Autoportretul gospodinei ca alergătoare de cursă lungă

Citește în continuare „Autoportretul gospodinei ca alergătoare de cursă lungă”

Don’t Stop Me Now! I’m Kärchering.

Dom’le, bărbatul, când își ia el o nevastă de și-o pune pe numele lui și-o duce la casa lui, pe ce criteriu face asta?! Să țină cu casa? Să-i facă curățenie wow? Au ei o intuiție, așa, că gata, femeia asta e de casă? Bine…În cazul unora ca mine, nici nu trebuie mare intuiție. Pentru că se vede clar. Se citește gospodina din ADN direct pe față, pe brațe, pe mersul deșălat și, mai nou, și pe niște bufeuri neplănuite. Drept e că nu m-am bucurat niciodată la sulemeneli, oricât de scumpe, cât mă bucur la o păturică pe care să o pun peste pijămăluță și peste ciorăpelul flaușat, cât mă bucur la o crăticioară, la un aspirator…

Citește în continuare „Don’t Stop Me Now! I’m Kärchering.”

Cum (nu) se scrie un articol (guest post Diana Gole)

Diana este SuperBloggerita. Cred ca este una dintre cele mai potrivite titulaturi pentru ea. N-am avut bucuria sa o cunosc personal, inca. Asa ca tot ce scriu aici e o impresie construita din observatiile si interactiunile online. E femeie-robot. In cel mai bun sens al cuvantului. E mama organizarii. Eu asa cred. E ceas cu postarile pe blog – nu-s nici putine si nici rare. Din contra. Scrie cu miez, cu substanta, lucruri care ne intereseaza pe toti. E clara, e argumentata si creativa. Si, ce credeti? Lucreaza in corporatie, citeste sute de carti, le face recenzie, ia interviuri pentru posturile de pe blog, se documenteaza, e activa in comunitate si a fost si pe podium, de 2 ori, in competitiile anterioare ale Superbloggerilor. Ma uit la ea si ma minunez. Desi ne mai spune, uneori, ca timpul nu-i e mereu prieten, ea chiar e vestita pentru cum se organizeaza. Avem doar de cascat ochii si de invatat. Multumesc, Diana, c-ai trecut si pe la mine!

Citește în continuare „Cum (nu) se scrie un articol (guest post Diana Gole)”

Cum reușești să le faci pe toate? (Guest Post Raluca Anghel)

Blogul Ralucai Anghel e o poveste. O poveste frumoasa care te linisteste inca de cand dai click. E ca o primavara care te imbie la citit cu o cafea cu lapte pe fotoliu. Scrie despre lucruri care ii plac si care ii starnesc interesul (si noua, tuturor, cititorii, impreuna cu ea): dezvoltare personala, lifestyle, parenting, relatii, carti, calatorii. E un mic secret pe care ea il impartaseste cu noi. M-am bucurat tare ca a dat curs invitatiei mele de a-mi fi oaspete aici.

Citește în continuare „Cum reușești să le faci pe toate? (Guest Post Raluca Anghel)”

Ce caut io la SuperBlog?!

Exact. Nu mai bine stau eu frumos și fac niște tocănițe în bucătărioara mea, să miroasă a usturoi și ceapă călită?! Cum sunt eu obișnuită… Aaaaa, nu! Și de râsu’ curcilor dacă mă fac, mă bag. Ce-are, mă?! Că trece viața și eu sport n-am făcut să mă fi luptat și eu penteu un premiu, un loc pe un podium, ceva, în competiții, la olimpiade n-am fost… Vreau să fiarbă sângele-n mine de febra lipsei ideilor. :))

Citește în continuare „Ce caut io la SuperBlog?!”

Foloseste autoironia pentru a face misto de ceilalți (guest-post Emil Călinescu)

Emil sau Emil e un star. Pe grupul Superblog, dar am eu senzația că pe tot online-ul. Deține 4 bloguri, fiecare cu tematica lui și e ca un fluviu înspumat de inspirație. E mucalit, are o tonă de umor și e foarte deștept. M-am bucurat tare mult că a acceptat invitația de a fi musafirul meu aici. E un post plin de umor, de substanță și de lecții. O să vă placă rău ce zice mai jos. Trust me!

Citește în continuare „Foloseste autoironia pentru a face misto de ceilalți (guest-post Emil Călinescu)”

Haos cu talent

Ultimul articol pe blog e din 11 ianuarie. 10 zile. 10 zile în care n-am reușit să stau jos 30 de minute fără să fiu ruptă-n gură de somn. Mă simt ca o băbuță la sfârșitul zilei, cu dureri de genunchi, de spate și obosită moartă. Nu fac nimic extraordinar, ce vă-nchipuiți?! Mâncare, curățenie, fac traseu viteză sufragerie-bucătărie la cele 50 de strigăte „mamiiiiiiiiii” pe zi. Și cam atât. Băi, da’ mă dor șalele ceva de speriat. Și mintea… Mintea lucrează, da’ prost, că nu poate să pună ideile cap la cap.

Citește în continuare „Haos cu talent”

#My personal challenge. Când încerci să scapi de dobitoc și nu poți, că-l iubești.

Viața cu kilograme în plus e ca viața cu un bărbat degeaba, care-ți mănâncă zilele și tu tot frigideru’ la o masă. Dar omu’ are greutate în relație. Ai vrea să scapi de el, să se ducă-n treaba lui, fără tine, dar ți-e greu să renunți. E comoditate și obișnuință. De ce să te strofoci să iei decizii, să i le comunici, să faci față discuțiilor de după și să explici, când poți să continui așa…

Pe parcurs, devine insuportabil. Ți-e lehamite, ți-e silă, dar mai bagi o fisă în fiecare zi. Cu promisiunea făcută ție însăți că de mâine iei taurul de coarne și îi zici. Dai cu el de pereți. Fiecare zi e juma’ de pâine cu mâncare cu sos greu. Ah, de-ai putea să transformi zilele astea în wassa cu gust de carton… Dar vine dimineața și foamea de primit iubire e prea mare. Numai că iubirea nu e. Sigur că e-n capul tău. Tu primești firimituri de atenție pe care le vezi torturi de ciocolată cu vișine și eclere cu ness. Dar ții morțiș să ai un suflet cald lângă tine (e cald pentru că-i bate inima și-i curge sânge prin vene, că-n rest, e apă de ploaie rece).

Și vine ziua aia. Ziua în care abia începe viața ta. Și îl pupi, frumos, pe portofel, și te iei cu drumu’. Cari după tine, în suflet, toate chipsurile, toate sucurile cu zahăr și toate pungile de semințe. Așa pleci. Cu ele târâș. Dar știi că, la o perioadă distanță, te așteaptă laptele de migdale și salatele. Ești în sevraj și ți-e dor de dobitocenia lui. De alea 2 cuvinte amărâte, aruncate din obligație, cu scârbă protocolară. Hop, și tu le prindeai și te hrăneai cu ele. Zilele trec și visezi că oul fiert mâncat gol, fără pâine, împarte farfuria cu cârnați și o tonă de cartofi prăjiți în mult ulei.

Tu știi ce nu-ți face bine. Clar. Ți-e limpede ca apa plată pe care-o bei, să umfli stomacul. Dar ți-e dor. Te arde-n piept dorul. Reușești să treci de fiecare zi fără ispită cu bine și te feliciți la fiecare pas. Te-ncurajezi. Numai că, chiar și după 2 luni, tu tot preferi dobitocul în fața propriei singurătăți. Pentru că orice-ar spune oricine, o amandină insiropată nu va putea fi înlocuită niciodată de fasting după ora 18.00. Nu cu acceptare absolută.

Acu’, ce vreau eu să vă întreb, pe cele care ați trecut printr-o experiență de-asta: cum fac eu să nu mă întorc la cretin? În cazul meu, cum fac să nu-mi mai fie dor de pâine cu unt și dulceață, de semințe, de torturi cu creme grețoase și dulci?

P. S. Am început să mă lepăd de kilograme pe 4 iunie. Și am zis eu că-mi dau 3 luni să scap de 8. Până astăzi am scăpat, deja, de 6,5 kg. 😉

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: