Publicat în Ce caut eu in viata mea

Secretele femeilor 🙈. Shh

Vorbeam odată cu una dintre prietenele mele despre femeile astea icon. Conversația avea tușe de jinduială și de-o parte și de alta. Eram într-o admirație vecină bună cu invidia vizavi de femeile scoase ca din cutie în permanență, pe care curge feminitatea cum ne curge nouă rimelu’ ala bun de la Avon. Ne tânguiam distruse de certitudinea că ar trebui să ne mai naștem încă o dată și s-o luăm de la capăt ca să visăm, măcar, la a ajunge și noi măcar la 10% din pachetul pe care îl prezintă ele zilnic pe piață.


Și ne-a lovit! Bam! „Frate, stai puțin, că și astea stau pe budă, că doar n-or scoate perle și licori magice după ce crapă-n ele salate asortate”. Că noi le vedem în plină campanie de marketing și promovare personală. Nu știm noi cum se prezintă ele în procesul de dezvoltare al proiectului. Tot femei sunt și ele și dacă nu s-au născut, cumva, din împreunarea vreunui Zeu cu o nimfă criogenați și apăruți în cartierul Pajura în prezent, tot de-ale noastre sunt.
Hai, că ne-am mai liniștit. Pfiuu…


Iată, dragi, domni, câteva dintre secretele femeilor de pretutindeni, aș îndrăzni să zic. Că, până la urmă, suntem cam toate o apă și-un pământ.


1. Femeia abia așteaptă să ajungă acasă de la serviciu și să arunce din maxim 3 mișcări sutienul cât colo, eliberată ca ocnașii în ziua ieșirii pe poarta penitenciarului. Unele dintre ele fac treaba asta în trafic. Nu, nu, nu opresc. Nu e nevoie să tragi pe dreapta pentru un astfel de moment karmic. Îți dă prima oară cu virgulă încheietoarea și te-ntrebi de câte ori trebuie să execute bărbații mișcarea asta ca s-ajungă s-o facă ca și cum e probă olimpică la care ei ies pe locul 1, mai mereu. Dar te dumirești și nu-ți trebuie două stopuri la semafor să tragi aer proaspăt de climă din mașină după eliberare.


2. Sosirea iernii, dragii noștri, e Moș Crăciun venit c-o lună mai devreme. E bucuria de copil. E revenirea la viață. Nu mai trebuie, neapărat, să ne epilăm. Nu mai introducem cu obligație în programul săptămânal intervalul de 2 ore pentru a ne descotorosi de podoaba care ne-mbracă trupurile de dive. Unele o fac, desigur, mai ales alea care nu știu când dă unu’ match pe tinder și ele trebuie să fie pregătite. Alea măritate de maxim 1 an o mai țin pe to do list și, desigur, toate femeile care se respectă pe sine și sunt în armonie cu feminitatea și inneru’ lor propriu și personal. (haha) De obicei, astea măritate de mult, mai sar peste intervalul ăla săptămânal, mai ales că sunt convocate la întruniri conjugale din 2 în 2.


3. În continuarea punctului 2, saloanele de înfrumusețare înregistrează, în anotimpul rece, un declin al încasărilor la categoria pedi. O facem acasă, din foarfecă, nu ne mai complicăm. Și-așa, le mai aerisim la primăvară, că le ținem bine înfofolite în șosetele flaușate de care nu ne lepădăm nici noaptea-n pat.


4. Dacă vă imaginați, dragi pretendenți la viața comună cu o creștină că vă va întâmpina în haine de casă din cel mai fin satin, vă luați țeapă. Majoritatea. Hainele de casă ale femeii sunt, de obicei, lălâi, scămoșate, cam ca niște cârpe nerupte, încă, pentru șters praful, din foste ținute de ieșit afară la o plimbare-n parc. Pentru că, să știți, pe noi ne trage la spate. Curentu’. Și pantalonii trebuie să ne permită să îi tragem până sus. Sus de tot. Și bluza băgată-n ei, neapărat. Satinul alunecă, e enervant. Doar n-o să stăm noaptea să tragem de cracul pantalonului și de bluză, că se itește vânticelul la șale. Între bumbac și satin, bumbacul e rege.


5. Ne e lene să ne spălăm pe cap. Lene. Dacă n-ar trebui să ieșim din casă, ne-ar prinde săptămâna fără să punem picătură de apă pe păr. La Netflix, în fața cuptorului și pe balcon la întins de rufe nu ne trebuie păr mirosind a levănțică și stat câte 40 de minute să-l usucăm să-i dăm, naibii, o formă. Că afurisiții aia de stiliști nu ne-au tuns cum le-am cerut. Să ne spălăm, să dăm de 2 ori cu foehnul și să arătăm ca Jennifer Aniston. Levănțica e overrated. Mirosul de ceapă călită și ostropel sunt tradiții pe care le păstrăm cu sfințenie.


Doamne ferește de un nou lockdown, că îngropăm și mama pasiunii și-a eleganței.

Publicat în Galagie Mare

Totul va fi bine!

Mi-a zis un coleg zilele trecute că e ceva schimbat la mine. Că-s mai relaxată, mai pe easy, așa. Și că am față senină. Mare compliment. L-am primit bătând din palme. Mai ales că nu conștientizasem real că sunt mai liniștită, mai cu viața pas cu pas.

Să ne înțelegem, eu toată viața am alergat sau am avut senzația că totul e o alergătură din punctul x în punctul y, încă de când faci ochi dimineața. Totul și mai și de când a apărut Matei și am devenit campioană la viteză.

Odată cu alergătura asta, se instalează și haosul. Care m-a stăpânit ani în șir. În cap (vezi numele blogului 😂), dar și în toate celelalte aspecte ale vieții. Casă, masă (de curând am simțit liniștea și relaxarea date de gătit), îmbrăcămintea (am ieșit de multe ori pe stradă ca ultima scăpată de la ospiciu), relații nelămurite cu oameni pe care nu mi i-am mai dorit în viața mea și care mi-au mâncat și timpul și energia etc. Singurul loc în care haosul m-a mai ocolit a fost la serviciu, că nu m-au lăsat responsabilitatea și nevoia constantă de validare să haosez ce fac.

Acum mă simt ca o ardeleană molcomă și așezată. 😂 Îmi vâjâie vântul pe la urechi, fără să am o reacție, neapărat. E un fel de semi-lobotomizare care mă încântă (și, atenție, nu-s, încă😂, pe pastile). Glumesc, desigur, în destrăbălarea mea în această stare de bine.

E un paradox. Pentru că eu știu că, dacă toată nebunia asta cu virusul se întâmpla acum 2 ani, înainte să fac terapie, când anxietatea mă ducea de mânuță și îmi controla toate mișcările, drumurile, gândurile, eu eram pe pereți. Pe pereți la Obregia, desigur. Nu știu cum aș fi putut face față. Au fost nenumărate nopți în care eram incapabilă să pun geană pe geană din motive relativ simple, în comparație cu ce trăim noi acum. Mă refer la nesiguranță, la lipsa de informații și de deznodământ clar.

M-am tot gândit la cei care suferă în vremurile astea de anxietate. Și știu cât de greu le este. E infernal să trăiești cu frică. Să nu o poți stăpâni, să te trezești dimineața și să nu știi dacă faci față zilei, să ai inima în gât mereu și să te stoarcă de vlagă. Să nu mai poți funcționa normal, să nu te poți bucura de lucrurile mărunte care ți se întâmplă, pentru că ți se furișează în gând negrul. Și cred că sunt mulți. Eram mulți și înainte. Dar o situație stresantă ca asta, pe care niciunul dintre noi n-a mai trăit-o, poate doborî mulți.

Am încercat să mă analizez puțin și se pare că mi s-a adaptat creierul. A reușit, cumva, să se muleze pe situație, dragul de el, 🙂 și să accepte perioada cu speranță. Mi-am schimbat niște obiceiuri, câteva nevoi s-au estompat (cum ar fi asta cu socializarea, deși pe mine mă hrănește energia altora), și au apărut câteva preocupări care-mi aduc mulțumire.

Se pare că omul se adaptează. Cu puțin ajutor terapeutic trece peste situații grele.

Totul va fi bine! ❤️

Publicat în Galagie Mare

Poveștile de vizavi

De mică îmi plăcea să cotrobăi prin casele oamenilor la care mergeam în vizită. Un gest nepotrivit, taxat de mama mereu. Invadam o intimitate. Spune-i asta unui copil și așteaptă-te să înțeleagă. Era o curiozitate de nestăpânit. O cercetare a vieții celorlalți, gândesc eu cu mintea de acum. Casa unui om spune multe despre el. Îmi plăcea sa ajung cu ochiul și pipăitul până în cele mai ascunse cotloane. Și luam la rând fiecare sertaraș, fiecare dulap, întrebându-mă la ce folosește gazdei mele fiecare obiect descoperit.


Priveliștea pe care mi-o oferă fereastra de la bucătăria mea nu e plină de verdeață și răsărituri demne de fotografi avizi de mișcări ale naturii. E o întindere mare de beton. Un bloc imens cu garsoniere înghesuite una lângă alta. Unde-și duc viața zeci de oameni. Și poveștile lor. Pe multe le intuiesc, pe altele mi le imaginez. Dar știu sigur că fiecare dimineață la cafeaua sorbită cu ochiul înspre balcoanele lor, îmi oferă un spectacol.


Sunt tineri și oameni în vârstă deopotrivă. Studenți sau oameni care și-au trăit toată viața în spațiul mic oferit de garsonierele astea.


Până acum 2 săptămâni diminețile îmi erau scăldate în hohotele de râs cu poftă ale fetei de la etajul 2. O fată înaltă, frumoasă, care-și împarte spațiul de mult timp cu 3 căței. Stă de mult în blocul de vizavi. Și-și petrece începutul de zi pe balconașul mic, plin de cărți și o masă unde zăresc un filtru de cafea. Stă și citește. După starea de urgență, a apărut în balconașul un el. El era sursa hohotelor de râs. Dar a dispărut. Și cu el, și râsul. Nici pe ea n-am mai văzut-o de două dimineți și mă întreb ce-i cu ea. Sper să fie în vacanță. Amândoi.


Un alt balcon răsună de zgomote de farfurii și tacâmuri. Stau 4 adulți și un copilaș în spațiul minuscul. Și-au construit o chicinetă pe balcon, și-au transformat spațiul bucătăriei în cameră. Se aud râsete și de la ei. Și, uneori, seara, îl văd pe băiețel jucându-se în „sufragerie” printre saltelele întinse pe jos pentru noapte. Se joacă de-a eroii, cred. După mișcările pe care le zăresc eu de la mine.


Nu aud niciodată râsete sau semne ale bucuriei de la garsoniera de la 7. Aud vorbe grele, aruncate cu voce tare la telefon, urlate. Mă întreb mereu cine e la celalalt capăt al firului. Cine poate, preț de minim 10 minute, de fiecare dată, să audă toată pleiada de înjurături, cuvinte aduse de la ușa cortului, urlete. E o femeie. Acolo locuiește o femeie. Furioasă. Mi-e milă.


Au plecat acum 2 zile doi tineri (studenți, bănuiesc) cărora le vedeam patul mare, dublu. Ordine mereu la ei, lenjerie frumoasă. Ea, o roșcată drăguță, își usca părul la fereastră. El, după o perioadă de stat acasă în timpul zilei, părea că are program de muncă normal. 9-18. Ea-l aștepta seara. Părea bucuroasă când apărea. Tineri.


Un bebeluș a crescut „sub ochii mei”. Ținut în brațe de mama lui la fereastră, am fost martora înaintării lui în lume și, probabil, a descoperirilor constante și progresive a lumii din spatele geamului.


În blocul de vizavi se desfășoară povești de viață, iar eu sunt martoră, într-o oarecare măsură. E un privilegiu.