Ianuarie, mai lasă-ne!

Acu’, că s-a terminat ianuarie ăsta, pot să zic și eu ce mă doare. Că mi-era frică să zic mai devreme, să nu vină cu cine știe ce bazaconii peste mine până la sfârșit.


Băi nene, vreau să fie anu’ de 11 luni și să scoatem ianuarie ăsta. Să fie ca un gap, așa. Puf, să ne trezim în februarie, după Revelion. De când sunt mică, mi se pare tristă rău luna asta. Chiar dacă mai continua vacanța, eu nu știam ce să fac cu mine, cel puțin în primele zile ale anului.


Anu’ ăsta am bagat în mine mâncare și semințe la filme, până am ajuns la refuz. Mai am nițel și pocnesc. Adio siluetă, adio good vibe.
Tot ce se întâmplă în luna asta e trist: cresc taxe, e urât afară (nu vă amăgiți cu 16 grade, că colcăie virușii și asta dă anxietate și mai mare), te-apucă fricile că ai planuri pentru noul an, da’ nu știi daca esti în stare să le duci la bun sfârșit, apar pandemii, războaie mondiale, începe Bravo ai stil din nou, Dana Budeanu e pe val, numa’ nenorociri.


Eu am alergat în luna asta de mi-au ieșit ochii. Muncă, casă (da, da, am momente dese când alerg între sufragerie și bucătărie), camere de gardă, autorități. Am capu’ plin de acte, proceduri, tratamente, jocuri de copii inventate… Și cate și mai câte. Astea pe lângă gândurile nebune și alandala, aiurea-n tramvai care-mi traverseaza creieru’. Parcă s-au îngrămădit toate în luna asta.


Și e și cu întrebări existențiale. O veni, n-o veni zăpada, mai dăm bradu’ jos sau nu. Că Matei nu ne lasă să-l despodobim, că n-a trecut Crăciunu’, dom’ne, zice el, că n-a venit zăpada. Deci, avem voie să-l despodobim doar după ce se topește zăpada. Peste vreo 3 ani, așa.


Așadar, aș vrea să fac o petiție, că e la modă acu’ să inițiezi acțiuni d-astea sociale. Vreau o petiție prin care să scoatem ianuarie ăsta din calendar
În felul asta cred că o să scadă și numărul depresivilor considerabil și trecem și noi la lucruri mai serioase. Gen Valentine’s Day. Sunt fan. Abia aștept.

NIMIC

N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.

Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.


În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.


Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…


La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…


Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.


M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.


Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.

Cât mai am? 3 luni. Doamne-ajută la toată lumea!

Sursă foto: http://www.posterlounge.de

Cod promoțional: Blue Monday

Am aflat acum câteva zile de existența acestei Blue Monday (ziua tristeții). Habar n-aveam de ea până acu’. Și ce bucurie, într-o zi a tristeții, ca să zic așa, într-un oximoron d-ăsta neinspirat, că poți să fii liber în deprimarea ta măcar într-o zi din an. Să nu mai trebuiască să dai explicații de ce zaci în capotul tău scămosat, cu castronu’ plin de floricele sau chipsuri și să plângi nestingherit la filme siropoase sau cu super eroi, doar pentru că așa simți să faci.

Azi nu te mai întreabă nimeni ce dracu’ te-a apucat, că ieri erai bine, erai ca o floare de primăvară dată cu ruj. Azi toată lumea te înțelege. Dați-i bătaie cu lacrimile înnodate-n barbă și cu urletele de neputință. Că azi societatea va înțelege.


Doar azi. E super ofertă azi. Aveți și cod promoțional. Blue Monday. De mâine, tre’ să zâmbiți frumos, să faceți frumos, că lumea nu e dispusă, dragă, să vă suporte vouă ifosele de femei/bărbați slabi. De oameni care nu-s în stare să se adune, naibii, odată, să lase prostiile și să treacă la treabă. Orice treabă. Tre’ să facem treabă. Târâș, cu creierii varză, cu ceață pe inimă, tre’ să ne mișcăm. Și să lăsăm prostiile astea de secol 21. Că pe vremea lor nu mai era nimeni deprimat. Și ce bine mai era. Ia uitați ce copii minunați și întregi au crescut! Pe noi.


Ia uite, ce să vă povestesc, s-a inventat și o zi pentru asta. Asta ne mai lipsea.
Băgați-vă mințile-n cap, c-a bagat pâine proaspătă la Mega și până vă reveniți voi, nu mai prindeți niciuna! Astea-s probleme adevărate! Astea-s frământări zilnice apăsătoare. Nu că nu vă puteți voi urni, nu că nu înțelegeți de ce v-ați mai trezit și azi, nu că ați face ceva să vă fie mai bine, dar nu puteți, nu reușiți să găsiți ce și totul e negru și degeaba…


Eu zic așa: sărbătoriți Blue Monday ca și cum ar fi revelionu’. Și zilele următoare, dacă nu puteți altfel, faceți revelionu’ pe rit vechi. Dacă așa simțiți. Și ei să-și ia pâinea aia bună de la Mega, dac-așa simt.

P. S. Sunt oameni pe lângă voi care vă iubesc și la care puteți apela cu încredere. Oameni care nu știu ce e aia Blue Monday sau știu și nu le pasă. Le pasă de voi.

Sursă foto: pinterest.com

2019, săru’mâna!

2019 a fost un an bun. Bun ca un tort de ciocolată. Pe alocuri amar de la prea multă cacao, dar dulce și cu senzația de plăcere la ultima linguriță. Conștientizările au luat locul momentelor de haos, bucuria locul tristeții și angoaselor, panica s-a evaporat sub tăvălugul ședințelor de terapie.


Mă încearcă un sentiment de mândrie și-mi vine să mă pup singură că am fost în stare să iau decizii. Cu impact puternic asupra interiorului meu și asupra lumii mici în care mă desfășor. Am pierdut relații care mă secau de vlagă și răbdare, am câștigat alături oameni care îmi dau voie să fiu, pur și simplu, fără prea multe întrebări. Am câștigat timp pentru mine și ai mei și libertatea de a lăsa gândurile să construiască idei.


Am început blogul ăsta dintr-un impuls. Dintr-un „Haide, mă, că o fac și văd eu ce iese!” Nu-mi pare rău. Faptul că am pus aici gălăgia care-mi agita creierii, a fost ca o depresurizare. Am lăsat loc pentru liniște și organizare.


Terapia, de care nu mă las nici moartă, m-a transformat. Am revelații la fiecare pas și ora aia săptămânală în care eu mă bag într-o capsulă în care suntem doar eu și terapeutul, îmi dă mai mult decât am sperat vreodată.


Anul ăsta am cântat, am dansat, am fost liberă mai mult decât în ultimii 5 ani adunați la un loc. Am fost prezentă și am luat lucrurile sistematic, la rând și le-am rezolvat cum am știut mai bine. Dar cel mai important, din tot ce mi s-a întâmplat, este faptul că am început să mă văd. Cu bucuriile mele, cu bubele din cap, cu probleme și realizări mici. Am senzația de putere doar pentru că am început să mă știu. Și se vede și în afară. O simt și cei de lângă mine. Armonia transmite, ca un joc de domino, armonie.


Vor veni, probabil, alte și alte încercări. Nu se poate altfel. Dar, măcar, locul panicii va fi luat de claritate. Sper. 🙂


2020 nu mi se anunță în niciun fel. Nici nu vreau. Oi vedea eu ce-oi face. Dacă continuă cum a început, în primele ore, o să fie minunat. Am dansat cu Andrei și Matei 2 ore încontinuu. De toate, cu veselie, cu iubire, ca și cum mica noastră sufragerie din București ar fi fost vreun mare club.


Începutul anului nu-mi dă niciun semn legat de ce va fi. Deocamdată, în astea 2 zile, am mâncat, am dormit și m-am jucat Nu te supăra frate de vreo 20 de ori. 😂
Să ne fie cu bucurie!

Free your mind and the rest will follow

Frica de mers cu mașina, avion, trocarici și alte mijloace de transport conduse de altcineva în afară de mine mă paraliza și-mi dădea cu atacuri de panică de ziceai c-acu’ tre’ să-mi iau rămas bun de la oamenii de lângă mine și să dau mâna cu Sfantu’ Petru. Efectiv, decât să mă pui să fac asta, mai bine mă puneai să mă mut pe vecie într-o clădire cu bulină pe care când le văd, traversez pe trotuarul celălalt.


Da’ cine se pupă singură-n oglindă și-și zice că mai deșteaptă și mai inspirată decât ea nu există? Eu. Pentru că m-am dus să mă caut. Fix pe subiectul ăsta. Andrei mai avea puțin și mă lega și îi chema pe domnii de la Bagdazar să mă trimită la tratamentu’ spa pentru căpuț de 5 stele pe care-l oferă aia celor mai loviți cu leuca de soartă. Răbdarea îi ajunsese la 0.01%.
M-am dus. Și ce credeți? N-am discutat cu terapeutul deloc despre subiectul ăsta. I-am zis care-i problema (principală) în prima ședință și dup-aia ne-am luat cu altele, ca să zic așa. Multeee. Eu, mereu în nevoie de control, mă întrebam ce boalii facem de nu mai ajungem să punem punctu’ pe I. Dar iată că l-am pus. Frumos, elegant, fără zgomot și scandal, cum sunt io obișnuită aci, la mine-n cartier. Prin învăluire.
Pai da’ n-am fost io la munte ca pasager și-am făcut 5 ore cu mașina (c-am fost pe Valea Prahovei, ca tot românu’ care se respectă și-și mai oferă din când în când o baie de traffic jam în weekend)?! Am fost.
Doamne, stăteam ca tuta și cugetam, când am ajuns, că nici măcar nu m-am gândit c-aș vrea să conduc. Nici prin cap nu mi-a trecut. Băi, am și dormit. Voi vă dați seama?! Am dormit cu bale la gură și nu mi-a mai tremurat ficatu’.


Eu văzusem niște semne de bine zilele trecute când m-am urcat cu un coleg căruia-i place viața la volan rău de tot și care a făcut și șicane cu un taximetrist nesi’ la Universitate. Da’ n-am conștientizat prea bine ce mi s-a întâmplat. Că eu mai aveam nițel și spărgeam semințe la un film la el în mașină.


Acu’ sunt așa… Mă uit la mine, mă gândesc, iar mă uit și-mi dau seama că nu tre’ să te iei de gât  cu mintea asta. Tre’ s-o inviți la masă, frumos, să stai nițel de vorbă cu ea, să vă-mprieteniți și să afli ce dorește ea de la tine. Dacă nu merge doar cu voi 2 și se simte nevoia și de un mediator, există! Pfoaileeei, câți există. Și buni.

Dama de inimă neagră II

În taxiul care o ducea la aeroport se auzea în surdină Inna cu unul dintre hiturile ei. Ce căcat de muzică mai e și asta? Să-i curme cineva suferința ăsteia! Putea, foarte simplu, să-l roage pe șofer să apese pe buton și s-o scutească de miorlăiala din difuzoare. Dar n-ar fi făcut-o nici bătută. Cum să-l deranjeze? Lasă, să-și vadă de condusul lui, acolo.

Încerca să anihileze sunetul cu gânduri entuziaste. Nu mai fusese niciodată în Ucraina și abia aștepta. Când a chemat-o Mircea în birou și i-a spus că urmează să lucreze acolo pentru 2 săptămâni, a bătut recordul la schimbările de stare. În jumătate de minut a trecut de la panică la bucurie și iar la frică și iar la exaltare. Dacă ar fi putut să se teleporteze, ce bine-ar fi fost. Gândul la zbor o paraliza și inima începuse s-o ia la trap. De ce naibii a zis DA? Putea să stea liniștită acasă. Avea în buzunarul drept o folie de Xanax. Just in case. Însă refuza categoric să devină o descreierată funcțională doar în momentele în care era pastilată.

Când a pășit pe scara avionului, privirea i s-a încețoșat, inima îi bătea să-i sară din piept și capul îi vâjâia mai tare decât motoarele pe care le auzea pe pistele din jur. Și-a făcut loc printre oamenii înghesuiți pe trepte, gata de îmbarcare, și a coborât. Era în pragul atacului de panică. Treci, dracu’, odată în avion! Tuto! s-a auzit vocea din cap și și-a conștientizat mișcările abia când își lega centura de siguranță, pe scaun. Doamne, ce bine că-și luase pastilele cu ea!

Pe scaunele din față, era o doamnă de vreo 35 de ani, cu copilul ei de maxim 3 ani. Plângea din toți rărunchii. Zbiera. Poate leșină și scăpăm! a fost singurul gând prezent. Cuțitul vinovăției i-a străpuns măruntaiele rând pe rând. Dac-ar fi fost al ei? Tot la fel ar fi gândit? Îi era rușine. Așa cum citea și în ochii mamei copilului, preocupată să-l liniștească, că murea de rușine, de îngrijorare, de nervi.

De ce naibii n-or pune ăștia niște terarii antifonate pline de jucării în care să bage toți copiii, să călătorească și părinții liniștiți. Era clar! O luase razna. Pastila începuse să-și facă efectul și gândul că ar putea muri în accident aviatic în ora asta de zbor o liniștea. Poate crapă și scapă.

Dama de inimă neagră

Fiecare dimineață era la fel. Cu același gol în stomac, imposibil de umplut cu cele două pahare de apă pe care știa că trebuie să le bea la prima oră pentru digestie. Din momentul în care deschidea ochii, același sentiment oribil și foarte greu de descifrat punea stăpânire pe ea. L-ar fi numit frică, dar nu avea obiect. Era mai mult o îngrijorare generală. O mulțime nedefinită de semne de întrebare vizavi de ziua care tocmai începea. Singurul gând care apărea, înainte de avalanșa zilnică a gălăgiei din cap, era tot o întrebare: Oare o să fac față?

Făcea. De cele mai multe ori cu mici bucurii apărute pe parcurs, cu succese cât să o facă să se felicite că a mai păcălit o zi. Dar trăia Ziua Cârtiței. Aceeași poveste la fiecare răsărit. Încerca să-și vorbească ca unui om în nevoia unui sfat prietenesc, ca unui om încăpățânat și imposibil de clintit din ale lui, ca unui copil speriat. Mintea câștiga meciul foarte rapid și-și relua tabieturile zilnice.

Au fost dimineți cu lacrimi de neputință și ciudă. Cu greu își mai amintea de ea plină de entuziasmul începutului de zi. Nu se mai putea vizualiza bucurându-se. Senzația care o încerca era că se gândea la o persoană străină. Dar știa că n-a fost întotdeauna la fel. C-a fost și liniște. De aia îi era dor.

Fast and Fricos 3

Cand ți-e frică și de umbra ta, să te-nhami la o călătorie cu Uber-ul este o adevărată provocare, o autopedeapsă, o schingiuire a nervilor și-așa întinși la maxim de gălăgia din cap. Dar io mă urc. Sunt vitează până deschid portiera mașinii. Că dup-aia mă ia cu vertij, cu gânduri negre că dacă mor în accident și io am copil acasă, dacă mă duce pe vreun câmp și mă violează, Doamne iartă-mă, dacă începe să vorbească cu mine și tre’ să scot și io ceva pe gură?!

Unu’ a vorbit și m-a panicat maxim până am ajuns la destinație. Râdea ca prostu’ singur, io cu ochii-n telefon, niciun mușchi nu mi se mișca și zice: „mă scuzați, râd că nu mi s-a mai întâmplat să îmi facă curte o femeie” (pauză – aaa, panică panică, panică” ce curte, fratioru’ meu, că io n-am mișcat, n-am respirat de când m-am urcat. Io nu exist!” Și a dat Sfântu’ și a continuat „și-am primit un mesaj acum de la o domnișoară care e chiar insistentă”. Și râde ca Chucky. Eu mor în sufletul meu și transpir și „înger, îngerașul meu”.

Locul în care m-am rugat cel mai mult la viața mea nu e biserica. Nu, nu, nu. E ori un Peugeot, ori un Logan, ori ce are nenea șoferu’ de la Uber. Cu Tatăl nostru repetat, în funcție de cât ține cursa, 20-30 de minute întruna, cu inima cât un purice, cu gură uscată și respirație tăiată.

În timpul altei curse, când am intrat în pasajul de la Unirii, taica Viorel, șoferul, s-a gândit să-i dea cox. Pe bune?! Fix cu mine în mașină te-ai găsit, mă, vericule, să faci curse la 180 de ani cât ai?! Am făcut atac de panică, 30 de secunde de pasaj mi s-au părut o vară-ntreagă numai cu 40 de grade, am transpirat ca o scroafă și eram pregătită în capu’ meu nelimpede să-l ard, după, cu o reclamație. Mă duce mintea să trag cu ochiul la ce viteză băgase nebunu’. Avea 65 km/h. Cum mama naibii?!? Când io zbor de 1 oră?!

Cam așa mă târăsc eu cu blestemata asta de frică după mine. Dac-o să scap vreodată de ea… O sa văd eu ce fac.

Vacanța infuenceriței de Berceni

N-am mai scris de mult timp. Aș putea să mă dau interesantă și să zic că n-am mai făcut-o pentru că am fost în vacanță (lucru care s-a întâmplat), dar realitatea e că neuronul ăla singur singurel s-a-vârtit de i-a venit rău și n-a mai produs nimic. Gol. Nimic. Nada. Empty.
Acu’, că-s aterizată proaspăt din mașina proprietate personală derect în apartamentul din Berceni, aș putea să vă povestesc cum am petrecut vacanța pe coasta 2 Mai, loc cu corturi și nisip fin, plin de pungi de cipsuri. Oază de liniște și relaxare cu juma’ de Mega prezentă prin ambalaje. Pe sistemul „check my new post for details”, așa cum se alintă influencerițele cu patalamale la mână, iată cum mi s-a întâmplat mie:

Am plecat nepastilată. Mare greșeală, că era să fiu azvârlită pe autostradă de vreo 2 ori, în urma crizelor de isterie făcute ca mi se părea că, la 110 km/h, mașina merge cu 250, cel puțin. Nod în gât, transpirații, ochi închiși 2 ore și ceva pân’ la 2 Mai. Ajunsă acolo, m-a părăsit panica și i-a luat locu’ o amorțeală d-asta autoindusă că „ce mama reacu’, e vacanță. Potolește-te, naibii, cu fricile și căcaturile de 2 lei, Mirelo!” – îmi ziceam io, încercând să mă setez pe „enjoy the moment”. Copilu’ s-a distrat, noi ne-am relaxat și m-am și transformat într-o sirenă wanna be pentru o ședință foto cumsecade pe pietre alea de le vedem în toate pozele de pe litoral (babilii, care veniseră ele pentru băi de nămol, se-nchinau și cu stânga și cu dreapta și scuipau în costumele de baie cu totu’ luate de la Lidl – și io tot de-ăla am, apropo – când vedeau 2 duamne de patrujdeani că se izmeneau ca stricatele pe plaje).Am avut și cum, că era copilul ocupat să se certe cu valurile și să se plimbe cu caiacu’ cu taică-su’, că altfel aș fi devenit campioană mondială absolută la castele de nisip făcute cu găletușa și stricate în cel mai scurt timp. Asta s-a întâmplat în iunie, când n-a avut alt partener de joaca.
În tot timpul ăsta, capul era gol de orice gând cu „trebuie”. De telefon uitam cu orele, aproape că nici nu mă interesa ce se întâmplă în afara perimetrului meu de vacanță. Frumos sentiment. Nemaiîntâlnit de câțiva ani. Nu credeam că mai e posibil fără anesteziere pe bază de plante din categoria extravalerianic cardio. Ceva s-a-ntâmplat. Mai apărea câte-un gând nebun de-acasă, d-ăsta cu: începe copilu’ grădinița, aoleo, aoleo, de zici că pleacă militar; întreținere, gaze, zugrăveli & co. Și mă răpunea. Exact așa:Liniștea asta generală a durat fix cât am stat la mare. Pentru că, odată porniți spre Moldova, crizele au început iar, mai ales că m-aștepta un drum de 6 ore. Ce mai bucurie pe mine c-am condus vreo 2 ore jumate din ele. Pfiuuu. Că-n rest, iar: nod în gât, inima la trap, ochi închiși, disperare la orice depășire etc. Am ajuns extenuată și nadușită toată.
Treaba deșteaptă e că, fix de a doua zi mi-am dat reset și am redevenit zen. Piscineta, soare, mâncare muuultă (am băgat 2 kg în buchetu’ greutății mele corporale de sirenă pentru 2 zile juma’).
S-a sfârșit, dară. Am revenit la starea inițială cu frici și grăsime și haine neîncăpătoare și gânduri firave de dietă și dracii care vin odată cu astea.

Nițele good vibes trebuie la orișicine

Bai, n-am fost și io la Untold, SummerWell și la ăla care a fost înainte la mare. N-am fost niciodată, nu că anu’ ăsta. Când mă întreabă cineva dacă mă duc, mă și sperii, naibii. Cine, io?! Nici nu știu prea bine ce-s astea. Niște festivaluri știu că sunt. Cântă niște oameni, se bea, se dansează, se distrează, practic. Dar, probabil, pentru că-s venită pe gârlă, pe râul Buzău, nu mi-a trecut niciodată prin cap. E așa… Ca și cum se întâmplă toate astea pe altă planetă și io-s mică aici și fac cu mâna, dar nu știu cui.

Am auzit c-a fost omor la toate. Deci.. Exclus să mă duc. Dacă m-aș fi hotărât, n-aș fi dormit 3 săptămâni înainte de frică: că e multă lume, că mă sufoc, că ce fac eu acolo, că că … Mda, mă sperie mulțimile, din păcate. Poa’ să cânte și Dan Spătaru din mormânt live cu proiecție pe spate, eu în mulțime nu intru. Când a concertat Metallica prima și prima dată în România, m-am dus și eu cu sor-mea. Era să murim sufocate. Că nouă ne-a plăcut să stăm în față. Nici măcar nu eram rockerițe. Dacă știam 1 piesă cap-coadă, era bine… Dar na, eram proaspăt ieșite din adolescență sau chiar în miezul ei. După ce-am reușit să ieșim din vacarm, ne-am suit în tribune, unde era liber și una dintre noi a adormit. Nu mai știu care. Concertul se petrecea în continuare. Pesemne că zbaterea să ne ținem în viață și să nu fim călcate în picioare ne ostenise teribil.

Așa… Nu mă duc nu că nu mi-ar plăcea. N-aș vrea și eu să pot să port o conversație zilele astea fără să am privirea unei vaci nedumerite?! Aș vrea…Aș vrea să fiu cool, să am ce povesti în afara de ce #goodvibes vopsea lavabilă am ales pentru bucătărie, #mysummer ce cald e în 381 și #ineedvitamisea rețete de prăjituri. Numai că trebuie să-mi înving frica asta de oameni necunoscuți mulți adunați în jurul meu. Lucru imposibil în această perioada a vieții mele. Sau, mai bine, la anu’ îmi iau un bilet la Amara, combin și cu niște băi termale și, dacă e ceva, povestesc și eu de-acolo. Că n-o să mai fie nimeni care să știe ce și cum. O să fiu de nișă. O festivalieră cu totul și cu totul de aur!

#liviuvasilica #costicalataretu #tarafuldelavarbilau

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: