Tinerețe fără bătrânețe și viață fără oglindă

În curând o să mă pricopsesc cu 39 de ani. Tristă zi va fi aia, deși, de când mă știu, de ziua mea sunt pe val. Mă hrănesc cu fiecare „la mulți ani!”, mă bucur de toate îmbrățișările și pupăturile (deși, în rest, mie nu-mi place să mă pup așa… Tam nesam, țoc țoc). Însă ziua asta, în care eu o să fac 39 de ani, va fi urâtă și neagră și posacă. Că e aia dinainte de 40, când va fi jihadu’.


Mi-e urât că îmbătrânesc. Știu, știu, sunt mulți/e  ca mine. Nu-s eu unică în disperarea asta. Dar eu o trăiesc pe a mea. Vine cu riduri, cu atârnarea pieilor, cu dureri de genunchi, cu timp din ce în ce mai puțin cu ai mei, cu ploi și vânt și frig.


Așa c-o să mă operez. Măcar exteriorul să mă mintă periodic că treaba-i bună, mai durează. Sper să mă țină și șalele, că la alea nu pot să umblu. Pot, da-i complicat și nedorit.
Când zic c-o să mă ferchezuiesc cu bisturiu’, zic c-o să fie finuț, pe luxet așa (Doamne-ajută să nu mă bag la rate multe și mari). Adică un botox/cimentix/mortar și ce-o mai fi, de-abia insinuat în frunte, în ridurile de la ochi și cam atât. Pentru că, să știți, mie aproape că mi se face frică pe stradă când dau de câte-o rățușcă mac-mac. Frică și că m-atacă cu ciocu’, dar și că mă întreabă copilu’ ce e: om sau animal și eu nu știu ce și cum să-i explic să nu-l traumatizez.

Uneori îmi vine să le opresc și să le-ntreb: de ce te-ai sluțit, mămică, în halu’ ăsta? De ce, fata mamii, să nu te mai recunoască, să nu te mai știe nici vântu’, nici pământu’, dar mai ales mă-ta care te-a făcut într-un fel și tu-i apari la poartă în altu’? Ce te-a îndemnat pe tine în lupta asta cu ființa vie care ai fost tu pe pământ lăsată cu buze subțiri și ochi căprui, nu albaștri? Care a fost motivația lăuntrică de semeni acu’ cu Donatella Versace și nu cu unchiu’ Mircea cu care semănai de când te-ai născut și pân-a intrat elixiru’ tinereții subcutanat?


Dar dup-aia mă gândesc că disperarea asta pe care încep eu s-o trăiesc pe pielea mea, au trăit-o și ele. Poate înzecit. Da’ de ce să insiști? De ce să vrei să nu mai semeni deloc cu tine? Și-aci eu zic că nu e de râs deloc. E de plâns cu muci adunați în barbă și cu psihologi și terapii. Că… Să nu mai vrei tu să te vezi PE TINE în oglindă, să nu te mai placi deloc, să te urăști chiar și să ajungi să te transformi din om în orice altceva, e o adevărată dramă.
Eu vă rog frumos, p-ăștia de mă cunoașteți, dacă peste câțiva ani vedeți pe stradă una care vi se pare că aduce cu mine, dar în orice moment ar putea începe să măcăne, să mă luați frumos de mână și să mă internați. Batem palma?

This is the first year of the rest of my life

Femeile trecute de 40 de ani se vor tinerești. Din punctul meu de vedere, sloganurile astea cu viața începe la 40 sunt reclamă la filmu’ cu Benjamin Button și-atât…Să fim serioase, ce viață începe acu’? Când se lasă toate și turnăm pe noi sticle întregi de fond de ten, doar-doar și-o face efectul ingredientul antiaging. Ne împopoțonăm cu tot felul de chestii cool, deși știm foarte bine cum belim ochii dimineața în oglindă și ne rugăm ca la sfintele moaște să nu mai apară vreun rid de acum 12 ore.

„Mă simt bine în pielea mea” e tot o minciună pe care ne-o spunem, în primul rând nouă. Cine naibii se simte bine într-o piele care începe să se încrețească și s-o ia la vale? Da, tre’ să ne purtăm începutul de bătrânețe cu demnitate. Dar și demnitatea asta începe să se lase ușor pe picior, odată cu durerea de spate.

Pe social media ne afișăm cu fețe de 20 de ani, prelucrate cu 3 aplicații de editare foto. Una nu mai e suficientă de mult. Avem falsa impresie că ne mai salvează și hastagurile #ilovemylife și #iwokeuplikethis, deși noi știm că ne-am trezit cu pungi la ochi și nădușite de bufeurile date de premenopauză.

Ne punem bani deoparte lunar pentru coafor și mani-pedi (săru’mana, Doamne, că lucrez într-un salon de înfrumusețare) și cochetăm cu ideea de credit de nevoie personale (asta da nevoie, nene) ca să ne băgăm un pic de botox, latex sau ce se mai bagă în ultima vreme în piele ca să ne ținem bine.

Numai că toate astea: fondul de ten, aplicațiile, împopoțonarea asta ne ajută. Ne mințim frumos, că să n-o luăm razna de tot.
Eu m-apuc să caut un part-time și la o clinică de chirurgie estetică, că mi se cam luptă gușa cu gravitația și tre’ să încep să mă ocup.