Publicat în Galagie Mare

Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație

M-a întrebat o amică cum de pot fi atât de autoironică și să umplu scrierile mele cu umor și brusc, de la o postare la alta, să pot deveni serioasă și să expun trăiri intense, cu iz de suferință. Cum se întâmplă switch-ul…
Sunt o circăreasă (iată, ce cuvânt sublim 😂). În cea mai mare parte a timpului, mai ales în prezența altora, îmi place să îi dau cu veselie și umor. Și ce material mai bun decât propria-ți persoană poți avea? E mult mai la îndemână să faci mișto de tine. Plus că simțul penibilului la mine e în pom și pomu’ departe rău. Fac asta în preajma celorlalți conștientă de faptul că oamenii au propriile neguri care le toacă interiorul. De ce aș mai veni și eu cu ale mele? Nu mă ascund. Doar că prefer să dau mai departe pozitivitate.

Citește în continuare „Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație”
Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Ca asa-s zilele mele…

Sunt la mama si scriu cu greu, pentru ca, de cand am ajuns, sunt intr-o stare de betie fara a fi consumat alcool. Sunt, efectiv, anesteziata. Dorm mult si mananc tot ce prind. Constientizez ca sunt pe o panta periculoasa, dar, deocamdata, nu pot sa fac nimic. Ma conformez si fac ce-mi cere corpul. E ca si cum zice: lasa-ma putin sa ma relaxez. Ca m-ai tinut numai intr-un stres si-o alergatura. Pana in ianuarie, cand ma intorc in Bucuresti, e posibil sa ma dublez.

Am fugit la ai mei, ca un copil mic care are nevoie de protectie si caldura. Si cand am pus piciorul in casa, m-am relaxat cu totul. Mi s-a golit mintea, corpul isi vrea portia de odihna. In ultima vreme stresul se accentuase. In jurul meu, prietenii s-au pozitivat (Slava Domnului, sunt ok toti), eu alergam sa-l las pe Matei (cat mergeam la munca) rudelor noastre dragi (dar aflati toti in zona de risc) si stateam cu un stres fantastic c-as putea fi sursa imbolnavirii lor. Cu mintea tot timpul in alerta, cu frica, cu dar daca-uri. Teama nu cred ca mi-a fost niciodata pentru mine. Chiar nici pentru Matei. Ci pentru cei pe care i-am putea afecta, batranii si bolnavii cronici din familia noastra. Inainte sa vin la ai mei, mi-am facut 2 teste. Ca sa pot sta linistita, sa fiu sigura ca pot merge, si ei sa fie in siguranta.

Cand planificam vacanta asta prelungita, mi-am facut foaaaarte multe planuri. Cum o sa profit eu de tot timpul asta ca sa fac cat mai multe cursuri de pe Masterclass, cum o sa gatesc intruna, cum o sa ies din casa si…cate si mai cate. Am venit de 2 zile si n-am facut absolut nimic. Am vegetat. Dorm in reprize. Mananc mult (ce gateste mama) si degeaba si n-am niciun gand. Bate vantul si-n capul meu si-afara. Delasarea asta sper sa nu tina pana se termina sederea mea aici. Ca o sa ajung acasa si o sa fiu foarte frustrata ca imi propun chestii si nu fac nimic. Sau fac, dar prea putin din cat as putea.

Imi fac wishlist aici, ca sa ramana negru pe alb si poate ma-mpinge rusinea de la spate:

  • vreau sa gatesc mult, sa experimentez, sa inventez sau sa iau retete si sa le reinterpretez
  • vreau sa fac poze. Multe. Oamenilor, locurilor, mancarurilor 🙂
  • vreau sa invat sa fac paine frantuzeasca
  • vreau sa scriu (probabil, daca voi atinge punctele de mai sus, asta se va rezolva de la sine)

Nu-s asa multe si cred ca pot sa inserez si niste sesiuni de somn d-ala sanatos, cu bale la gura. :))) Hai, sa ramanem sanatosi!

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Publicat în Galagie Mare

Totul va fi bine!

Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.

Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.

Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.

Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.

E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.

M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.

Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.

Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.

Totul va fi bine! ❤️