Tramvaiu’ nu-i autoturism și iarna nu-i ca vara

Să ne ferească Dumnezeu să vină o molimă peste mașinile proprietate personală și să nu mai meargă niciuna. Și să trebuiască să ne deplasam DOAR cu mijloacele de transport în comun. Că ne punem ștreangu’. De ăștia, pe care ne-au făcut mamele noastre în mașini, vorbesc. Nu de oamenii care merg zilnic cu tramvai, metrou, autobuz. Ăștia, de nu ne-am mai urcat în vreun tramvai de acu’ 10 ani, că dăm, ca fraierii, banii pe benzină și poluăm orașu’, ne ardem rău dacă rămânem fără mașină.


Eu, azi, a trebuit să merg, cu treabă, la 3 instituții publice care se aflau la o distanță considerabilă una de cealaltă. Puteam să merg doar cu tramvaiul, pentru că trebuie schimbate cauciucurile la mașină și nici loc de parcare nu găseam, sigur. Toată aventura a durat de la 10.30 până la 14.30. În instituții am stat cam 1 oră, cu totul. În rest, pe străzi, prin fleșcăială, în stații de tramvai, unde fiecare așteptare dura cam 20-30 de minute.


Toți morții și răniții i-am luat la rând în capul meu. Nu știu pe-ai cui i-am pomenit, că nu era vina nimănui că a trebuit să umblu fix azi, după ninsoare. Și mă gândeam eu, așa, în timp ce o ascultam pe o doamnă în stație cum o înjura pe Firea că a curățat carosabilul și șinele de tramvai nu (erau curate șinele, nici vorbă de zăpadă pe ele, da’ de cine să ne luăm și noi?!) cum ne obișnuim cururile în mașini, la căldură și confort și, dacă e vreo situație d-asta excepțională pentru noi, ni se strică toata ziua. Toata viața, în momentul ăla.


Am mai reflectat azi, c-am avut timp câte 20 de minute de așteptare x 4 ori, și la faptul că, dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 7-8 luni, înainte de terapie, aș fi plâns cu muci de nervi, aș fi făcut o criză în sufletul meu chinuit. Am avut 30 de secunde de mândrie. Altă viață să-njuri doar de 2-3 ori, acolo, da’ lucidă, fără lacrimi înnodate-n barbă și anxietății pline de frustrări.


În altă ordine de idei, Matei s-a udat până la piele azi. A facut igloo și s-a tăvălit în zăpadă 3 ore jumate. Fericit. Cu o bucurie pe care noi n-o mai avem. Zăpada e bucuria lor și disperarea noastră.
Când o să-nvățăm și noi de la ei?

Ianuarie, mai lasă-ne!

Acu’, că s-a terminat ianuarie ăsta, pot să zic și eu ce mă doare. Că mi-era frică să zic mai devreme, să nu vină cu cine știe ce bazaconii peste mine până la sfârșit.


Băi nene, vreau să fie anu’ de 11 luni și să scoatem ianuarie ăsta. Să fie ca un gap, așa. Puf, să ne trezim în februarie, după Revelion. De când sunt mică, mi se pare tristă rău luna asta. Chiar dacă mai continua vacanța, eu nu știam ce să fac cu mine, cel puțin în primele zile ale anului.


Anu’ ăsta am bagat în mine mâncare și semințe la filme, până am ajuns la refuz. Mai am nițel și pocnesc. Adio siluetă, adio good vibe.
Tot ce se întâmplă în luna asta e trist: cresc taxe, e urât afară (nu vă amăgiți cu 16 grade, că colcăie virușii și asta dă anxietate și mai mare), te-apucă fricile că ai planuri pentru noul an, da’ nu știi daca esti în stare să le duci la bun sfârșit, apar pandemii, războaie mondiale, începe Bravo ai stil din nou, Dana Budeanu e pe val, numa’ nenorociri.


Eu am alergat în luna asta de mi-au ieșit ochii. Muncă, casă (da, da, am momente dese când alerg între sufragerie și bucătărie), camere de gardă, autorități. Am capu’ plin de acte, proceduri, tratamente, jocuri de copii inventate… Și cate și mai câte. Astea pe lângă gândurile nebune și alandala, aiurea-n tramvai care-mi traverseaza creieru’. Parcă s-au îngrămădit toate în luna asta.


Și e și cu întrebări existențiale. O veni, n-o veni zăpada, mai dăm bradu’ jos sau nu. Că Matei nu ne lasă să-l despodobim, că n-a trecut Crăciunu’, dom’ne, zice el, că n-a venit zăpada. Deci, avem voie să-l despodobim doar după ce se topește zăpada. Peste vreo 3 ani, așa.


Așadar, aș vrea să fac o petiție, că e la modă acu’ să inițiezi acțiuni d-astea sociale. Vreau o petiție prin care să scoatem ianuarie ăsta din calendar
În felul asta cred că o să scadă și numărul depresivilor considerabil și trecem și noi la lucruri mai serioase. Gen Valentine’s Day. Sunt fan. Abia aștept.

NIMIC

N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.

Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.


În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.


Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…


La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…


Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.


M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.


Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.

Cât mai am? 3 luni. Doamne-ajută la toată lumea!

Sursă foto: http://www.posterlounge.de