încurajare, mi s-a spus clar să nu mă ia de cap această titulatură, când știm cu toții opinteala care mă însoțește în această activitate creativă. Că tre’ să fii inspirat, cu ideile la tine, cu condeiu’ gata să străbată dedesubturile www-ului în calea spre succes. Nu-s inspirată de cele mai multe ori. Ce nu-mi lipsește, în schimb, e perseverența. 😂

Gospo. Adică gospodina… Ce să zic?! Dacă nu erau Jamila, mama și doamna Sanda, mama lui Andrei, mânca, săracu’ copil zilnic omletă cu cartofi prăjiți. Nevoia, disperarea meselor diversificate pentru copil și bărbat, m-au împins, la început cu silă și lene, apoi, pe măsură ce Jamila îmi demonstra că din rahat iese bici de multe ori, cu plăcere. Și acum nu mă mai scoți din bucătărie. Aș vrea să se inventeze o diplomă, ceva, pentru gătitul compulsiv acasă. S-o atârn și eu pe perete. Să fiu recunoscută pentru ceva.

Eu am mai făcut multe la viața mea. Multe și neterminate toate.

Am fost și cântăreață. Mare succes am în baie, la vreo 3 nunți toate și în sală la Elena, prietena mea. Unde aplauzele… Ei… Nu încetează de multe ori. Am fost și actriță. De 2 ori. Odată figurantă de succes (vezi c-am apărut pe Netflix, deci…) și odată cu rol principal de descreierată furioasă pe sexu’ tare. Urmează laurii. Și, bineînțeles, am mare succes în bucătăria mea unde trântesc niște monoloage de să mă știe tot cartieru’ și vecinii de pe palier.

Sunt mamă. Asta e cert. Demonstrat biologic. Aici cu performanța nu prea știu cum stau. E un antrenament continuu. Zilnic. Aici nu-i cu lauri, cu aplauze furtunoase. Nu prea tragi linie să vezi cum stai, decât atunci când, periodic, te repliezi în încercările de-a pune pe direcția bună omușorul pe care-l iubești și-l educi.

Am fost toată viața o femeie de carieră. Funcția: logistics and administration free coffee bringer customer and telephonist manager. În traducere liberă dați-mi mie ce-i de descurcat în acte și lăsați clientele pe mâna mea, că face espressorul o cafea de vreau mărire de salariu. 😂 Adică am preluat bucătării ale locurilor de muncă pe unde mi-am desfășurat cariera profesională și le-am întreținut cât am putut de bine.

Băi, totu-i bine când faci bilanț și-ți iese pe plus. Că-ți dai seama că ai făcut ceva la viața ta. Că ai adus schimbări, c-ai mutat munți, că ai contat. Pff. Ei, lasă, că mai am cel puțin 20 de ani până mă doboară șalele. De-acu’ să vezi ce mă bag puternic în viață. 😂

Când visele devin realitate

It’s a wrap! 😂

Mai țineți minte ce vă povesteam în articolul Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii?  Cum mă izmeneam de mică în fața oglinzii și jucam toate rolurile pământului inventate și neinventate, încă?! Ore în șir de visat cu ochii deschiși la roluri pe care mi-ar fi plăcut să le joc, exerciții de mimică, așa cum mă pricepeam. Mama, toată copilăria mea, m-a alintat  „actrița lu’mama”. N-am făcut nimic, odată ce-am crescut, ca să mă pregătesc așa cum trebuie pentru o carieră în actorie. Doar mă jucam și mă mângâiam cu scălâmbăielile și replicile scornite de mintea mea sau preluate din „Tânăr și neliniștit”, de exemplu. Dar a venit și vremea mea.


În ultima lună și jumătate am lucrat pentru filmarea unui scurt-metraj. Eu am fost unul dintre personaje. Povestea mi-a plăcut maxim de când am citit scenariul. Personajul era mănușă. L-am simțit de la prima citire. Speram, doar, să simtă și cea care l-a zămislit că mi se potrivește.


Bucuria care m-a încercat în toată perioada asta nu poate fi descrisă. O lună și jumătate am plutit. Și am muncit cu mintea și sufletul ca un ocnaș. N-am mai știut ce e ăla somn odihnitor, pentru că-mi țiuiau urechile de replicile personajului repetate și răsrepetate, „vedeam” imagini din film așa cum putea mintea mea să le materializeze. M-am documentat, am citit cărți despre profilul psihologic în care se încadra femeia asta de-o jucam eu, o analizam pe toate părțile. Tare teamă mi-a fost că n-am să reușesc să o fac una cu mine. Deși existau asemănări pe ici pe colo.


Am primit ajutor valoros de la Georgia Mihalcea și Ela Gavrilă, cele care au regizat și produs filmul ăsta. Și de la colega mea de joc, Marcela Motoc, actriță. Mult ajutor și foarte important. Am învățat lucruri pe care o să le folosesc mult timp. S-a strâns o echipă care, deși mică, a muncit cu drag la proiectul ăsta. Oameni pasionați, săritori, răbdători și prietenoși. Am întâlnit oameni pe care știu c-o să îi păstrez în inimă mereu. Oameni cu care am stat de vorbă minute-n șir, de la care am ascultat povești încredibile (Irinuca), oameni cu care am legat prietenii. M-am bucurat de fiecare clipă și am trăit cu intensitate fiecare moment al zilelor de filmare. S-a muncit zi-lumină.


Aș mai scrie 3 zile despre experiența asta. Mi se învârt gândurile și se amestecă. Degeaba mi-am tras sufletul câteva zile înainte să m-apuc să povestesc despre ce-am trăit. Nu-s detașată și cred că n-o să fiu vreodată. Pentru că e primul meu rol important. Și-l iubesc și l-am hrănit cu părți din mine. Fix așa cum m-a învățat pe mine Dana Dorian, prima care mi-a descoperit veleitățile de actriță și care a scos din mine „adevărul scenic”. ❤️
Acum mă încearcă recunoștința, bucuria și nerăbdarea.

Mulțumesc!

Texte. Poate doriți să reascultați…

E clar ca pandemia asta scoate din oameni ori ce-i mai rău, ori ce-i mai bun. Unii se bat de plictiseală și nevoi, alții fac copii, alții divorțează temporar sau definitiv…fiecare cum poate. La nivel individual, majoritatea caută să fructifice timpul ăsta, să nu simtă că trece degeaba.

Într-o zi, în lobotomizarea mea, stândă io cu ochii beliți în grădină și cu mintea goală-goluță, m-a traversat o idee. Cum că noi, în superficialitatea noastră, nu mai dăm importanță cuvintelor. Adică nu ne mai îngrijim de sensul lor și le scoatem, pur și simplu, pe gură. Mânați de preconcepții, de idei fixe, de tot felul de influențe, privim și investim și vorbele cu superficialitate.

Că unii dintre noi ne găsim permanent într-o izmeneală intelectualo-prințipială și hulim orice formă de manifestare care nu e în acord cu ideile și viziunea noastră, asta-i altă treabă. Importantă și-asta. Cu căruța de intoleranță și false valori.

Ce vreau io să zic în propoziție, aci, este că am început să pun în practică o idee: mă voi filma zicând un text dintr-o piesă care nu-i chiar pe placul tuturor. Piesei din categoria manele, muzica romaneasca anii’90 (Andre, LA, Bambi) îi voi extrage textul și-l voi interpreta în 3 stiluri diferite.

Vreau să iasă din treaba asta 2 lucruri:

  • Să nu mă mai plictisesc și să am o ocupație zilnică (că tre’ să găsesc piese, să învăț textul, să mă spăl pe cap, să mă primenesc… (lucruri pe care nu le-am făcut pentru primul video, de mai jos)
  • Să arăt că un text poate aduce emoție, de mai multe tipuri, dar emoție. Și că contează adevărul cuvintelor acelui text. Miezul lor. Indiferent de coloana sonoră.

Hai, că văd eu ce-o ieși…

Enjoy!

Alo, alo – text manea Adi Minune

Mimozeta Turcuțeanu și tocilara

A fost odată ca niciodată Mimozeta Turcuțeanu. O ființă sensibilă, o fire plăpândă, cu mersul leganat și capul flexat într-o parte, care-și preumbla fizicul suplu pe catwalkul holurilor de liceu de cartier bucureștean.
Pe toată perioada liceului s-a zbătut puternic să facă față cerințelor. Neuronii strigau disperați să-i mai lase în pace cu atâta sforțare degeaba. Se străduia, mititica, dar nu se putea mai mult decât un 6-7 în catalog.

După liceu, a încercat să intre la o facultate cu profil real, dar n-a reușit. Într-una dintre serile de după eșec, i s-a arătat posibilitatea de a lua lecții private de la una dintre tocilarele clasei, pentru că bani de meditații cu un profesor nu avea. Nu-i plăcea deloc varianta asta.


Era suficient că trebuise să o suporte zi de zi, timp de 4 ani, pe grasa guralivă cu mâna ridicată în semnul victoriei, ca și cum toate orele făceau parte din vreo revoluție și ea era Ioana D’Arc cu toate notele de 10 agățate-n piept. Atâta bucurie avea și ea, grasa tocilară. Îi mai plăcea să se hlizească cu alte 4 ca ea, cu care împărțea zilnic 2 covrigi în pauză și să-l urmărească cu privirea pe Viorel de la A care nici nu știa de existența ei.


Mimozeta a stat în negocieri cu ea însăși nopți la rând și până la urmă și-a călcat pe mândrie. Toata scârba din lume i se aduna în rictusul pe care îl afișa în fiecare dimineață de sâmbătă, când bătea la ușa tocilarei. Cu aceeași scârbă protocolară punea cei 5 lei pe masa rece, de sticlă, la sfârșitul sesiunii de învățare.
Tocilara o conducea pe Mimozeta către ieșire cu aer de profesoară cu patalama și băga banii „munciți” la pușculiță, să strângă de-o carte nouă de Sandra Brown. Cultura la cultură trage.


N-a fost în zadar. Mimozeta a intrat la facultate. Altă lume, alte perspective. A aplicat, încă din timpul facultății, la diverse job-uri, până când unul de secretară a unui mare boss i s-a părut ei că i se potrivește cel mai bine. Nu știm, probabil nu vom ști niciodată, dacă în CV-ul gol contase experiența ei de catwalk de pe vremea liceului. Cert e că boss-ul i-a apreciat calitățile și a învățat-o toate învârtelile.


În tot acest timp, tocilara, care se zbătea în lupta cu kilogramele și cu pasiunea pentru McDonalds, frecventa plictisită cursurile unei facultăți cu promisiuni de viață de intelectuali pentru absolvenții ei.


Anii au trecut și Mimozeta face învârteli pe cont propriu. Acum e maestra șmenurilor în lumea bună, mare doamnă de capitală, cu afacere proprie și scheme proprii.
Viața i-a adus-o-n cale pe tocilară de câteva ori, în diferite conjuncturi. Nu o cunoaște. Nu știe cine e. N-a văzut-o niciodată. Pentru că scârba care o încerca în fiecare dimineață de sâmbătă timp de 1 an, cei 5 lei aruncați pe masa de sticlă pentru lecțiile predate fac parte dintr-o viață anterioară pe care a uitat-o.


Tocilara e grasă și acum, își vede de viața ei anostă și refuză, frustrată, să lăicuiască pe facebook pozele Mimozetei Turcuțeanu pline de #iwokeuplikethis și #myview. Ea-și vede de pijamalele ei pufoase cu bluza băgată-n pantaloni, să n-o tragă la spate, în care meșterește tocănițe și ciorbe, asistată de Jamilla, pe youtube.


Oare Turcuțeanca știe să-ncropească un ostropel, la o adică?

Dac-aș putea cânta cu vocea mea…

În viața asta învolburată de toate responsabilitățile date de traiul în familie, de toate zbaterile sociale și relaționale, de ceva timp mi-am găsit și eu câteva ore ale mele, lunea. Mă duc la prietena mea care îmi asigură cadrul perfect pentru desfășurarea neîmplinirilor artistice și, după asta, la terapie. După 3 ore petrecute făcând ce-mi place, relaxându-mă, sunt bebeluș. E ca o baie cu spumă de 3 ore.


Exprimare artistică înseamnă că mă duc și cânt. Ce-mi place mie, dar, mai ales, cum îmi place mie. Bine, mie mi-ar plăcea să cânt flawless mereu, ca și cum subsolu’ ăla cozy în care mă desfășor ar fi mare stadion plin de oameni care mă ovaționează și io-s vreo clonă fericită a lu’ Beyonce. De cele mai multe ori nu-mi iese. De fapt, nu-mi iese niciodată perfect. Depinde cel mai mult și mai mult de starea pe care o am. Dacă-s alergată de peste săptămâna pe care am lasat-o în spate, urlu de zici că mă taie cineva să mă pună pe masă de Sărbători. Și-ncerc să-mi potolesc mintea și fac tot felul de role-play-uri, doar-doar n-o mai conta și-oi începe să deschid ușa aurului care CRED eu că zace-n mine sub formă de calități vocale. Eteee… De unde. Iese așa… Un oțel care oxidează la primele acorduri ieșite pe gură.


De exemplu, dacă îmi setez telefonul pe filmare ca să pot arăta lumii prin canalele astea virtuale cum mă produc eu pe genul artistic… S-a terminat. Se insinuează în creierul meu, într-o milisecundă, ideea că trebuie să fac frumos ca să leșine ascultătorul de partea cealaltă a calculatorului/telefonului și iese un rahat. Nu mai funcționează nimic. Notele-alea zici că n-au fost luate niciodată (așa se vorbește în jargonul lăutarilor – Am luat nota, ba n-am luat nota), parcă e karaoke în primă audiție. Zici că-s o domnișoară obsedată de afirmare care vrea ea, fix în momentul ăla, să fie starul planetar care răscracără întreaga omenire cu talentul ei.

Habar n-am de unde vin astea. Din nevoia de confirmare, din Stați așa, că pot și eu. Păi nu v-arăt și eu ce bine pot?! și … Nu mai arăt nimic, că nu am ce.


Pe mine mă lovește inspirația vocală (că există. Atunci când pui bucăți din tine în ce cânți și nu ești doar un papagal care reproduce ce zice și cum zice posesoarea de drept a melodiei) când sunt cu durere-n dos de tot ce e în jur sau când sunt semi-adormită. Păi ce-am făcut? Mă matrafoxez ca să emit și io ceva ca lumea?


Azi am avut o zi… Nu știu ce fel de zi a fost. M-am izmenit pe vreo 3 piese și am și reușit să înregistrez una cu telefonul. E o piesă pe care mi-aș dori s-o cânt perfect. E doar o dorință. Da’ măcar mă unge pe inimă. 😉

Cover – Nothing Compares to You by Glennis Grace

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: