Acum 3 zile am plecat la mama, ca să mă pregătesc temeinic pentru sărăcia care ne va paște pe toți și să-nvăț, din timp, să pun, înainte de toate, mâna pe sapă. O să fie un training serios, pe module. După ce învăț să pun mâna pe ea, o să urmeze modulul „cum să dai cu sapa”. Apoi „cum să plivești”, „răsaduri – solar sau nu”, „arpagic pentru o toamnă cu tocănițe asigurate” etc.
Deocamdată, sunt la partea de pregătire. Mă uit pe geam la cum bate vântul, mănânc, dorm, mă pregătesc atât fizic, cât și psihic pentru academia de ieșire din criză. E încă frig și, oricât ar urla în mine nevoia de dezvoltare profesională, oricât de mult m-ar chema pământul, n-am cum. Că e frig. Înțelegeți.
Aștept ziua de joi, cu vreme caldă și soar’li sus, pă cer, ca să ies și să m-apuc de treabă, să anihilez gândurile-astea care mă bântuie și să-mi taie pofta de știri și de panică. Să dau din mâini și capu’ să intre pe lockdown. Să nu mai știe, să nu mai vadă, să nu mai audă. Să intru pe pilot automat și să îi mulțumesc lui Dumnezeu că are grijă de noi, chiar și-așa, bătuți în cap cum suntem, să lucreze mâinile și inima să se odihnească.
Vreau să mă culc și să mă trezesc la vară, când lumea o arde la terase, în papuci, cu berile-n bot și cu inimile sus. Vreau să mă trezesc trează, lângă oameni treji!
După 6 zile de izolare, cu ieșit doar pentru pâine, 1 dată pe zi și uitat muuult și luuung pe balcon/geam, Matei a zis: mami, când se termină virusul? Că nu mai pot să stau în casă.
Am luat hotărârea să ieșim departe de lume, pe câmp, practic, pentru o gură de aer. Și am mers pe un câmp de lângă București, unde nu era nici țipenie de om. Cu mașină parcată în spatele blocului și aruncat în ea ca-n filmele cu urmăriri, am plecat cu pachețel de picnic. Săracu’ copil ne-a întrebat dacă facem picnic undeva, înăuntru. 😔
Am luat și pisoiul. 🙈 A fost minunat. Eliberator. Am jucat fotbal, ne-am plimbat cu bicicleta. Mai mult ei, că eu nu prea știu s-o manevrez. S-a urcat pisoiu’-n copac și ne-am rugat de el să coboare vreo juma’ de oră…
Ce voiam să zic, de fapt. Creierii-s un pic mai bine. Dar suntem oripilați de cât de multă lume e pe străzi. La șuete, la stat ciorchine, aiurea-n tramvai, la vorba, la… Ce rahat or mânca ei în grup.
Înainte să ieșim, pentru că la noi pe stradă lumea e relativ cuminte, foarte puțini pe străzi, eram încântați de nivelul de înțelegere al românului și nu pricepeam de ce se urlă peste tot că oamenii nu stau în casă. Pentru că nu stau, de fapt.
Băi nene, noi nu stăm în casă decât cu armata la ușă. Egoismul, prostia, inconștiența sunt prezente în zilele astea mai mult decât oricând. Pe român nu-l obligă nimeni, beeeei, ați auzit?! NIMENI! să facă ceva. Păi ce?! Românu’ e prost?! Nu știe el că totul e o conspirație?! O prostie…
Mi-e milă de noi.
Celor care stau în casă le mulțumesc și le împărtășesc teama de necunoscut și toate schimbările de stare de zilele astea.
A fost odată ca niciodată Mimozeta Turcuțeanu. O ființă sensibilă, o fire plăpândă, cu mersul leganat și capul flexat într-o parte, care-și preumbla fizicul suplu pe catwalkul holurilor de liceu de cartier bucureștean. Pe toată perioada liceului s-a zbătut puternic să facă față cerințelor. Neuronii strigau disperați să-i mai lase în pace cu atâta sforțare degeaba. Se străduia, mititica, dar nu se putea mai mult decât un 6-7 în catalog.
După liceu, a încercat să intre la o facultate cu profil real, dar n-a reușit. Într-una dintre serile de după eșec, i s-a arătat posibilitatea de a lua lecții private de la una dintre tocilarele clasei, pentru că bani de meditații cu un profesor nu avea. Nu-i plăcea deloc varianta asta.
Era suficient că trebuise să o suporte zi de zi, timp de 4 ani, pe grasa guralivă cu mâna ridicată în semnul victoriei, ca și cum toate orele făceau parte din vreo revoluție și ea era Ioana D’Arc cu toate notele de 10 agățate-n piept. Atâta bucurie avea și ea, grasa tocilară. Îi mai plăcea să se hlizească cu alte 4 ca ea, cu care împărțea zilnic 2 covrigi în pauză și să-l urmărească cu privirea pe Viorel de la A care nici nu știa de existența ei.
Mimozeta a stat în negocieri cu ea însăși nopți la rând și până la urmă și-a călcat pe mândrie. Toata scârba din lume i se aduna în rictusul pe care îl afișa în fiecare dimineață de sâmbătă, când bătea la ușa tocilarei. Cu aceeași scârbă protocolară punea cei 5 lei pe masa rece, de sticlă, la sfârșitul sesiunii de învățare. Tocilara o conducea pe Mimozeta către ieșire cu aer de profesoară cu patalama și băga banii „munciți” la pușculiță, să strângă de-o carte nouă de Sandra Brown. Cultura la cultură trage.
N-a fost în zadar. Mimozeta a intrat la facultate. Altă lume, alte perspective. A aplicat, încă din timpul facultății, la diverse job-uri, până când unul de secretară a unui mare boss i s-a părut ei că i se potrivește cel mai bine. Nu știm, probabil nu vom ști niciodată, dacă în CV-ul gol contase experiența ei de catwalk de pe vremea liceului. Cert e că boss-ul i-a apreciat calitățile și a învățat-o toate învârtelile.
În tot acest timp, tocilara, care se zbătea în lupta cu kilogramele și cu pasiunea pentru McDonalds, frecventa plictisită cursurile unei facultăți cu promisiuni de viață de intelectuali pentru absolvenții ei.
Anii au trecut și Mimozeta face învârteli pe cont propriu. Acum e maestra șmenurilor în lumea bună, mare doamnă de capitală, cu afacere proprie și scheme proprii. Viața i-a adus-o-n cale pe tocilară de câteva ori, în diferite conjuncturi. Nu o cunoaște. Nu știe cine e. N-a văzut-o niciodată. Pentru că scârba care o încerca în fiecare dimineață de sâmbătă timp de 1 an, cei 5 lei aruncați pe masa de sticlă pentru lecțiile predate fac parte dintr-o viață anterioară pe care a uitat-o.
Tocilara e grasă și acum, își vede de viața ei anostă și refuză, frustrată, să lăicuiască pe facebook pozele Mimozetei Turcuțeanu pline de #iwokeuplikethis și #myview. Ea-și vede de pijamalele ei pufoase cu bluza băgată-n pantaloni, să n-o tragă la spate, în care meșterește tocănițe și ciorbe, asistată de Jamilla, pe youtube.
Oare Turcuțeanca știe să-ncropească un ostropel, la o adică?
