Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație

M-a întrebat o amică cum de pot fi atât de autoironică și să umplu scrierile mele cu umor și brusc, de la o postare la alta, să pot deveni serioasă și să expun trăiri intense, cu iz de suferință. Cum se întâmplă switch-ul…
Sunt o circăreasă (iată, ce cuvânt sublim 😂). În cea mai mare parte a timpului, mai ales în prezența altora, îmi place să îi dau cu veselie și umor. Și ce material mai bun decât propria-ți persoană poți avea? E mult mai la îndemână să faci mișto de tine. Plus că simțul penibilului la mine e în pom și pomu’ departe rău. Fac asta în preajma celorlalți conștientă de faptul că oamenii au propriile neguri care le toacă interiorul. De ce aș mai veni și eu cu ale mele? Nu mă ascund. Doar că prefer să dau mai departe pozitivitate.

Citește în continuare „Grămada care ne compune. Depresia și anxietatea ca surse de inspirație”

Ca asa-s zilele mele…

Sunt la mama si scriu cu greu, pentru ca, de cand am ajuns, sunt intr-o stare de betie fara a fi consumat alcool. Sunt, efectiv, anesteziata. Dorm mult si mananc tot ce prind. Constientizez ca sunt pe o panta periculoasa, dar, deocamdata, nu pot sa fac nimic. Ma conformez si fac ce-mi cere corpul. E ca si cum zice: lasa-ma putin sa ma relaxez. Ca m-ai tinut numai intr-un stres si-o alergatura. Pana in ianuarie, cand ma intorc in Bucuresti, e posibil sa ma dublez.

Am fugit la ai mei, ca un copil mic care are nevoie de protectie si caldura. Si cand am pus piciorul in casa, m-am relaxat cu totul. Mi s-a golit mintea, corpul isi vrea portia de odihna. In ultima vreme stresul se accentuase. In jurul meu, prietenii s-au pozitivat (Slava Domnului, sunt ok toti), eu alergam sa-l las pe Matei (cat mergeam la munca) rudelor noastre dragi (dar aflati toti in zona de risc) si stateam cu un stres fantastic c-as putea fi sursa imbolnavirii lor. Cu mintea tot timpul in alerta, cu frica, cu dar daca-uri. Teama nu cred ca mi-a fost niciodata pentru mine. Chiar nici pentru Matei. Ci pentru cei pe care i-am putea afecta, batranii si bolnavii cronici din familia noastra. Inainte sa vin la ai mei, mi-am facut 2 teste. Ca sa pot sta linistita, sa fiu sigura ca pot merge, si ei sa fie in siguranta.

Cand planificam vacanta asta prelungita, mi-am facut foaaaarte multe planuri. Cum o sa profit eu de tot timpul asta ca sa fac cat mai multe cursuri de pe Masterclass, cum o sa gatesc intruna, cum o sa ies din casa si…cate si mai cate. Am venit de 2 zile si n-am facut absolut nimic. Am vegetat. Dorm in reprize. Mananc mult (ce gateste mama) si degeaba si n-am niciun gand. Bate vantul si-n capul meu si-afara. Delasarea asta sper sa nu tina pana se termina sederea mea aici. Ca o sa ajung acasa si o sa fiu foarte frustrata ca imi propun chestii si nu fac nimic. Sau fac, dar prea putin din cat as putea.

Imi fac wishlist aici, ca sa ramana negru pe alb si poate ma-mpinge rusinea de la spate:

  • vreau sa gatesc mult, sa experimentez, sa inventez sau sa iau retete si sa le reinterpretez
  • vreau sa fac poze. Multe. Oamenilor, locurilor, mancarurilor 🙂
  • vreau sa invat sa fac paine frantuzeasca
  • vreau sa scriu (probabil, daca voi atinge punctele de mai sus, asta se va rezolva de la sine)

Nu-s asa multe si cred ca pot sa inserez si niste sesiuni de somn d-ala sanatos, cu bale la gura. :))) Hai, sa ramanem sanatosi!

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash

Totul va fi bine!

Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.

Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.

Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.

Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.

E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.

M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.

Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.

Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.

Totul va fi bine! ❤️

Unleash The Beast – Furia Femeii

Sensibilitatea și gingășia femeii sunt atuuri nu numai în fața sexului opus. O femeie sensibilă deschide uși ale comunicării blocate. Ea se insinuează ușor, neintenționat, în medii greu de pătruns. Menirea de a aduce pe lume viața, de a crește și educa alte ființe umane îi oferă atuul pe care niciun bărbat nu-l va putea avea vreodată. Calmul unei voci feminine are impact. Își pune amprentă și aduce liniște. Mamă sau nu, o femeie are măcar un sâmbure, cât de mic, de instinct matern, protector, pe care, în relații de orice fel, îl dezvăluie la nevoie. Și asta dă liniște.

Această pace interioară e, de multe ori, o mantie înfrumusețată, o mască necesară a clocotelilor care se întâmplă de ani și ani înăuntrul femeii. De multe ori, zâmbetul cald ascunde frustrări și furii greu de imaginat, dar înmagazinate cu prudență. Pentru că așa știm, de când e lumea, că trebuie să facem. Femeia furioasă e nebună, femeia cu angoase e speriată de bombe, femeia care își urlă neputințele e o isterică numai bună de evitat. Robotului-femeie i s-a trasat traiectoria clară. De la care nu trebuie să se abată. În drumul ăsta desenat de istorie pentru ea, femeia e iubire necondiționată, e masă caldă, e somn odihnitor, e casă curată și primitoare, e bună-dispoziție. Indiferent de modificările lumii ei interioare.

Capacitatea unei femei de a sparge, dintr-o furie de nestăvilit, toată vesela din propria ei casă, după care, cu zâmbet cald și sincer își întâmpină copilul în pragul casei, este egală cu a ursoaicei rănite care se ridică să își hrănească puii. Când urna se umple pe interior de frustrări, vise neîmplinite, urlete mute de neputință, umilință și lipsă de libertate a manifestărilor, buba începe să supureze, scoțând la iveală toate cele de mai sus valabile în generații întregi de dinainte și după ea.

Momentul în care se dezlănțuie tot infernul interior e critic pentru cei din jur și eliberator pentru ea. E catalogată, e scoasă din tiparele acceptate și se ia distanță. Atunci ea are nevoie de ceilalți. E un paradox.

Sunt femei care o viață întreagă au fost calme, împăciuitoare, calde și zâmbitoare. Și care fierbeau fără ca cei din jur să bănuiască, măcar. La un moment dat, furia neexprimată a pus stăpânire pe minte și corp, sub forma unei boli psihice ireversibile. Furia neeliberată e cancerul minții. Să te ferească Dumnezeu să fii în calea unei femei căreia i se zbate o venă și e în pragul unei crize. Sunt puține momente mai încărcate ca unul de-ăsta.

Furia femeii e surprinzătoare când se manifestă. Are intensitatea și forța unui uragan, mătură tot în cale și exprimă neîmpliniri vechi de ani buni. În fața provocărilor vieții, după o astfel de manifestare, majoritatea suntem capabile să ne repliem pentru a ne relua drumul. Facem doar câte o oprire pentru a mai da jos din greutățile cărate de prea mult timp.

În ultima perioadă, datorită contextului profesional în care mă aflu, am gândit și m-am documentat mai mult despre înfierarea noastră. Și-am ajuns la mine și la ce am fost înainte de terapie. Nu mi-e dor deloc de zilele întregi în care, de furie, mi-aș fi smuls carnea de pe mine. Nu duc lipsa momentelor în care mă simțeam în pragul unui AVC de la simple discuții care trezeau în mine răni mult mai vechi și mai adânci. Nu mi-e dor de neputința mea de a gestiona crizele interioare de urlet.

Dați-ne voie să fim furioase mai des, ca să ne depresurizăm și s-ar putea să aveți o surpriză plăcută. 🙂

Unleash The little beasts în you, ladies! 🤗

O lume întreagă cu aripi tăiate

Am început anul în forță. Cu planuri mari care-mi dădeau un bust în creativitate și energie. Mereu am funcționat așa. Îmi pun un target, de orice fel, și cresc eforturile cu tot cu avânt către încolo. În cadrul terapiei am reușit să descătușez niște izvoare de creativitate pe care le țineam ascunse bine. Și începuseră să se vadă rezultate. Am fost la două castinguri pentru două filme. Unul de scurt metraj (am obținut pe loc un rol, în cadrul castingului) și unul de lung metraj (a fost chiar în buza pandemiei și nu știu rezultatul). Rezultatele au contat, oricum, mai puțin. Pentru un non-actor, un casting cu feedback pozitiv din partea profesioniștilor e ca și luat în sufletul lui. Începusem să am idei care se creionau frumos în capul meu limpede după mult timp de ceață și haos. Aveam planuri mari cu mine. Eram pe cai.


Acum sunt doar verzi pe pereți. Mă simt de parcă aș scrie despre altcineva sau despre eu în altă viață. Care nu mai seamănă cu asta. N-au nicio legătură. Nu-s deprimată. Nu așa cum mă așteptam să fiu în contextul ăsta. Mă uit doar perplexă, zi după zi, la ce se întâmplă în mine și văd doar imediatul. Acum sau mâinele calendaristic. Nu am capacitatea de-a vedea mai departe. Cred că majoritatea suntem așa. Într-o așteptare a reluării vieții așa cum o știm de dinaintea pandemiei, deși știm cu convingere că n-o să mai fie. Și ne-ntrebăm: bine, bun. Nu va mai fi la fel. Dar cum?! Nici n-avem idee. Facem scenarii care e foarte posibil să n-aibă legătură cu nimic. Dar scenariile ne țin.


Sunt un om preocupat doar de nevoile și siguranța familiei și a prietenilor. Asta-i singura preocupare. N-am niciun plan de viitor. Nu mă pot gândi la unul. Diminețile-s ori cu ușoară anxietate, ori cu listă de bucate, jocuri de copii, să umplem ziua… Doar chestii concrete.


Tot ce am făcut vreodată în afara familiei are legătură cu oamenii (job, activități, pasiuni etc.), cu socialul. Dar dacă noi până acum ne luptam să eliminăm, prin toleranță, diferențele dintre noi, ce vom putea face să eliminăm frica care-i va transforma pe ceilalți în inamici?! Raporturile dintre noi se vor schimba. Să iei unui om „dreptul” de a îmbrățișa oamenii dragi, de a-i simți aproape e ca și cum i-ai castra spiritul.


Schimbarea pe care o aduc frica, izolarea venite cu pandemia asta e o schimbare la nivel de individ. Fizic sunt atinși un număr finit care ne e urlat în toate programele de știri. Dar psihic… Vor fi puțini care scapă. Cunosc oameni puternici care acum au fost doborâți. Oameni cu credință puternică pe care Dumnezeul lor nu-i mai ajută în atacurile de panică repetate și care nu le mai e suficient în singurătate. Oameni pe care nu-i mai recunoști ca fiind ăia pe care îi știai. Unii se retrag, alții hărțuiesc din nevoia de-a-și alina singurătatea.


Planurile de viitor sunt bucăți de speranță. Nu le mai avem. Nu ni le mai permitem. Planurile de viitor sunt aripi care se-ntind și primul pas în zborul nostru. De două luni ne sunt tăiate din rădăcină.


O să stăm cuminți, într-o amorțeală zilnică, așteptând să crească la loc. Optimista din mine zice c-or să fie de câteva ori mai puternice și mai mari decât cele pe care le-am avut.

Două palme peste ochi și trecem pandemia

Am feed-ul rețelelor de socializare plin de postări ale oamenilor care traversează perioada asta BINE. Vorbesc despre proiecte, despre organizarea zilelor pe ore pentru a face față #workfromhome, atașează poze cu laptop-uri în bătaia razelor de soare și cu cănile de cafea lângă, aterizate, parcă, din marile cafenele bucureștene. Oameni mulți care au idei. Care-s creativi, care gândesc și acum limpede și pot și funcționa.

Sunt invidioasă și mă și enervează haștagiștii ăștia senini și aparent neatinși de starea noastră, a celorlalți, care de-abia deschidem ochii dimineața, după ce nu i-am închis toată noaptea. Refuz categoric să cred că există vreun om care e 100% zen în situația asta sau că există vreunu’ a cărui viață nu a suferit nicio modificare.

Dar îi admir. Și-aș vrea și eu.

Aș vrea să nu mai umblu bezmetică prin casă, fără nicio noimă, fără vreo treabă anume. Adică mi-ar plăcea să nu mai pară holu’ maică-mii loc de promenadă în ospiciu. Mi-ar plăcea să nu mai întreb de 5 ori pe zi ce zi e mâine și să mi se strângă sufletu’ când aud același „miercuri” de fiecare dată.

Să știți că mi-e rușine c-am simțit un pic de ușurare când s-a prelungit starea de urgență. M-am bucurat, în sinea mea, ca să am timp să slăbesc la loc, că mănânc ca Joiana (mi-a revenit repede pofta de mâncare), să nu ies din bârlog chiar vai steaua mea. Să încep să fac mișcare nu numai până la frigider și-napoi, să pot să dau și io ochii cu lumea.

Așa că-mi dau următoarea temă (proiecte și #workfromhome nexam pentru mine, că nu e cazu’):

  • Cum ar fi dacă n-aș mai tranzita curtea, pur și simplu, și m-aș bucura, dracu’, de ea și de soare și de pomi înfloriți și de pui și de verdeață și de viață…
  • Cum ar fi dacă aș realiza că sunt copii care n-au pus piciorul pe trotuarul din fața blocului de 30 de zile și care nu zic nici pâs când mamele lor le explică de ce sunt „sechestrați” la vârsta lor, între 4 pereți, fără să știe până când.
  • Dar cum ar fi dacă m-ar trăzni gândul că noi facem ceva dulce în fiecare zi, de zici că, de când ne-am izolat, sărbătorim Paștele, că Paștele ține anu’ ăsta 2 luni, și sunt familii care-și numără seara ce le-a mai rămas din salariul trecut, ca să știe ce pot să cumpere pentru mâncare a doua zi…
  • Cum ar fi dacă m-aș bucura de pământul de sub unghii înainte de-al spăla, știind că am săpat după spanac proaspăt să-l arunc în oală și am plantat arpagic…
  • Cum ar fi dacă mi-aș da două palme peste ochi și mi-aș târî curu’ afară în fiecare dimineață și i-aș mulțumi lui Dumnezeu pentru toate zilele în care suntem sănătoși?! Și poate fac și 2-3 genuflexiuni, dacă tot sunt acolo…
  • Cum ar fi dacă m-aș gândi cu speranță și bucurie, cu recunoștință și încredere la perioada de după și aș îngropa frica de tot, știind că, dacă sunt sănătoasă fizic și la căpuț, o să fiu în stare să muncesc și să fac bani să trăim…

Ăsta-i planu’! Io vă zic: m-apuc de el de mâine dimineață, că, deocamdată, am o pâine d-aia bună la dospit și nu vreau să-i ratez degustarea.

Jurnal de #stamîncasă – 3

Acum 3 zile am plecat la mama, ca să mă pregătesc temeinic pentru sărăcia care ne va paște pe toți și să-nvăț, din timp, să pun, înainte de toate, mâna pe sapă. O să fie un training serios, pe module. După ce învăț să pun mâna pe ea, o să urmeze modulul „cum să dai cu sapa”. Apoi „cum să plivești”, „răsaduri – solar sau nu”, „arpagic pentru o toamnă cu tocănițe asigurate” etc.


Deocamdată, sunt la partea de pregătire. Mă uit pe geam la cum bate vântul, mănânc, dorm, mă pregătesc atât fizic, cât și psihic pentru academia de ieșire din criză. E încă frig și, oricât ar urla în mine nevoia de dezvoltare profesională, oricât de mult m-ar chema pământul, n-am cum. Că e frig. Înțelegeți.

Aștept ziua de joi, cu vreme caldă și soar’li sus, pă cer, ca să ies și să m-apuc de treabă, să anihilez gândurile-astea care mă bântuie și să-mi taie pofta de știri și de panică. Să dau din mâini și capu’ să intre pe lockdown. Să nu mai știe, să nu mai vadă, să nu mai audă.
Să intru pe pilot automat și să îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi, chiar și-așa, bătuți în cap cum suntem, să lucreze mâinile și inima să se odihnească.

Vreau să mă culc și să mă trezesc la vară, când lumea o arde la terase, în papuci, cu berile-n bot și cu inimile sus. Vreau să mă trezesc trează, lângă oameni treji!

#yourbeautymasters, The Masters of my heart

Acum o oră am trăit unul dintre cele mai grele momente din ultima vreme. Am încercat să îi fac față cu demnitate, în picioare, deși mă deplasam cu genunchii înmuiați și inima plângând. Cu corpul tremurând din toate încheieturile și cu lacrimi amare în gât.


Mi-am luat la revedere de la colegii mei, așa cum nu aș fi vrut s-o fac vreodată. Știam că o să vină momentul, eu l-am hotărât pentru binele meu și al copilului meu. Dar a venit mai devreme cu 2 săptămâni și în condiții la care nu m-aș fi gândit.

Astăzi, toți ne-am luat la revedere unii de la ceilalți. Ei pentru 2 săptămâni (Doamne ajută!), eu pe termen nelimitat. Am văzut iubire în ochii noștri. Iubire, teamă, nesiguranță și prudență. Unii semeți, dârji, alții derutați, tulburați și cu inimile strânse. Totuși, pe undeva, prin colțuri, plutea un abur de speranță. De curaj. Atât cât putem fi de curajoși și încrezători în perioada asta.

Nu ne-am îmbrățișat. Am preferat s-o facem cu inimile și cu ochii. Pentru că fiecare dintre noi știe câtă iubire primește de la ceilalți. Ne-am părăsit cea de-a doua casă cu stomacul contorsionat.


Thebeautymasters of my heart, sunteți cea mai frumoasă echipă din care am făcut parte! Sunt onorată să vă cunosc și vă mulțumesc pentru tot ce-am trăit alături de voi!
Să ne vedem cu bine!
A voastra, Miri ❤️

Jmecherii de Forță Majoră

Trăim niște vremuri tare căcăcioase, dacă ne gândim la recordurile în vânzări de hârtie igienică, dar și la ce atârnă zilele astea în pantalonii noștri, cuprinși de panica provocată de nenorocitul ăsta de virus. Unii se manifestă pe față în toată splendoarea panicii, alții o ard chill, responsabil, semeț, dar cu buza de jos tremurandă la o privire mai atentă. Lucru perfect normal, după părerea mea umilă și cu mici rămășițe de anxietate.


Eu sunt când panicată de și simt cum mă ia de la ceafă o durere de cap surdă dătătoare de scenarii proaste, când liniștită și rațională.
Fac tot ce zic autoritățile, mă feresc, mă spăl pe mâini de zici că s-a băgat probă la Jocurile Olimpice și mă antrenez să particip. Merg cu trotineta la serviciu, țin distanța, am renunțat la orice formă de socializare offline.


Dar eu nu sunt jmecheră. Eu sunt, ca mulți alții, doar o manipulată, o nevertebrată care ascultă și execută ce i se spune să facă. Nu-s deșteaptă-n cap ca Jmecherii. Ăia de i-am văzut eu aseară, în deplasarea cu trotineta pe Calea Victoriei, populând mai mult de 3 sferturi de baruri, cu berile-n față, scuipând-și vorbele unul altuia-n față. Pentru că ăia sunt ei înșiși Forța Majoră. Păi ce?! Le spune lor Statu’ că e groasă treaba și tre’ să-țepenească-n casă?! Beeeei, păi ei sunt Forța, tăticuuuu’. Și sunt Forța pă centrul Bucureștiului.

Ei sunt buricu’, ei se bat cu Covidu’ ăsta, că ei sunt țeavă, frate. Și ei știu, ca frații lor virali de pe net, că virușii sunt doar în calculatoare. Ce încercăm noi, prostimea, să-i manipulăm pe ei cu de-astea. Ei au de crăpat bere-n ei. Au de turnat alcool pe jgheab, ca să stingă, dacă e ceva, și totuși e vreun Covid. N-au zis ăștia că se spală virusu’ cu alcool? Și ăla de pe Calea Victoriei e țiplă, e de calitate, e bombă, Moșule!


N-ar crăpa-n ei o bere cu mâna la cuc în sufrageria lor. Că nu e pă socializare. Și ei sunt niște oameni sociabili… Las’, să stea proștii-n casă. Manipulații.
Beeei, toți ăștia de vă feriți, pe voi și pe ai voștri, sunteți niște… Niște…. Hai, că nici nu mai am cuvinte…. Ăia-s baza! Ăia care știu ei mai bine!
Ăia care mușchii lor e Forța Majoră, da?

P. S. Manipulaților și colegilor mei frați din categoria prostime, vă urez sănătate și râs în hohote, cu inima liniștită, cât mai curând! 😘

Tramvaiu’ nu-i autoturism și iarna nu-i ca vara

Să ne ferească Dumnezeu să vină o molimă peste mașinile proprietate personală și să nu mai meargă niciuna. Și să trebuiască să ne deplasam DOAR cu mijloacele de transport în comun. Că ne punem ștreangu’. De ăștia, pe care ne-au făcut mamele noastre în mașini, vorbesc. Nu de oamenii care merg zilnic cu tramvai, metrou, autobuz. Ăștia, de nu ne-am mai urcat în vreun tramvai de acu’ 10 ani, că dăm, ca fraierii, banii pe benzină și poluăm orașu’, ne ardem rău dacă rămânem fără mașină.


Eu, azi, a trebuit să merg, cu treabă, la 3 instituții publice care se aflau la o distanță considerabilă una de cealaltă. Puteam să merg doar cu tramvaiul, pentru că trebuie schimbate cauciucurile la mașină și nici loc de parcare nu găseam, sigur. Toată aventura a durat de la 10.30 până la 14.30. În instituții am stat cam 1 oră, cu totul. În rest, pe străzi, prin fleșcăială, în stații de tramvai, unde fiecare așteptare dura cam 20-30 de minute.


Toți morții și răniții i-am luat la rând în capul meu. Nu știu pe-ai cui i-am pomenit, că nu era vina nimănui că a trebuit să umblu fix azi, după ninsoare. Și mă gândeam eu, așa, în timp ce o ascultam pe o doamnă în stație cum o înjura pe Firea că a curățat carosabilul și șinele de tramvai nu (erau curate șinele, nici vorbă de zăpadă pe ele, da’ de cine să ne luăm și noi?!) cum ne obișnuim cururile în mașini, la căldură și confort și, dacă e vreo situație d-asta excepțională pentru noi, ni se strică toata ziua. Toata viața, în momentul ăla.


Am mai reflectat azi, c-am avut timp câte 20 de minute de așteptare x 4 ori, și la faptul că, dacă mi s-ar fi întâmplat asta acum 7-8 luni, înainte de terapie, aș fi plâns cu muci de nervi, aș fi făcut o criză în sufletul meu chinuit. Am avut 30 de secunde de mândrie. Altă viață să-njuri doar de 2-3 ori, acolo, da’ lucidă, fără lacrimi înnodate-n barbă și anxietății pline de frustrări.


În altă ordine de idei, Matei s-a udat până la piele azi. A facut igloo și s-a tăvălit în zăpadă 3 ore jumate. Fericit. Cu o bucurie pe care noi n-o mai avem. Zăpada e bucuria lor și disperarea noastră.
Când o să-nvățăm și noi de la ei?

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

<span>%d</span> blogeri au apreciat: