E abia a 3 a zi de stat în casă. A 3a. Când se discuta să întrerupem activitatea la serviciu, pentru siguranța noastră și a clientelor, îmi număram în gând filmele de pe Netflix pe care o să le văd, ce o sa citesc și mă și vizualizam relaxându-mă, tolănită în pat, cu 3 pungi de semințe deschise pe lângă mine. I-am „amenințat” pe colegii mei că o să rup recordul la văzut filme în astea 2 săptămâni, cât mi-am propus să stau departe de ai mei, ca să îi protejez.
Situația, dupa cele 2 zile jumate de stat în casă e următoarea:
N-am pus mâna pe mouse deloc. N-am atins iconița de Netflix de pe browser. N-am atins nicio carte. N-am stat în pat, relaxată, decât când am dormit. N-am mâncat nicio sămânță.
Ce-am făcut?!
Am stat minim 3 ore cu fundul pe covorul cu traseu de mașinuțe. M-am jucat de-a: gunoierii, pompierii, Bumblebee și fata aia, adolescenta, prietena lui, care-l găsește în garaj, de vreo 10 ori. Practic, am refăcut filmul în casa noastră din Berceni. Am făcut ciorbă și gulguf cu asistent bucătar atașat. Și clătite. Am auzit de 145000 ori „mamiiiii” și „hai să ne jucăm”.
Într-o sforțare disperată, mi-am propus azi să predau zilele săptămânii, cu creativitate, deși și aia e papa tututz. Am ajuns la joi și s-a năruit tot, într-un cascat și-o izmeneala de plictiseală, cum n-am mai văzut.
Văd postări ale mamelor pe rețele și par, majoritatea, în control, cu creativitatea la turație maximă, cu ideile la ele, cu jocuri inventate și copii extrem de receptivi. Și m-apucă vinovăția și disperarea.
E a 3 a zi. Din 14, minim.
Sper să mai fie locuri la Obregia când oi da ușa apartamentului de perete, ca angajatu’ la stat, la ora de sfârșit de program.
