Sunt fucked-up, deci pot să ud și canapeaua

Nu sunt o feministă. Nu sunt pentru că am considerat întotdeauna că fără ei, fără bărbați, trăim mult mai greu, spre imposibil. Nu-mi săriți în cap. Poate că mă simt eu mai neajutorată. De multe ori am dat dreptate bărbaților în detrimentul femeilor și mi-am petrecut timp mai prețios în compania lor, prieteni buni fiindu-mi, decât ascultând false probleme și lamentările unor femei care nu știu pe ce lume se află, dar dau în ei, în bărbați, nenorociții, ca surdu-n clopot.

Citește în continuare „Sunt fucked-up, deci pot să ud și canapeaua”

Cuibul de viespi

Acum 26 de ani destinul a făcut ca niște viitoare femei să se adune într-o clasă de liceu. Nici una nu bănuia că viața le va găsi peste toți anii ăștia tot împreună, legate puternic de-o prietenie nezdruncinată de nimic. Fiecare cu personalitatea ei, cu visurile (care le avea… că eu nu știu să fi avut vreunul atunci), cu bagajul cărat în spate din copilăria fiecăreia.

Cele trei grații au dat mâna și și-au jurat tacit prietenie pe viață. Un băiețel deghizat în fetiță, o fată sensibilă, speriată de bombe, cu visuri de a-și trăi viața într-o mănăstire, dar pe care o încercau și nevoi de a călători cât mai mult și știa prea bine că în Grecia nu sunt mănăstiri celebre decât de bărbați. Ori ea, de pe atunci, voia doar ce e top, țintea sus. Și o bezmetică care umbla în trening flaușat, copie proastă a unui outfit Sergio Tachini, care nici măcar nu aducea vag a Sergio Tachini. Cea din urmă mai alerga și în pauze după câte un golan de la o clasă superioară și cădea în admirație tâmpă, pân’ o liniștea ăla, că-i cerea 5 lei să o lase să facă o poză cu el. Adolescența și tinerețea timpurie le-au fost presărate răzleț (foarte răzleț) cu evenimente notabile sau tremur specific vârstei. Per total, a fost destul de anost și plictisitor.

Ei, dar a venit 30-ul. Și să te ții, nenică. Băiețelul deghizat în fetiță este una dintre cele mai feminine și elegante reprezentante ale sexului frumos, călugărița e femeie de carieră, deșteaptă, puternică și feminină și ea, cu multe călătorii la activ (multe în Grecia, la taverne, nici vorbă de mănăstiri) iar eu, fata în aproape imitația proastă de trening italienesc în trend, maestră neîncoronată a prăjiturilor de casă.

Au crescut frumos, ce să mai… Între 30 și 40 de ani au început să trăiască. Și să te ferească Dumnezeu și Maica Domnului să vrei să legi o prietenie frumoasă, bărbat fiind, cu una dintre ele…Proastă alegere, gândit greșit. Că ai intrat în malaxorul analizei de risc și a potențialului, așa cum au învățat ele la școlile de business în care n-au pus piciorul niciodată.

După fiecare întâlnire cu un proaspăt pretendent se trimite un raport detaliat, pe categorii și se analizează minuțios. Urmează ședințe îndelungate, cu diagrame și scheme. Se face SWOT pe fiecare palier al vieții care ar putea fi atins: cine sunt părinții lui, e mameluc sau smardoi, e intelectual obosit și plictisitor sau jovial cu mai puține clase, promite flic-flacuri în pat sau nopți îndelungate la Netflix cu masat de picioare și căscat neîntrerupt de un plictis frate cu moartea pentru ea. Tot felu’ de nebunii din astea despre care vorbesc fetele când se întâlnesc.

Tristețea le-mpresoară dacă singura rămasă fără pirostrii nu se mai avântă în aventuri demne de o compilație între Sex in The City și Las Fierbinți și stă liniștită în programul ei de femeie de 40 de ani. Li se scurge energia și se mulțumesc cu comentariile de după Ferma. Așa da, așa nu. Bine că au chemat-o ăștia pe Anna Lesko, să aibă și ele un subiect cât de cât valabil de tocat.

Când apare un el, însă, se însuflețesc cu o rapiditate ieșită din comun. Ridurile le dispar, tenul se-ntinde brusc, problemele cotidiene se evaporă și toată atenția e direcționată către subiect. Își pregătesc, cu mâinile tremurânde, agendele în care urmează să noteze toate detaliile necesare unei aprofundări serioase a situației, fac loc în casă pentru întâlniri și flip-charturi și numără orele până la ședință. Protagonista știe clar că trebuie să rețină fiecare detaliu, chiar și cel mai neînsemnat din cadrul întâlnirii (nu se știe niciodată ce îți poate scăpa ție ca detaliu și să fie foarte important pentru viitor), se pregătește și ea cu conștiinciozitate, ca pentru cel mai important interviu al vieții ei.

Inspirat din fapte reale… 😉

Gospo-bloggerița

Gospo-bloggerița. Iată sinteza celor 40 de ani în ochii prietenelor mele de-o viață. Bine, bloggerița e acolo pentru încurajare, mi s-a spus clar să nu mă ia de cap această titulatură, când știm cu toții opinteala care mă însoțește în această activitate creativă. Că tre’ să fii inspirat, cu ideile la tine, cu condeiu’ gata să străbată dedesubturile www-ului în calea spre succes. Nu-s inspirată de cele mai multe ori. Ce nu-mi lipsește, în schimb, e perseverența. 😂

Gospo. Adică gospodina… Ce să zic?! Dacă nu erau Jamila, mama și doamna Sanda, mama lui Andrei, mânca, săracu’ copil zilnic omletă cu cartofi prăjiți. Nevoia, disperarea meselor diversificate pentru copil și bărbat, m-au împins, la început cu silă și lene, apoi, pe măsură ce Jamila îmi demonstra că din rahat iese bici de multe ori, cu plăcere. Și acum nu mă mai scoți din bucătărie. Aș vrea să se inventeze o diplomă, ceva, pentru gătitul compulsiv acasă. S-o atârn și eu pe perete. Să fiu recunoscută pentru ceva.

Eu am mai făcut multe la viața mea. Multe și neterminate toate.

Am fost și cântăreață. Mare succes am în baie, la vreo 3 nunți toate și în sală la Elena, prietena mea. Unde aplauzele… Ei… Nu încetează de multe ori. Am fost și actriță. De 2 ori. Odată figurantă de succes (vezi c-am apărut pe Netflix, deci…) și odată cu rol principal de descreierată furioasă pe sexu’ tare. Urmează laurii. Și, bineînțeles, am mare succes în bucătăria mea unde trântesc niște monoloage de să mă știe tot cartieru’ și vecinii de pe palier.

Sunt mamă. Asta e cert. Demonstrat biologic. Aici cu performanța nu prea știu cum stau. E un antrenament continuu. Zilnic. Aici nu-i cu lauri, cu aplauze furtunoase. Nu prea tragi linie să vezi cum stai, decât atunci când, periodic, te repliezi în încercările de-a pune pe direcția bună omușorul pe care-l iubești și-l educi.

Am fost toată viața o femeie de carieră. Funcția: logistics and administration free coffee bringer customer and telephonist manager. În traducere liberă dați-mi mie ce-i de descurcat în acte și lăsați clientele pe mâna mea, că face espressorul o cafea de vreau mărire de salariu. 😂 Adică am preluat bucătării ale locurilor de muncă pe unde mi-am desfășurat cariera profesională și le-am întreținut cât am putut de bine.

Băi, totu-i bine când faci bilanț și-ți iese pe plus. Că-ți dai seama că ai făcut ceva la viața ta. Că ai adus schimbări, c-ai mutat munți, că ai contat. Pff. Ei, lasă, că mai am cel puțin 20 de ani până mă doboară șalele. De-acu’ să vezi ce mă bag puternic în viață. 😂

Ia uite-l cum vine…

Se apropie. Nu mai e nimic de făcut. 🙂 40 e o cifră rotundă. Mai rotundă decât mi-o doresc eu. O percep ca pe o jumătate, în optimismul meu. Ca pe o mediană a vieții. Un nou început. Mai consistent. Mai real. Mai sincer. Dar e o cifră care anunță o oarecare teamă. Legată de mai multe aspecte.

Copilul meu crește odată cu mine. Și ușor-ușor se îndepărtează. Devine independent. Deja îmi refuză, uneori, îmbrățișările, pupicii și mângâierile. Are alte lucruri mai importante de făcut, acum că le poate face singur. Astea se vor accentua cu trecerea timpului, sunt convinsă. Dac-o să fiu în stare, dacă o să găsesc pârghiile, probabil că la nivel de comunicare și interacțiune vom fi bine. Dar partea fizică, din care eu îmi extrag energie și care e o sursă de fericire pentru mine, se va mai estompa. Și, în plus, mai e o treabă. Când el va avea 15 ani, eu voi avea 50. Omg. Trebuie să fac ceva să nu se simtă ca și cum ar merge cu mamaie la ședințele de la școală. 😂 Iată un motiv bun pentru a lucra la tonus, corp și semnele îmbătrânirii de pe față. 🙈

Nu credeam vreodată despre mine (mai ales când eram cu pielea-ntinsă și catifelată precum fundul de bebeluș) c-o să trăiesc adevărate drame când o să mă uit în oglindă. Le ocăram și le judecam pe cele care-o făceau. Săracele. Și săraca de mine. 😂 Acum simt pe pielea mea cum e să jinduiești după o față întinsă, fără urme de oboseală și de trecerea timpului. Și cum e să trăiești cu speranța că toate cremele alea și serurile pe care cheltuiești sute de lei vor avea vreun efect super vizibil. Câtă naivitate. Dar e bună. Nu te lasă să te deprimi chiar de tot.

În ultima vreme am simțit niște schimbări la mine care m-au luat prin surprindere. Le-am conștientizat treptat. Nu știu câtă legătură au cu contextul ăsta actual în care încercăm să ne adaptăm cu toții la o viață mai mult petrecută în perimetrul nostru și mai puțin în al altora sau însoțiți de alții, dar eu simt nevoia să stau acasă mai mult. În casa mea. Să gătesc, să miroasă a prăjituri, să modific ce nu-mi place prin ea. Și a mai apărut și nevoia de a avea o casă pe pământ. Nu e așa o idee năstrușnică, ați putea zice voi. Dar pentru mine e neobișnuit, pentru că respingeam cu tărie orice idee legată de viață în afara orașului, de viață fără tumult urban. Nici nu-mi trecea prin cap că există o astfel de alternativă. Acum mi-o doresc. Tare. Știu și unde. Și o și vizualizez. Casa. Și pe noi în ea. E clar vârsta. 🙂 Pentru că acum 5 ani, când eram însărcinată chiar, eu bălălăiam pe străzi. Umblam de nebună, mă vedeam cu toți oamenii, circulam. Acum mă obosește asta. Nu mai vreau.

Așadar, 40, să fii blând! Să nu lași șalele să sufere, încă. Să mă ții vie și cu cât mai puține riduri nou apărute. Să nu mă lași să devin stresantă cu tabieturi și idei fixe de babă nebună. Să ai grijă de spiritul meu și să-l ții viu. Să mă ții cu autocritica sus și fără frustrări. Să mă lași să accept oamenii așa cum sunt, așa cum am făcut-o și până acum. Să mă ții sănătoasă și creativă. Să nu-mi alungi oportunitățile de a face ce-mi place. Să fii blândă, vârstă. Că eu te-accept așa cum ești.

De parcă aș avea de ales… 🙂

#Mypersonalchallenge Forgive me, ladies, for i have sinned

Nu prea am mai dat pe-aici. De rușine, vă dați seama. De când am început provocarea asta personală cu 8 kg în 3 luni, adică de pe 4 iunie, mai exact, simțeam în sufletul meu că o să mă pască ispita. Dar am zis că, poate, n-o să mă las și o să fiu, măcar o dată, mai puternică decât poftele de lupoaică hămesită.

Ce mai știam eu clar, e că oboseala mi-e cel mai mare dușman într-un challange d-ăsta. Că dacă nu dorm la prânz ca bebelușii alăptați minim 1 oră jumate pe zi, dacă nu mă culc odată cu prietenele mele și sisters pe inteligență, găinile, n-o să fac față. A venit extenuarea. De vreo două săptămâni, de când am fost io Xena bătăturii și-a treburilor gospodărești, sunt moartă-leșinată. N-ar fi o problemă, dacă nu mi-ar veni să dorm în frigider sau pe raftul de dulciuri de la Mega.

Am comis-o pe nefăcută. Am avut o zi plină săptămâna trecută, cu consum psihic și fizic intens și, când am ajuns acasă, după ora 18.00, desigur, am devastat frigiderul în căutarea frenetică a cutiei cu înghețată. Până am ajuns la sertarul congelatorului unde ședea, frumos, de mai multe zile, nederanjată, cutia plină jumătate de înghețată, am făcut două atacuri de panică (că nu mai e) și 3 flic-flacuri cu celelalte sertare. În maxim 10 minute nu mai era nici urmă. Am lins-o.

În altă seară, deși m-am rugat la Dumnezeu și Măiculița Domnului, preț de 1 oră, cât a durat gătirea, să nu cumva să-mi bag capu’ în vasu’ de yena, am mâncat bunătatea lumii. Macaroane cu brânză. Nicio trufă, niciun fel de mâncare la restaurant cu stele Michelin nu cred că egalează la atracție și bale la gură sore cu spumele acele macaroane cu brânză banale. Măi, sfârșitu’ lumii și ultimu’ fel de mâncare să fi fost și nu cred că mi l-aș fi dorit atât de mult. Am băgat o porție și cu nițel zahăr pe deasupra. La ora 21.00! 🙈

Dar eu am o stea norocoasă care mă ține departe de gânduri suicidale. După așa încălcări ale regulilor autoimpuse, și după așa chiolhane însoțite de mustrări de conștiința grave, nu s-a pus nimic. Și mi-am promis mie…Mi-am dat cu promisiunea peste ochi, ca să mă țin de ea, că faptul că nu s-a pus nimic nu mă va face să bag în mine ca-ntr-un spital, așa cum îmi vine seară de seară.

Ca să concluzionez, deși m-a împins păcatul la alimente nepermise sub nicio formă, eu am reușit să slăbesc 5 kg în 6 săptămâni. Din 8 câte vreau să slăbesc. Mai am alte 6 săptămâni și sigur mai dau 3. N-are cum. Și dacă nu dau… Dup-aia vine iarna și nu mai ies din casă despuiată, în haine de vară adică. Așa că se rezolvă oricum. 😂

Femeia la 40 de ani (o femeie)

O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.

Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.

Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!

O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!

Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!

Sursă foto: Pinterest

#Mypersonalchallenge. 6 zile mai târziu.

2 kg în 6 zile. Ar fi bine, dacă nu mi-aș dori din tot sufletul să se topească cu viteza luminii orice urmă de grăsime în plus din corp și să mă și tonifiez de la mama natură, așa, nefăcând nimic, stând, poate, și lâncezind la seriale.

Dar cum ce visez eu e departe de orice scenariu real și de om cu toate țiglele pe casă, 2 kg zic că e bine. La un calcul scurt, în 3 luni ajung unde trebuie. Că ele se dau jos acum mai repede. La început, pentru impresie artistică, pleacă câte 2-3 pe săptămână. Și dup-aia stai și muncești și te căznești să mai scapi de câte unul pe săptămână. E greu. Greu tare. Asudezi în conceperea meniurilor, lucru care te ajută sau te pune pe butuci cu nervii. Și știm că o cură de slăbire, oricât de bună ar fi, nu funcționează dacă nu ești odihnit, destresat, zen. Dă, știu, în condițiile astea mai slăbește bunicu’… Treaba e că atunci când te-apucă pandaliile de nervi sau îți pică ochii-n gură de somn, ți se face foame. Ai ronțăi ceva, să mai uiți de lume, te-ai ghiftui puțin. De aceea e bine să fii odihnit și să alegi perioada de cură luând în calcul mai ales asta: cum stai cu căpuțu’.

Ce fac eu în încercarea asta de-a zice adio kilogramelor în plus:

  • Nu mai mănânc după ora 18.00-18.30, indiferent la ce oră mă culc (dacă mă seacă la inimă foamea sau pofta de orice, pun niște lămâie într-un pahar de apă și-l sorb ușor, ca pe licoarea vieții
  • Nu mai mănânc ce știu eu că sunt carbohidrați: pâine, cartofi, orez, paste. Sunt convinsă că intră mai multe în categoria asta. Dar nu stau să caut, că v-am zis că nu stau bine cu stresul. Le-am eliminat p-astea și sunt mulțumită.
  • Nu mai beau sucuri. Până să încep să slăbesc, acum 2 ani, în cealaltă tură de slăbit, beam în fiecare zi 1 litru de Coca-Cola. Era o dependență acolo. De pe 1 mai 2018 am renunțat de tot. Nu-i mai știu gustul de 2 ani. Și nici nu doresc să mi-l reamintesc.
  • Nu mai mănânc dulciuri. Aici e buba. Dar, ca să nu mă frustrez și ca să nu mai adaug motive în plus de stres și nemulțumire, îmi permit 1 dată pe săptămână să mănânc ceva dulce (ecler cu ness, în principiu sau înghețată)
  • Încerc să fac mișcare. Ce să zic, încerc, nu știu cât reușesc. Am alergat în parc jumătate de distanță din cât mi-am propus (ocolul lacului Tineretului) și m-am dat bătută. A început să mă înțepe în piept, mă luase cu leșin, a doua zi am fost semi-legumă. Nu mă las, totuși, și fac pe păturică, în incinta apartamentului, niște abdomene, 2 genuflexiuni, acolo, și 5 ridicări de gantere.

Ce fac și, poate, n-ar trebui, dar data trecută a funcționat bine:

  • Nu mă deprim dacă arată cântarul la fel timp de 3-4 zile la rând
  • Nu mă simt vinovată dacă mănânc dulce într-o zi în care nu era în plan s-o fac. Ba chiar mă iert și îmi promit ca data viitoare să încerc să mă lupt cu poftele mai abitir
  • Nu mă înfometez. Mănânc dimineața, la prânz și la 17.00, cu gustări sau nu, între ele.
  • Îmi repet în gând că nu trebuie să renunț sub nicio formă dacă vreau să nu mai fiu grasă și cu celulita doldora și să arăt și eu omenește, că bate 40 la ușă și nu mai e cale de întoarcere. Merge. Merge bine asta. 🙂

Ce, credeți, că nu am vrut să renunț în astea 6 zile de 46578 de ori? Ohohooo, și încă cum. Mă vedeam îmbuibându-mă cu toate mâncărurile grase, frumoase, gustoase, cu toate dulciurile la mine pe masă, așteptând să le înfulec. E nevoie de voința unui centaur ca să treci peste momentele astea. Și e minunat când vezi că nu cedezi tentațiilor. Eu mă premieze în gând. Cu vorbe. D-alea înălțătoare, de-am citit eu la cărți că fac bine la cap. Eu le zic. Dac-o fi ceva de capu’ lor…sau al meu… Om vedea.

My personal challange (slăbitul)

Acum fix 2 ani și o lună aveam aproape 70 de kg. O balenă eșuată pe cărările urbane ale capitalei care cu greu se putea mișca, cu eforturi supraomenești își lega șireturile și cu un self-esteem la nivel negativ. Nu se mai putea. Cu motivația stăteam la fel de prost cum am stat pe partea asta dintotdeauna. Mă ghiftuiam cu tot ce prindeam, ca înainte de sfârșitul lumii. Dar, cumva, am reușit să mă urnesc în treaba asta cu slăbitul. În 3 luni am reușit să mă lipsesc de vreo 8 kg. Fiecare zi mă motiva. Îmi găsisem cheia spre succes. Să văd că se mișcă acul cântarului spre stânga cel puțin la 2-3 zile.


Ajunsesem, în ianuarie 2019 la 55 de kg. O divetă a cărei prezență în corpul meu fusese nesperată și de neimaginat. Lumea era a mea. Mersul banal pe stradă se transformase într-o defilare pe catwalk, mândria mă împresurase pe toate părțile. Anul 2019 a fost anul vieții corpului meu de divă absolută.


2020 m-a băgat în dizgrație, odată cu pandemia. Am făcut la pâini de casă, checuri și mâncăruri gătite cu sos de nu-mi ajungea gura să le-nfulec pe toate. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit. Și am câștigat 5 kg frumoase, hotărâte să nu mai plece, stabile. Aaa, stați așa, că spre sfârșitul lui 2019 mai câștigasem deja vreo 5 față de alea 55 avute la început. Deci, acum mă învârt cu grație nebună pe la 65.


De ce vă scriu eu aici toate astea?! De ce mă dau eu în vileag și nu mă ascund undeva unde să nu mă știe nici vântu’ nici pământu’?! Pentru că mi-e rușine de lume mie, în general. Adică nu prea pot să zic o vorbă și să nu mă țin de ea.
Așa că, dacă îmi iau un angajament aici, în spațiul ăsta virtual pe care îl mai vizitați și voi, mă gândesc c-o să fac pe dracu’-n patru să îl duc la bun sfârșit.


Iată: de azi, 04 iunie 2020, încep să slăbesc din nou. O iau ușor, ca și acum 2 ani, fără presiuni (sic!). Doar cu gândul că dacă n-am ce povesti despre kg în minus peste 1 lună, mă fac de toată bafta. Și asta nu se poate. Nu pot afla ungherele www – ului că am zis o vorbă și-am zis-o degeaba.
Pe parcurs voi scrie update-uri. Mai ales pentru mine, pentru traking-ul revenirii mele la scurta perioadă în care am simțit că mica îndesată care mi-a locuit corpul e oale și ulcele.

04 iunie 2020 începe my personal challange!
There we GO, baby!

Principesele si gherțoaicele

Uneori, o simplă plimbare prin parcurile din nordul Bucureștiului îți poate schimba perspectiva asupra modului în care alegi să-ți crești odrasla/le. Să zicem că faci imprudența să îți dorești să-i arăți copilului și alte locuri de joacă decât cele din cartier, aflate între blocuri. Vrei o adevărată aventură pentru el și îl duci… În Herăstrău.


Hmm… Nu știu ce să zic. Poate-ar fi trebuit să te mai gândești un pic înainte. La tine. Că el își vede de toboganele și nisipul lui care, oricum, sunt la fel peste tot. Tu, însă, femeie liniștită, la casa ta de la bloc, cu maldăru’ de rufe nespălate și păru’ duhnind tot a usturoi, nu știu dacă poți să duci o ieșire d-asta. O duci până acasă, când începi să te perpelești ca gogoașa în tigaie că dacă alea-s ce trebuie și tu ești versiunea proastă?!


Despre mamele cool-fashion-zen-parentingaddict vorbesc eu aici. În primul rând te lovește în moalele capului tonul vocii. Atât de suav, atât de delicat și prețios de te-ntrebi dacă nu cumva ai nimerit în vreo adunătură de principese gata de încoronare. Totul e șoptit și nazal, se discută pe subiecte legate strict de creșterea copiilor doar în termeni de specialitate, așa cum scrie la cărți. Se pune accent pe libertatea copilului și lăsarea lui să fie. Așa cum e el. Numa’ că-n timpul ăsta copilu’ liber vine și-i trage mă-sii o scatoalcă de îi clănțăne implanturile de fildeș. Și se tăvălește și urlă și ea nu se mai aude în elucubrațiile și militările ei pentru și despre așezarea-n lume a pupilelor. Își spune textul învățat pe dinafara de la Urania și așteaptă să se liniștească Denis the Menace. N-o face. Îl trage de mână ușor spre ieșire, el urlă, se zbate, ea zâmbește încurcată, el urlă, se zbate, ție-ți vine să-i zici: da’ dă-i, mă, nene, una la cur! Numa’ că nu poți. Că știi că nu se face. Ai fost și tu în situația ei. Tu ai țipat nițel, că nu te-au ținut nervii aia neîntreținuți cu femeie-n casă, mașină cu șofer la scară și tratamente cosmetice la clinici renumite pentru remodelare corporală după 40 de ani.


Outfit-urile te fac să intri în pământ și să nu mai vrei să ieși de-acolo fără credit pe 5 ani pentru țoale. Ești și tu într-o încercare de a păcăli coolnessu’, da’-n comparație cu ele, tu ești Dragonu’ Roșu și ele-s Galeriile Vittorio Emanuele.


Legat de profesia lor, presupun (oricum, totul e o presupunere) că multe nu fac nimic. Că trebuie să stea acasă cu odrasla, să se informeze continuu asupra căilor de comunicare perfecte mamă-copil, să urmărească noile colecții de haine de copii din mall și să sară pe cele mai cool cu cardu’. Altele sunt vedete. Le-am recunoscut eu de la Antena Stars. Iar altele sunt mame de weekend, cum suntem majoritatea, doar că foarte bine îmbrăcate.


Nu mă mai duc. Nu, nu. Stau aci, între blocuri, cu colegele mele de cartier. Mai o sămânță, mai o rețetă de sărmăluțe în foi de viță, mai un Dumnezeii mă-tii de copil, dacă mai urli, te zăpăcesc cu bătaia!

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: