1 MAI iubit ca altul…

Nu este un articol despre ziua de 1 mai, care oricum a trecut si nu prea a contat, pentru că, în capul meu, întâietate are 15 mai. Când ai un 15 mai în perspectivă, la ce-ți mai trebuie 1?!


E despre capacitatea noastră, a unei categorii de femei de pe lumea asta, care au o ușurință în a-și reseta punctual și contextual nevoia de afecțiune primită de la bărbați, de a-și pune inima pe tavă și a gusta din plin poveștile de iubire (reale sau închipuite). V-am povestit aici despre jonglarea involuntară cu „iubiri ale vieții mele” din tinerețea mea timpurie. O făceam discret, în adâncul sufletului meu, pentru că nici vântu’ nici pământu’ nu știau că eu, la momentul X, îl și vedeam p-ăla care mă fericea preț de maxim 2 luni cu pirostriile pe cap, la dreapta mea. De rușine eram discretă. O rușine de-mi venea să intru în pământ. Că întelegeam, cumva, în disperarea mea, că frizez penibilul rău de tot.


Izolarea mi-a dat să aflu că mai sunt câteva reprezentante ale sexului frumos care fac acum ce făceam și eu. Nu-i greu să le identifici, pentru că se-arată ele în toată splendoarea tânjirii după sufletul pereche care apare și dispare periodic, luând de fiecare dată altă formă de mascul.
Am vreo 3-4 prietene virtuale pe care le-aș mângâia empatic pe cap. În decurs de 1 an am citit declarații înflăcărate de iubire eternă pentru cel puțin 2 bărbați din partea aceleiași femei. Cu promisiuni și mulțumiri către divinitate că i-au călăuzit pașii subiectului către cărarea vieții ei. Cu fraze construite, ai zice, special pentru el, actualul, dar, derulând în spate, prezente și în osanalele aduse anteriorului. Cu poze pline de hastaguri care exprimă binecuvântarea trăirii prezentului moment.


Văd astea pe rețelele de socializare și pentru că-mi place să știu ce mai învârt oamenii, dar și pentru că prietenii apropiati mă cunosc drept această Țața Floarea urbană.
Mușchiul ocular trepidează frenetic în zapparea feed-ului. Și mă încearcă nemulțumirea bătrânei detective rezidente a băncii din fața porții. Stai puțin, prietena mea. Care-i ăsta? Că nu mai seamănă cu ăla de acu’ 3 luni. Ce s-a întâmplat cu cealaltă cea mai mare iubire, #noi2 #couplegoalfufilled și alte marcaje digitale ale iubirii neprihănite care s-a pogorât ca lumina Sfântă pe biata viețișoara ta de singuratecă nemulțumită?


Între cele mai mari iubiri, între iubirile vieții ei, o astfel de femeie e amatoare… Nu, greșit! E Regina citatelor motivaționale de pe insta și facebook (love yourself, dacă cineva nu-ți împărtășește loveu’ dă-i drumu’-n lume, eliberează-l, be strong, be happy, etc.). O avea și tiktoku’ d-astea? Că nu m-a-mpins curiozitatea să caut. Să văd dacă abonatele zic și pe gură d-astea scrise de alții/altele și asumate lăuntric, ca iscate din străfundul ființei lor tulburată de Cupidon… Sau lipsa lui.


Apar poze. Multe. În atât de multe locuri, într-un timp atât de scurt, că te-ntrebi dacă mai au timp să doarmă, să muncească sau să stea pe budă. Ei doi. Mereu. Împreună.


E de apreciat capacitatea de resetare a acestor femei. O recunosc, pentru c-am avut-o. E un antrenament bun pentru momentul în care, de nicăieri, apare ĂLA, frate. Pe care, poate, nici nu-l recunoști la început. Dar pe care destinul ți-l vâră subtil în traiectoria ta prin lume, începând cu dedesubtul pielii.


Singurătatea nu face bine nimănui. Câștigați sunt cei care reușesc s-o înăbușească, chiar și temporar, permițând trecătorilor să-și facă loc.

15 mai fericiți ca alții vă doresc!

Treaba-i bună, nunta-i joi!

Ioana venea din alte vremuri. Sufletul ei retro purta carcasa unui corp de femeie sveltă, frumoasă, cu pielea fină și lucioasă, ca a lui J Lo în videoclipul Love don’t cost a thing. Finețea și calmul cu care trata orice problemă, oricât de gravă și de declanșatoare de atac cerebral temporar era, modul în care pășea și-și purta prin cartierul mărginaș al Bucureștiului rochițele înflorate moștenite de la mama ei, te duceau cu gândul la domnițele curtate de cavalerii întorși de la luptă, insetați de afecțiunea unei femei frumoase.

Cavalerul ei era Marcel, pe care îl întâlnise la o plimbare în parc, cu bicicleta. El era cu gașca. Toti cei din gașca lui, inclusiv el, erau pe stilul golănesc, dar fără să se ducă prea mult pe panta mitocăniei. A fost intimidată de forța cu care Marcel conducea grupul în glumele semi-retardate. Ea însăși era imaginea clișeului fată cuminte-golan.
A cerut-o de nevastă după 2 săptămâni, cu surle și trâmbițe, iar ei îi tremura buza de jos de emoții. I se întâmpla. Îl găsise. După atâtea telefoane așteptate în fața fixului din sufrageria maică-sii, după atâtea rugăciuni și planuri făcute-n cap cu niște unii care, constatase ea mai târziu, nici numele nu i-l reținuseră ca lumea (nu-i plăcea sa îi spui Oana. Ea era Ioana), venise momentul ei! Se căsătorea! Și cu ce băiat bun! O copleșea cu atenție, o ducea la suc în Centrul Vechi și la mare, la Costinești, să danseze la discoteca Ring unde-și dorise de foarte mult timp să ajungă.
Marcel era, de acum, sufletul ei, inima ei, dragostea și bucuria ei. Și nimic n-ar fi putut să o zdruncine. Știa care era planul: se vor căsători, își vor lua casa cu credit și vor face 2 copii, un băiat și o fată, să fie băiatul mai mare, ca să aibă grijă de fată când vor fi adolescenți. Creditul urma sa îl facă el, că avea și comision. Era agent de vânzări la o firmă care distribuia covrigi de Buzău în toată țara. Ea era secretară și n-avea tot salariul trecut pe cartea de muncă.

Când cele două prietene ale ei de-o viață i-au spus: „băi, Ionică, cum, măh, să te încheie la șireturi după 3 săptămâni, să te pupe-n fund atâta și să te ceară după numai 2?!E ușor dubios. Aaa, și vezi că l-am văzut când s-a certat cu Vlad la meci. Mare cap în gură ce era să-și ia Vlad de la el. Nu te mai gândești?! Tu chiar te măriți?” Ioana le-a spus clar și răspicat: „Vă doresc și vouă să aveți parte de o dragoste ca a mea cu Marcel.” Sorina și Clara erau, ce-i drept, două personaje triste, care-și căutau și ele, precum căutătorii de aur în rahat de câine, sufletele pereche. Destinul n-avea suflete mărimea lor. Așa că mai stăteau o tură. Ce-aveau de făcut!? Dar Ioanei mai că ii venea să le pocnească peste botu’ ăla impertinent de invidioase că ea se realizează și ele nu. Halal prietene.
Nunta a fost mare, cu ștaif. A venit conducerea de la Covrigi de Buzău S. A., au dat dar gros, s-a dansat pe mese și s-a băut până dimineața.
Luna de miere au făcut-o la Mamaia, unde Marcel, în a treia zi, a avut o altercație cu un chelner care nu i-a pus gheață cât trebuia în bautură și poliția le-a dat amendă. Au trebuit să se întoarcă mai devreme, că nu mai aveau bani la ei și, oricum, Marcel era supărat și a jurat că nu mai calcă în stațiunea aia de căcat niciodată.

Anii au trecut într-o garsonieră în care stăteau cu chirie, în același cartier mărginaș al Bucureștiului și Marcel a rămas fără serviciu. Dormea până la prânz și, dacă Ioana îl îndemna să-și caute de lucru, răspunsul lui era: „nu mă dau jos din pat pentru 20 de milioane. Mă piș pe ei. Mă duc în Germania să fac bani”. Fusese, doar, Faraonul covrigilor de Buzău. Nu-și permitea să scadă pe linia carierei acum.

Cu timpul… Casa nu și-au luat, copii n-au făcut, visul clișeic fată cuminte – golan se transformase în coșmarul femeie nefericită-trântor cu accese de furie. Ioana nu se dădea dusă din căsnicie. Nu voia să o ia de la capăt. Îi era frică de singurătate și de lungile așteptări în fața telefonului mobil, de data asta, ore și zile de așteptări fără finalitate fericită. Zi de zi plusurile și minusurile lui Marcel (pe care le pusese ea pe o listă, împreună cu Clara și Sorina, în încercarea șchioapă de a mai salva ceva din filmul prost în care era de 6 ani) se debalansau puternic. Pe lista cu plusuri nu mai rămăsese nimic, iar lista cu deficiențele fostului Faraon al covrigilor de buzau creștea și ajunsese să se întindă pe o foaie de bloc de desen mare. Daca viața îți dă lămâi, le mananci și te acrești ca nea Vasile în tramvaiul 14, la 40 de grade.
Era clar. Totul trebuia să se termine.
N-a apucat să rupa ea pisica, c-a venit el cu una mieunând la ușă. 1.75, blondă, craci, din Republica Moldova, model de viitor succes la București.
Ioana a suferit mult. După 3 ani de tânguiri, ședințe de terapie, întrebări existențiale și o mărire de sâni, a apărut Tinder-ul. Sufletul ei retro se transformase acum într-un avion de luptă ultra-mega spațial care punea la pământ orice parașută care se chinuia să-și facă loc prin spațiul ei aerian.

Sursa foto: Pinterest