Arhive pe etichete: blog

Viața la țară

Nilă, The smiling shark


Ultimile zile mă găsesc într-un sat, unde-mi desfășor viața ca și cum aș trăi aici de când m-am născut. E satul în care locuiesc ai mei. Le țin locul de „moșier” peste curte și orătănii și de „patroneasă” peste micul butic care aprovizionează oamenii din sat, cât timp ei au singurele zile libere, de auto-concediu, pe an.

Băi, viața nu-i ușoară. Mai ales dacă ai și un butic-supermarket. 🙂 Cine zice că e Zen totul, că ciripesc păsărelele și tu le-ngâni într-o comuniune om-natură desăvârșită, minte de-ngheață apele Buzăului. Nu mă înțelegeți greșit, nu neg că există o astfel de manifestare a vieții. Doar că nu pentru niște oameni simpli, cu curtea plină de găini, porci, curcani, câini, pisici și grădina doldora de bunătăți muncite până la sânge. Dacă ai gazon și te aprovizionezi de la supermarket, atunci da. Ai timp să le asculți pe păsărele și să te răsfeți cu zenul.
Dar aici treaba stă altfel. Așa cum cred eu că stă pentru majoritatea țăranilor care-și muncesc fizic mâncarea și culcarea. Adică iau din grădină lor și bagă-n gură și pun capul pe pernă seara sub acoperișul pe care și l-au construit.


Ia, priviți program!
Mă trezesc la 6.00. Că la 7 vine pâinea. Și timp de o oră te speli, faci cafea, bei cât apuci, speli 2 vase rămase de aseară, când le-ai abandonat înjurând printre dinți că ți-a oprit apa comuna, și fugi mâncând pământu’ la poartă că sună Nea Ion să-și bea berea cu setea apărută peste noapte și să-și ia pâinea pe bon dat pe cereale.


„Mă știi cine sunt?”, întreabă vioi, cu bastonu’-n mână, treaz, probabil, de la 04.00.
„Da„, zic. „Nea Ion„.
„Ion Țigănuș„, mă corectează. „Sunt client de bază, aci, la tac-tu!„


După el… Potopu’. Vine satu’ la pâine, bere, maia, înghețată și ce-o mai fi, băi omule. Și ține-te până la 12. Vrei să arunci în tigaie 3 ouă să hrănești copilu’ care te strigă prin toată curtea la trezire, fugi, pui ulei la-ncins sună soneria la magazin. Bună ziua/Săru’mâna, ce vă dau? Că mie mi-aș da niște pumni. 😅


Închizi la 12 magazinul pentru pauza italienească de somn de prânz și te-vârți cu grație, că nu știi de ce să te apuci. Mâncarea nu-i gata nici pe departe, jale mare în casă și curte de dezordine, copilu’ vrea atenție și spectatori aleși (adică tu) la spectacolul pe care îl oferă în trambulină. Și tu visezi la măcar o oră de contact cu perna. Uite-așa te-vârți până se face 16.00 și e gata odihna italienească.


O iei de la capăt până la 21.00. Kilometri de curte între magazin, mașină de spălat, chiuvetă plină de vase, matură, plici de muște. La 22.00 ești K.O., dar copilul tău te solicită insistent pentru o partidă de Bumblebee vs Spiderman la care participi cu sentimentul vinovăției că tot ce-a-nvățat azi a fost de la Bubu, câinele, de la taică-su cu care a adunat iarbă pentru pui și cu care a adunat ouăle de la găini și de la vântu’ care de-abia a adiat ușor într-o conversație ca de oameni mari.
Faci baie, îi faci și copilului care arată ca Nilă, bagi animalele la culcare și pe la 23.30, în sfârșit, te-ntinzi. Hopa… ți-ai amintit că n-ai băgat la rece supa care s-a făcut, practic, singură azi și te ridici. Somnul mai vine pe la 02.00.


E ora 6.00. Bună dimineața, nea Ion Țigănuș! O bere și-o pâine la băiatu’!

Femeia la 40 de ani (o femeie)

O caracteristică mai pregnantă a unei femei aflată în pragul celei de-a 40 de primăveri prinse în buchetul vieții, așa cum scrie pe felicitările cu sclipici și 2 flori pictate-n vază, este disperarea. Soră cu nebunia. Subit, în vocabularul nostru apar, foarte des, cuvinte ca fleșcăit, atârnat, lăsat, sleampăt, buhăit și câte și mai câte epitete d-astea de-ți înalță spiritul, că altceva… Numa’ bisturiu’ o mai poate face.

Ei, da, sigur, există și doamne care se regăsesc atât fizic, cât și psihic la vârsta asta și care „embrace” tot ce le-nconjoară și care își acceptă corpul cu toate imperfecțiunile lui. Sunt. Și ne-o spun și nouă. D-aia vreau și io să iau ce iau ele…că nu merge așa, treaz, practic, conștient că te duci la vale, să imbreis. O merge după ce-ai făcut El Camino, după sute de sesiuni de mătănii, după ani de terapie axată pe imbreisu‘ ăsta, că știi că vine, e la ușă vârsta, așa că te-apuci de acceptare pe la vreo 35, când încă mai mergea și fără costum cu totul pe plajă și cu sutien fără cel mai strong push-up.

Eu nu m-am apucat de terapie din timp, și când am făcut-o, am avut altele de rezolvat, ca să n-o iau frumos, elegant, pe miriște. Mătănii n-am făcut, El Camino e cu efort fizic, cu de-astea… Nuuu. Deci, n-am făcut nimic ca să… Imbreis. Bun. Păi și-acu’ cine-și toarnă jumătate de sticlă de ser de întinerire pe ochi, ca să-ngrașe purcica pe ultima sută de metri?! Cine plânge în oglindă și se tânguiește, aoleooo, aoleooo?! Cine conștientizează și se jelește că nu mai merge fără abdomene, genuflexiuni și măcar 2-3 ridicări de gantere mici, hai, mici, de 1 kg?! Cine umple telefonul de aplicații de rețete KETO și-și pune brățări fit, să-i măsoare mese, efort fizic, să-i dea targete, să-i facă viața, ce să mai?! Că și-ar pune 3 pe-o mână și 3 pe alta!

O fac. Nu pot să mă imbreis, deocamdată. Și am o vagă senzație că atunci când momentul ăsta va veni, o să fie după o luptă d-aia… Cu morile de vânt, practic, că nu te pui cu gravitația. Și o să fie cu bag picioarele care mai face ceva, că mi-e o foame de-aș mânca și urechi de centaur și am obosit și…whatever, vreau să zac și să mă imbreis mâncând treijdemii de eclere! Sper, doar, ca momentul ăsta să vină când deja m-apuc de goblen, când e vârsta de-mpletit cu ochelarii de aproape pe nas și cu televizoru’ dat tare pe știri. Până atunci vreau să fiu Xena!

Acesta este un pamflet, pentru că, de fapt, eu sunt împăcată cu mine, mă accept până în străfundul cel mai profund al celulelor corpului, sunt una cu my inner self, de fapt, râd ca proasta la mine în oglindă, de frumoasă ce sunt și tânără, în floarea vârstei, ptiu, să nu mă deochi!

Sursă foto: Pinterest

Sevraj în #mypersonalchallenge

Au trecut 12 zile de chin. Și, oricât aș lucra cu mine, nu pot să mă opresc din numărat zilele de dietă. Mi-ar fi plăcut să mă dau silfidă acum și să vă trântesc o poză cu alte 2 kilograme date jos, dar ar însemna să umblu la cântar, fix ca-n piață la Obor. Tot 2 mari și late sunt înregistrate la pierderi. Mă uit în oglindă și mă mint că parcă la față se vede c-aș fi slăbit mai mult. Andrei, ca să nu îmi iau câmpii de tot, mă încurajează și el cu un „parcă și la burtă se vede și, poate, și la mâini”.

Adevărul e că sunt tot acolo unde eram acum 6 zile. Fiecare seară e cu pofte de zici că sunt posedată de zeul ciocolății (ciocolatei pentru corectitudinea filfizonilor). Aș mânca și varul de pe pereți dac-ar fi dulce. Și momițe de porc, dac-ar fi unse cu cremă de vanilie. Mă uit la ceas și număr minutele până când încep ritualul de culcare cu Matei, că atunci încep să nu mă mai gândesc atât de tare la biscuiții cu fulgi de ciocolată pe care i-am luat pentru copil de la Mega și sunt gata oricând să uit de poftele lui și să mă înfig în cutie, ascunsă în debara. Că, dacă trec de astea, salvarea vine. Mă culc. Și mâine e o altă zi. Sunt zâna dietelor fără carbohidrați, sunt ambasadoarea nerecunoscută a vieții low-carb. Sfătuiesc prietene care vor și ele. Le trimit aplicații cu rețete organizate pe momente ale zilei. Ce să mai, sunt mentorul femeilor în căutare de siluete smulse din reviste glossy. Toate astea, în fiecare zi, până pe la 19.00-20.00,când începe să urle în mine ursoaica înfometată care visează platouri de eclere cu ness și amandine și brioșe.

M-am ținut tare până acum. E mult mai greu decât acum doi ani. Sau așa simt, cel puțin. Bine, și eu sunt mai bătrână cu 24 de luni în care corpul a început s-o ia la vale. Cu un junghi în dreapta, cu un colac apărut în locuri nelocuite de vreunu’ până la vârsta asta. De-ale bătrâneții, maică…

Eu mă mai străduiesc. Că parcă am simțit c-o să vreau s-alunec în păcat și de-aia m-am anunțat cu surle și trâmbițe în spațiul internaut. Să mă fac de rușine dacă renunț. Să intru-n pământ de ocările voastre și să știu că trebuie să merg mai departe. Așa, șontâc, șontâc, cum oi putea. Dar vă spun, e muncă grea. Am mai văzut și „The Morning Show” cu Jennifer Aniston și Reese Witherspoon filmat în 2019. Ce-ați făcut, doamnele mele? Păi una are 53 și una 43. Și arată de zici că acu’ urmează să dea BACU’ (dacă au temperatura sub 37.3, ăfcors). Exagerez, sigur. „Au filtre pe față, Mirela!”, mă liniștește Andrei care știe la ce tertipuri se apelează în cinema și TV. Or avea, dar carnea aia tare pe ele tot cu nemâncat și sală și toate unsorile și unturile date pe corp a ajuns să fie așa. Zici că se îmbăiază zilnic în lapte de cimpanzeu bengalez și se ung cu lacrimi de privighetoare.

Nu mă las. Mă țin tare în foamea mea de lup. Și-o să înving. Că eu ca mama balenelor nu mă prezint pe plajă la 2 mai, să mă invite domnii săriți de 65 de ani veniți cu cortu’ să joc o partidă de table cu ei, ca o bunicuță grăsuță și amabilă ce par eu când pășesc pe nisipul fierbinte în drumul către o merdenea cu mult foietaj.

Doamne ajută și alungă demonii ghiftuirii necontrolate! 🙆‍♀️