Blogul Ralucai Anghel e o poveste. O poveste frumoasa care te linisteste inca de cand dai click. E ca o primavara care te imbie la citit cu o cafea cu lapte pe fotoliu. Scrie despre lucruri care ii plac si care ii starnesc interesul(si noua, tuturor, cititorii, impreuna cu ea): dezvoltare personala, lifestyle, parenting, relatii, carti, calatorii. E un mic secret pe care ea il impartaseste cu noi. M-am bucurat tare ca a dat curs invitatiei mele de a-mi fi oaspete aici.
Am fost pusă de câteva ori în viață să mă prezint. Să zic cine sunt și ce-i cu mine pe-aici. Primul instinct e să faci un CV anost și complet useless înșirând cronologic ce-ai făcut la viața ta. De parcă ce-ai făcut aia te și reprezintă pe tine, ca om.
Ultimul articol pe blog e din 11 ianuarie. 10 zile. 10 zile în care n-am reușit să stau jos 30 de minute fără să fiu ruptă-n gură de somn. Mă simt ca o băbuță la sfârșitul zilei, cu dureri de genunchi, de spate și obosită moartă. Nu fac nimic extraordinar, ce vă-nchipuiți?! Mâncare, curățenie, fac traseu viteză sufragerie-bucătărie la cele 50 de strigăte „mamiiiiiiiiii” pe zi. Și cam atât. Băi, da’ mă dor șalele ceva de speriat. Și mintea… Mintea lucrează, da’ prost, că nu poate să pună ideile cap la cap.
Acum 26 de ani destinul a făcut ca niște viitoare femei să se adune într-o clasă de liceu. Nici una nu bănuia că viața le va găsi peste toți anii ăștia tot împreună, legate puternic de-o prietenie nezdruncinată de nimic. Fiecare cu personalitatea ei, cu visurile (care le avea… că eu nu știu să fi avut vreunul atunci), cu bagajul cărat în spate din copilăria fiecăreia.
Cele trei grații au dat mâna și și-au jurat tacit prietenie pe viață. Un băiețel deghizat în fetiță, o fată sensibilă, speriată de bombe, cu visuri de a-și trăi viața într-o mănăstire, dar pe care o încercau și nevoi de a călători cât mai mult și știa prea bine că în Grecia nu sunt mănăstiri celebre decât de bărbați. Ori ea, de pe atunci, voia doar ce e top, țintea sus. Și o bezmetică care umbla în trening flaușat, copie proastă a unui outfit Sergio Tachini, care nici măcar nu aducea vag a Sergio Tachini. Cea din urmă mai alerga și în pauze după câte un golan de la o clasă superioară și cădea în admirație tâmpă, pân’ o liniștea ăla, că-i cerea 5 lei să o lase să facă o poză cu el. Adolescența și tinerețea timpurie le-au fost presărate răzleț (foarte răzleț) cu evenimente notabile sau tremur specific vârstei. Per total, a fost destul de anost și plictisitor.
Ei, dar a venit 30-ul. Și să te ții, nenică. Băiețelul deghizat în fetiță este una dintre cele mai feminine și elegante reprezentante ale sexului frumos, călugărița e femeie de carieră, deșteaptă, puternică și feminină și ea, cu multe călătorii la activ (multe în Grecia, la taverne, nici vorbă de mănăstiri) iar eu, fata în aproape imitația proastă de trening italienesc în trend, maestră neîncoronată a prăjiturilor de casă.
Au crescut frumos, ce să mai… Între 30 și 40 de ani au început să trăiască. Și să te ferească Dumnezeu și Maica Domnului să vrei să legi o prietenie frumoasă, bărbat fiind, cu una dintre ele…Proastă alegere, gândit greșit. Că ai intrat în malaxorul analizei de risc și a potențialului, așa cum au învățat ele la școlile de business în care n-au pus piciorul niciodată.
După fiecare întâlnire cu un proaspăt pretendent se trimite un raport detaliat, pe categorii și se analizează minuțios. Urmează ședințe îndelungate, cu diagrame și scheme. Se face SWOT pe fiecare palier al vieții care ar putea fi atins: cine sunt părinții lui, e mameluc sau smardoi, e intelectual obosit și plictisitor sau jovial cu mai puține clase, promite flic-flacuri în pat sau nopți îndelungate la Netflix cu masat de picioare și căscat neîntrerupt de un plictis frate cu moartea pentru ea. Tot felu’ de nebunii din astea despre care vorbesc fetele când se întâlnesc.
Tristețea le-mpresoară dacă singura rămasă fără pirostrii nu se mai avântă în aventuri demne de o compilație între Sex in The City și Las Fierbinți și stă liniștită în programul ei de femeie de 40 de ani. Li se scurge energia și se mulțumesc cu comentariile de după Ferma. Așa da, așa nu. Bine că au chemat-o ăștia pe Anna Lesko, să aibă și ele un subiect cât de cât valabil de tocat.
Când apare un el, însă, se însuflețesc cu o rapiditate ieșită din comun. Ridurile le dispar, tenul se-ntinde brusc, problemele cotidiene se evaporă și toată atenția e direcționată către subiect. Își pregătesc, cu mâinile tremurânde, agendele în care urmează să noteze toate detaliile necesare unei aprofundări serioase a situației, fac loc în casă pentru întâlniri și flip-charturi și numără orele până la ședință. Protagonista știe clar că trebuie să rețină fiecare detaliu, chiar și cel mai neînsemnat din cadrul întâlnirii (nu se știe niciodată ce îți poate scăpa ție ca detaliu și să fie foarte important pentru viitor), se pregătește și ea cu conștiinciozitate, ca pentru cel mai important interviu al vieții ei.
N-aș fi crezut c-o s-ajung eu vreodată să scriu rețete pe blog. Face parte și treaba asta din schimbările despre care scriam aici. 🙂
Acum 2 zile m-a tot bătut la cap Matei că vrea să îi fac înghețată. Am încercat să îi explic că n-o să-mi iasă ca aia pe care o cumpărăm, că iese cu fulgi de gheață, că n-o să fie bună. Pentru că am mai încercat odată și, pe lângă faptul că era plină de gheață, ne-a și ținut pe tron puțin pe mine și pe el. Andrei a râs 3 zile de încercarea mea și efectele ei asupra burților noastre.
N-au avut niciun rezultat (favorabil mie) explicațiile. Așa c-am început să caut rețete pe internet. Și dă-i și caută și dă-i… Complicate. Cu mixer în proces, cu ouă, cu fiertură pe aragaz, de trebuie să stai cu ochii pe ea să nu se transforme în altceva decât trebuie ca consistență. O oră, cu pauze, ne-a luat să ne uităm împreună pe rețete. El mă tot bombănea că știe el că se face din lapte rece. Adică laptele pus la congelator și gata înghețata. Măi, Matei, măi mami, nu iese cum trebuie. Nimic. Cică așa zic Fixiki. Mamele cred că știu despre cine e vorba. Sau copiii lor, cel puțin.
Ce-am făcut după ore de negociat?! M-am uitat la episodul din Fixiki în care ei voiau să facă frișcă. Și acolo spuneau că din lapte condensat pus la frigider e gata înghețata. Asta a fost declick-ul. Lapte condensat. Dar n-am! Și-am început să caut rețete de lapte condensat. Am rămas la una simplă, ca să nu mai ies din casă să cumpăr și m-am apucat de treabă. 40 de minute durează să-l faci din 500 ml de lapte și 200 gr zahar pudră.
Lapte condensat
În ceea ce privește combinația de ingrediente ca să iasă înghețata, asta îmi aparține. Aveam în casă (din fericire) mascarpone și lapte de cocos. M-am gândit eu la un moment dat că poate fac ceva din ele. Ceva dulce. Din disperarea de a face ceva repede și fără tot felul de ustensile, am făcut așa:
Ingrediente:
250 gr mascarpone
200 ml lapte de cocos
100 ml lapte condensat
Esență de vanilie (la ochi)
Ce-am făcut: Am pus într-un bol mascarpone și esența de vanilie și am amestecat cu telul până a devenit cremos. Am turnat ușor laptele de cocos și am amestecat în continuare, după care am pus și laptele condensat. Am amestecat bine, ca să nu rămână cocoloașe de la mascarpone și am transferat amestecul într-o casoletă cu capac pe care am pus-o la congelator pentru minim 3 ore.
Noi am scos-o a doua zi de dimineață. Și m-am speriat puțin, că era foarte înghețată înghețata 😂. Mi-a fost teamă că o să fie plină fâșii de gheață. Dar nu. Am lăsat-o puțin afară și… E cremoasăăă. Yeey. Bună la gust. Foarte bună.
Hai, c-am făcut-o și pe-asta! 😂 Să ne fie de bine!
Viața cu kilograme în plus e ca viața cu un bărbat degeaba, care-ți mănâncă zilele și tu tot frigideru’ la o masă. Dar omu’ are greutate în relație. Ai vrea să scapi de el, să se ducă-n treaba lui, fără tine, dar ți-e greu să renunți. E comoditate și obișnuință. De ce să te strofoci să iei decizii, să i le comunici, să faci față discuțiilor de după și să explici, când poți să continui așa…
Pe parcurs, devine insuportabil. Ți-e lehamite, ți-e silă, dar mai bagi o fisă în fiecare zi. Cu promisiunea făcută ție însăți că de mâine iei taurul de coarne și îi zici. Dai cu el de pereți. Fiecare zi e juma’ de pâine cu mâncare cu sos greu. Ah, de-ai putea să transformi zilele astea în wassa cu gust de carton… Dar vine dimineața și foamea de primit iubire e prea mare. Numai că iubirea nu e. Sigur că e-n capul tău. Tu primești firimituri de atenție pe care le vezi torturi de ciocolată cu vișine și eclere cu ness. Dar ții morțiș să ai un suflet cald lângă tine (e cald pentru că-i bate inima și-i curge sânge prin vene, că-n rest, e apă de ploaie rece).
Și vine ziua aia. Ziua în care abia începe viața ta. Și îl pupi, frumos, pe portofel, și te iei cu drumu’. Cari după tine, în suflet, toate chipsurile, toate sucurile cu zahăr și toate pungile de semințe. Așa pleci. Cu ele târâș. Dar știi că, la o perioadă distanță, te așteaptă laptele de migdale și salatele. Ești în sevraj și ți-e dor de dobitocenia lui. De alea 2 cuvinte amărâte, aruncate din obligație, cu scârbă protocolară. Hop, și tu le prindeai și te hrăneai cu ele. Zilele trec și visezi că oul fiert mâncat gol, fără pâine, împarte farfuria cu cârnați și o tonă de cartofi prăjiți în mult ulei.
Tu știi ce nu-ți face bine. Clar. Ți-e limpede ca apa plată pe care-o bei, să umfli stomacul. Dar ți-e dor. Te arde-n piept dorul. Reușești să treci de fiecare zi fără ispită cu bine și te feliciți la fiecare pas. Te-ncurajezi. Numai că, chiar și după 2 luni, tu tot preferi dobitocul în fața propriei singurătăți. Pentru că orice-ar spune oricine, o amandină insiropată nu va putea fi înlocuită niciodată de fasting după ora 18.00. Nu cu acceptare absolută.
Acu’, ce vreau eu să vă întreb, pe cele care ați trecut printr-o experiență de-asta: cum fac eu să nu mă întorc la cretin? În cazul meu, cum fac să nu-mi mai fie dor de pâine cu unt și dulceață, de semințe, de torturi cu creme grețoase și dulci?
P. S. Am început să mă lepăd de kilograme pe 4 iunie. Și am zis eu că-mi dau 3 luni să scap de 8. Până astăzi am scăpat, deja, de 6,5 kg. 😉
Nu mi-a plăcut niciodată să fac sport. Mi se pare un chin la care te supui cu bună știință, un efort prea mare pentru o persoană comodă, ca mine. Îi știu beneficiile, le-am citit, le-am studiat de atâtea ori în încercarea de a mă auto-convinge că nu-i dracu’ atât de negru și că 5 genuflexiuni și 3 flotări n-au omorât pe nimeni. Ba, din contră. Dar n-a mers. Nu m-am convins niciodată. Pentru că mi se par oribile genuflexiunile, să alerg degeaba, așa, fără niciun punct la care să ajung, ca o găină fără cap. Am stat în banca mea, relaxată, așa, netonifiată. Ei, ce să-ți spun. Nu tre’ s-arate toată lumea bine sau să se simtă plină de energie, cu toate substanțele fericirii călare. Lasă, facem 10.000 de pași dac-om putea. Dacă nu… Aia e. Mâine-i miercuri.
După ce l-am născut pe Matei, am stat destul de mult la mama, la țară, cu sor-mea. Ea a fost mai prietenă cu sportul. Și acu’ vreo 4 ani, ea începuse să sară coarda când dormeau copiii pe timpul zilei. Aveau multe reprize de somn, bebeluși fiind. Ajunsese, într-un timp scurt, să sară 10.000 de corzi pe zi. Eu mă uitam la ea și asudam. N-aș fi luat coarda să-ncerc să sar și eu nici dacă mă bătea cineva cu ea. Bine, eu atunci dormeam cât dormea și Matei, în depresie neconștientizată fiind. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că, dacă mă străduiam să dau de 2 ori din coarda aia, poate aș fi fost mai trează, în toate sensurile.
Acum vreo 3 săptămâni, stând de vorbă cu ea și văitându-mă că nu pot, efectiv, nu pot să fac și eu niciun sport, mi-a zis că ea crede că ar trebui să încerc să sar coarda. Am început timid. Cu reprize de câte 250 de sărituri. Și am ajuns la 3-4000 pe zi. Sar în fiecare zi. Ce bine c-am încercat! Starea pe care o am după e de regina tuturor lumilor. Brusc, după 3000 de sărituri, sunt cea mai împlinită ființă de pe pământ, sunt slabă, fit, frumoasă, deșteaptă, am apartamente la Universitate și o viață profesională care mă înalță. Am insule la Ocean și nicio grijă. Corpu’ și mintea sunt ceva greu de înțeles, dar niște enigme tare mișto.
În a 3 a sau a 4 a zi am început să caut beneficiile. Adică dacă face ceva corpului sau sar ca tuta-n porumb. Sunt nenumărate. Pe lângă cele pe care le simt, sunt și detalii neștiute, dar care se văd în timp: ■Arzi multe calorii. Mult mai multe decât atunci când alergi, de exemplu. 10 minute de sărit coarda echivalează 8 minute de alergare. Consumi cam 0.1 calorii/săritură, adică aproximativ 1000 de calorii într-o oră. ■Îți îmbunătățește coordonarea. Creierul se concentrează pe picioare. Fără să vrei, ajungi să faci, în timp, mișcări complexe, coordonate cu mâinile care mișcă coarda, mișcări pe care le faci automat. Știu boxerii ce știu, de sar coarda până leșină. ■Elimină riscul de rănire a gleznei, a picioarelor, în general, dacă faci și alte sporturi, pentru că îți întărește mușchii picioarelor. ■Fiind un sport cardio, îmbunătățește circulația sanguină și îți însănătoșește inima. ■Respirația capătă îmbunătățiri. Respiri eficient și asta se vede și făcând alte activități : nu rămâi fără aer. ■Te calmează ■Te face mai deștept. Asta-mi place cel mai mult. Dă-mi beneficiul ăsta și m-ai câștigat!
Astea sunt doar câteva. Ce aș pune eu cap de listă este faptul că e foarte fun. E ca o joacă de copii. Și pe măsură ce sari, vrei mai mult și mai mult. Nu are efectul trasului de fiare cu șpemii de kilograme-n cârcă, să arăți ca Rambo în 2 luni. Cică arăți bine, tonifiat, în timp. Că lucrează mușchii încet și frumos.
În altă ordine de idei, am ajuns la 61 de kilograme. În 5 săptămâni am dat 4 kg jos. Da’ n-a pupat gurița mea pâine proaspătă, rumenită, cu unul dintre cele mai frumoase mirosuri din lume, n-a pupat paste, orez, cartofi, prăjituri. Am mâncat, în tot timpul ăsta, înghețată și niște tort, o dată. Dar nici nu pot să zic că îmi mai e poftă. Că mor dacă nu mănânc. E, și dacă oi simți că o să mor dacă nu bag ceva, o să mănânc. Că nu-i pușcărie.
Ultimile zile mă găsesc într-un sat, unde-mi desfășor viața ca și cum aș trăi aici de când m-am născut. E satul în care locuiesc ai mei. Le țin locul de „moșier” peste curte și orătănii și de „patroneasă” peste micul butic care aprovizionează oamenii din sat, cât timp ei au singurele zile libere, de auto-concediu, pe an.
Băi, viața nu-i ușoară. Mai ales dacă ai și un butic-supermarket. 🙂 Cine zice că e Zen totul, că ciripesc păsărelele și tu le-ngâni într-o comuniune om-natură desăvârșită, minte de-ngheață apele Buzăului. Nu mă înțelegeți greșit, nu neg că există o astfel de manifestare a vieții. Doar că nu pentru niște oameni simpli, cu curtea plină de găini, porci, curcani, câini, pisici și grădina doldora de bunătăți muncite până la sânge. Dacă ai gazon și te aprovizionezi de la supermarket, atunci da. Ai timp să le asculți pe păsărele și să te răsfeți cu zenul. Dar aici treaba stă altfel. Așa cum cred eu că stă pentru majoritatea țăranilor care-și muncesc fizic mâncarea și culcarea. Adică iau din grădină lor și bagă-n gură și pun capul pe pernă seara sub acoperișul pe care și l-au construit.
Ia, priviți program! Mă trezesc la 6.00. Că la 7 vine pâinea. Și timp de o oră te speli, faci cafea, bei cât apuci, speli 2 vase rămase de aseară, când le-ai abandonat înjurând printre dinți că ți-a oprit apa comuna, și fugi mâncând pământu’ la poartă că sună Nea Ion să-și bea berea cu setea apărută peste noapte și să-și ia pâinea pe bon dat pe cereale.
„Mă știi cine sunt?”, întreabă vioi, cu bastonu’-n mână, treaz, probabil, de la 04.00. „Da„, zic. „Nea Ion„. „Ion Țigănuș„, mă corectează. „Sunt client de bază, aci, la tac-tu!„
După el… Potopu’. Vine satu’ la pâine, bere, maia, înghețată și ce-o mai fi, băi omule. Și ține-te până la 12. Vrei să arunci în tigaie 3 ouă să hrănești copilu’ care te strigă prin toată curtea la trezire, fugi, pui ulei la-ncins sună soneria la magazin. Bună ziua/Săru’mâna, ce vă dau? Că mie mi-aș da niște pumni. 😅
Închizi la 12 magazinul pentru pauza italienească de somn de prânz și te-vârți cu grație, că nu știi de ce să te apuci. Mâncarea nu-i gata nici pe departe, jale mare în casă și curte de dezordine, copilu’ vrea atenție și spectatori aleși (adică tu) la spectacolul pe care îl oferă în trambulină. Și tu visezi la măcar o oră de contact cu perna. Uite-așa te-vârți până se face 16.00 și e gata odihna italienească.
O iei de la capăt până la 21.00. Kilometri de curte între magazin, mașină de spălat, chiuvetă plină de vase, matură, plici de muște. La 22.00 ești K.O., dar copilul tău te solicită insistent pentru o partidă de Bumblebee vs Spiderman la care participi cu sentimentul vinovăției că tot ce-a-nvățat azi a fost de la Bubu, câinele, de la taică-su cu care a adunat iarbă pentru pui și cu care a adunat ouăle de la găini și de la vântu’ care de-abia a adiat ușor într-o conversație ca de oameni mari. Faci baie, îi faci și copilului care arată ca Nilă, bagi animalele la culcare și pe la 23.30, în sfârșit, te-ntinzi. Hopa… ți-ai amintit că n-ai băgat la rece supa care s-a făcut, practic, singură azi și te ridici. Somnul mai vine pe la 02.00.
E ora 6.00. Bună dimineața, nea Ion Țigănuș! O bere și-o pâine la băiatu’!
O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.
Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.
Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!
O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!
Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!
Au trecut 12 zile de chin. Și, oricât aș lucra cu mine, nu pot să mă opresc din numărat zilele de dietă. Mi-ar fi plăcut să mă dau silfidă acum și să vă trântesc o poză cu alte 2 kilograme date jos, dar ar însemna să umblu la cântar, fix ca-n piață la Obor. Tot 2 mari și late sunt înregistrate la pierderi. Mă uit în oglindă și mă mint că parcă la față se vede c-aș fi slăbit mai mult. Andrei, ca să nu îmi iau câmpii de tot, mă încurajează și el cu un „parcă și la burtă se vede și, poate, și la mâini”.
Adevărul e că sunt tot acolo unde eram acum 6 zile. Fiecare seară e cu pofte de zici că sunt posedată de zeul ciocolății (ciocolatei pentru corectitudinea filfizonilor). Aș mânca și varul de pe pereți dac-ar fi dulce. Și momițe de porc, dac-ar fi unse cu cremă de vanilie. Mă uit la ceas și număr minutele până când încep ritualul de culcare cu Matei, că atunci încep să nu mă mai gândesc atât de tare la biscuiții cu fulgi de ciocolată pe care i-am luat pentru copil de la Mega și sunt gata oricând să uit de poftele lui și să mă înfig în cutie, ascunsă în debara. Că, dacă trec de astea, salvarea vine. Mă culc. Și mâine e o altă zi. Sunt zâna dietelor fără carbohidrați, sunt ambasadoarea nerecunoscută a vieții low-carb. Sfătuiesc prietene care vor și ele. Le trimit aplicații cu rețete organizate pe momente ale zilei. Ce să mai, sunt mentorul femeilor în căutare de siluete smulse din reviste glossy. Toate astea, în fiecare zi, până pe la 19.00-20.00,când începe să urle în mine ursoaica înfometată care visează platouri de eclere cu ness și amandine și brioșe.
M-am ținut tare până acum. E mult mai greu decât acum doi ani. Sau așa simt, cel puțin. Bine, și eu sunt mai bătrână cu 24 de luni în care corpul a început s-o ia la vale. Cu un junghi în dreapta, cu un colac apărut în locuri nelocuite de vreunu’ până la vârsta asta. De-ale bătrâneții, maică…
Eu mă mai străduiesc. Că parcă am simțit c-o să vreau s-alunec în păcat și de-aia m-am anunțat cu surle și trâmbițe în spațiul internaut. Să mă fac de rușine dacă renunț. Să intru-n pământ de ocările voastre și să știu că trebuie să merg mai departe. Așa, șontâc, șontâc, cum oi putea. Dar vă spun, e muncă grea. Am mai văzut și „The Morning Show” cu Jennifer Aniston și Reese Witherspoon filmat în 2019. Ce-ați făcut, doamnele mele? Păi una are 53 și una 43. Și arată de zici că acu’ urmează să dea BACU’ (dacă au temperatura sub 37.3, ăfcors). Exagerez, sigur. „Au filtre pe față, Mirela!”, mă liniștește Andrei care știe la ce tertipuri se apelează în cinema și TV. Or avea, dar carnea aia tare pe ele tot cu nemâncat și sală și toate unsorile și unturile date pe corp a ajuns să fie așa. Zici că se îmbăiază zilnic în lapte de cimpanzeu bengalez și se ung cu lacrimi de privighetoare.
Nu mă las. Mă țin tare în foamea mea de lup. Și-o să înving. Că eu ca mama balenelor nu mă prezint pe plajă la 2 mai, să mă invite domnii săriți de 65 de ani veniți cu cortu’ să joc o partidă de table cu ei, ca o bunicuță grăsuță și amabilă ce par eu când pășesc pe nisipul fierbinte în drumul către o merdenea cu mult foietaj.
Doamne ajută și alungă demonii ghiftuirii necontrolate! 🙆♀️
