De mică îmi plăcea să cotrobăi prin casele oamenilor la care mergeam în vizită. Un gest nepotrivit, taxat de mama mereu. Invadam o intimitate. Spune-i asta unui copil și așteaptă-te să înțeleagă. Era o curiozitate de nestăpânit. O cercetare a vieții celorlalți, gândesc eu cu mintea de acum. Casa unui om spune multe despre el. Îmi plăcea sa ajung cu ochiul și pipăitul până în cele mai ascunse cotloane. Și luam la rând fiecare sertaraș, fiecare dulap, întrebându-mă la ce folosește gazdei mele fiecare obiect descoperit.
Priveliștea pe care mi-o oferă fereastra de la bucătăria mea nu e plină de verdeață și răsărituri demne de fotografi avizi de mișcări ale naturii. E o întindere mare de beton. Un bloc imens cu garsoniere înghesuite una lângă alta. Unde-și duc viața zeci de oameni. Și poveștile lor. Pe multe le intuiesc, pe altele mi le imaginez. Dar știu sigur că fiecare dimineață la cafeaua sorbită cu ochiul înspre balcoanele lor, îmi oferă un spectacol.
Sunt tineri și oameni în vârstă deopotrivă. Studenți sau oameni care și-au trăit toată viața în spațiul mic oferit de garsonierele astea.
Până acum 2 săptămâni diminețile îmi erau scăldate în hohotele de râs cu poftă ale fetei de la etajul 2. O fată înaltă, frumoasă, care-și împarte spațiul de mult timp cu 3 căței. Stă de mult în blocul de vizavi. Și-și petrece începutul de zi pe balconașul mic, plin de cărți și o masă unde zăresc un filtru de cafea. Stă și citește. După starea de urgență, a apărut în balconașul un el. El era sursa hohotelor de râs. Dar a dispărut. Și cu el, și râsul. Nici pe ea n-am mai văzut-o de două dimineți și mă întreb ce-i cu ea. Sper să fie în vacanță. Amândoi.
Un alt balcon răsună de zgomote de farfurii și tacâmuri. Stau 4 adulți și un copilaș în spațiul minuscul. Și-au construit o chicinetă pe balcon, și-au transformat spațiul bucătăriei în cameră. Se aud râsete și de la ei. Și, uneori, seara, îl văd pe băiețel jucându-se în „sufragerie” printre saltelele întinse pe jos pentru noapte. Se joacă de-a eroii, cred. După mișcările pe care le zăresc eu de la mine.
Nu aud niciodată râsete sau semne ale bucuriei de la garsoniera de la 7. Aud vorbe grele, aruncate cu voce tare la telefon, urlate. Mă întreb mereu cine e la celalalt capăt al firului. Cine poate, preț de minim 10 minute, de fiecare dată, să audă toată pleiada de înjurături, cuvinte aduse de la ușa cortului, urlete. E o femeie. Acolo locuiește o femeie. Furioasă. Mi-e milă.
Au plecat acum 2 zile doi tineri (studenți, bănuiesc) cărora le vedeam patul mare, dublu. Ordine mereu la ei, lenjerie frumoasă. Ea, o roșcată drăguță, își usca părul la fereastră. El, după o perioadă de stat acasă în timpul zilei, părea că are program de muncă normal. 9-18. Ea-l aștepta seara. Părea bucuroasă când apărea. Tineri.
Un bebeluș a crescut „sub ochii mei”. Ținut în brațe de mama lui la fereastră, am fost martora înaintării lui în lume și, probabil, a descoperirilor constante și progresive a lumii din spatele geamului.
În blocul de vizavi se desfășoară povești de viață, iar eu sunt martoră, într-o oarecare măsură. E un privilegiu.
