Calculatorul Mișu locuia în casa frumoasă și spațioasă a familiei Florescu de foarte mult timp. Avea loc de cinste în camera lui Vlăduț, băiețelul de 7 ani al familiei, prietenul lui cel mai bun. Împreună cu părinții lui, Vlăduț stabilise ca regulă să petreacă maxim 1 oră pe zi în compania lui Mișu. În restul timpului, calculatorul se odihnea și se bucura de căldura căminului și de prietenul său înconjurat de jucării și cărți.

De ceva timp, Mișu nu se simțea prea bine. Îmbătrânise și se mișca din ce în ce mai greu. Se străduia din răsputeri să răspundă la comenzile lui Vlăduț, dar, de cele mai multe ori, nu reușea.
Era trist și nu-și ierta faptul că nu-i putea oferi prietenului său ceea ce îi cerea. Vlăduț se distanțase de el, deja. Îl lovea cu picioarele, așa cum văzuse că mai făcea tatăl lui când îl mai folosea pe Mișu pentru proiectele de oameni mari de la serviciu. Îi vorbea urât și îl insulta: Nu mai ești bun de nimic. Mișcă-te odată! Suferința pe care i-o provocau cuvintele copilului, îl făcea să caute soluții pe internet pentru a redeveni tânăr, pentru a-și recăpăta puterile de altădată. Dar nu reușea.

Într-o zi, după ce cu două seri înainte îi auzise pe Vlăduț și tatăl său discutând despre cum lucrurile care nu funcționează trebuie aruncate, Mișu s-a trezit băgat într-o cutie mare de carton și dus la ghena blocului în care locuiau. A plâns amarnic. Și îi era foarte teamă să fie, dintr-o dată, în afara casei stăpânilor lui. A crezut că ăsta e sfârșitul pentru el.

Dar, a doua zi, a apărut, la ghena blocului, Ionuț, un băiețel mult prea slab pentru vârsta lui, cu ochi mari și foarte triști. Venise să caute de mâncare, împreună cu mama lui. Erau foarte săraci și de 2 ori pe săptămână căutau prin tomberoanele din cartier resturi de mâncare aruncate de cei care au mai mult decât le trebuie. Când l-a văzut pe Mișu, lui Ionuț i s-au luminat ochii. Și a implorat-o pe mama lui să îl ia cu ei, acasă. Mama lui s-a împotrivit la început, dar, până la urmă, Mișu a ajuns să ocupe un loc de cinste pe singura masă din casa în care locuiau băiețelul și mama lui. Ionut era în al nouălea cer când l-a bagat în priză pe Mișu și a văzut că merge. Mama lui nu mai văzuse atâta bucurie pe chipul lui niciodată.

Zilele treceau și băiețelul îl mângâia, îi vorbea și avea mare grijă de calculatorul lui cu care petrecea timp limitat, dar foarte plăcut. Mișu, calculatorul, ca să îl răsplătească pe băiețel pentru că l-a salvat, se străduia din răsputeri să răspundă comenzilor pe care acesta i le dădea atunci când îl solicita pentru temele de la școală.

Au trecut anii și Mișu n-a mai funcționat deloc. Dar tot lângă Ionuț a rămas. Într-o cutie mare și frumoasă, așezat în magazia casei, calculatorul era, acum, martorul vieții frumoase pe care Ionuț și-o construise. Făcea programe pentru calculatoare și câștiga bani cu care cumpăra copiilor săraci computere și hăinuțe. Mișu, primul lui prieten, nu putea pleca de lângă el niciodată.

Sursa foto: http://www.teacherspayteachers.com