Îi știți, mă, pe-aia care se recomandă cu emfază drept profesioniști. Ăia care vorbesc rar, așa, ca și cum ar avea mintea plină de idei schimbătoare de lume și șoptit, cu ton grav?!

Am întâlnit mulți d-ăștia, profesioniști în comunicare, PR, marketing. Adică meserii ce presupun gânduri cu consistență, cu adevăr, cu miez. De unde?! Foarte mulți am întâlnit din breasla asta care habar n-au, de fapt, de comunicare.

În primul rând că nu vorbesc corect gramatical. Păi, tăticule, poți să-mi vorbești tu 5 ore despre „user experience” și planuri și proiecte de promovare, că la primu’ (dintr-un lung șir de) „trebuie decât să îi atragi, în primă fază” m-ai pierdut. Sunt pa pa pa, te pup! Nu, frățiorul meu! Că e ca și cum te-ai apuca să mă operezi, dar tu nu știi să ții bisturiul în mână. Cuvintele, gramatica, exprimarea sunt bisturiul tău. Din secunda aia eu nu mai pot să-ți dau credit. Nu mă mai pot uita la tine ca la un profesionist. Da, știu, tu ai jdemii de clienți (săracii), ai bani, ai succes. Bravo! Da’ cum, mă, să nu știi tu când folosești 2 „i”, când e „doar” și când „decât”. Mi se pare așa…Mie mi se blochează creieru’, recunosc. Și nu te mai pot auzi. De ascultat nici nu poate fi vorba.

Apoi mai e aeru’. Aerul mult mai ozonat pe care îl respiră ei. Tu n-ai acces. Ești neica nimeni. O ard special, că cică așa tre’ s-o ardă freelancerii. Ne-au invadat freelancerii ăștia închipuiți. E plină lumea de ei. Mai strică și imaginea ălora buni. Cum întorci capu’, pac! Dai de unu’ d-ăsta. Îi recunoști. Cool, speciali, 10 cuvinte în engleză, 1 jumate în română, superiori, toate modernitățile călare pe ei. Bine, și asta vine din frustrări, da’ nu stăm noi să facem psihologie aici, că nu ne pricepem, nu de alta. Dar se simte. Nu e putere. Că puterea adevărată înseamnă umilință și adevăr. Înseamnă relaționare corectă și cu respect. Atunci când nu poți să te desfășori fără oameni, pentru că asta presupune munca ta, nu poți, n-ai voie să nu fii real, să nu îi tratezi cu respect.

E plină lumea, din păcate, de „profesioniști” d-ăștia la care punem botu’ ca la Sfintele Moaște. Și mă rupe că oameni deștepți, preocupați de interiorul și dezvoltarea lor le găsesc scuze, într-o admirație d-asta mânată de neîmplinirile profesionale personale: da, dar uite ce succes are. Are clienți cu găleata, e bine văzut, are ditamai firma. S-a învârtit și-a reușit.

Nu-s vreo principială. Am doar vreo 3 idei fixe de care nu pot să scap. Asta e una dintre ele.

Da’ mă zbat ca peștele pe uscat. Că doar ce era s-avem premier una d-asta…Aaa, stai, că premier a fost. Președinte! Doamne, apară și păzește! 😂