#My personal challenge. Când încerci să scapi de dobitoc și nu poți, că-l iubești.

Viața cu kilograme în plus e ca viața cu un bărbat degeaba, care-ți mănâncă zilele și tu tot frigideru’ la o masă. Dar omu’ are greutate în relație. Ai vrea să scapi de el, să se ducă-n treaba lui, fără tine, dar ți-e greu să renunți. E comoditate și obișnuință. De ce să te strofoci să iei decizii, să i le comunici, să faci față discuțiilor de după și să explici, când poți să continui așa…

Pe parcurs, devine insuportabil. Ți-e lehamite, ți-e silă, dar mai bagi o fisă în fiecare zi. Cu promisiunea făcută ție însăți că de mâine iei taurul de coarne și îi zici. Dai cu el de pereți. Fiecare zi e juma’ de pâine cu mâncare cu sos greu. Ah, de-ai putea să transformi zilele astea în wassa cu gust de carton… Dar vine dimineața și foamea de primit iubire e prea mare. Numai că iubirea nu e. Sigur că e-n capul tău. Tu primești firimituri de atenție pe care le vezi torturi de ciocolată cu vișine și eclere cu ness. Dar ții morțiș să ai un suflet cald lângă tine (e cald pentru că-i bate inima și-i curge sânge prin vene, că-n rest, e apă de ploaie rece).

Și vine ziua aia. Ziua în care abia începe viața ta. Și îl pupi, frumos, pe portofel, și te iei cu drumu’. Cari după tine, în suflet, toate chipsurile, toate sucurile cu zahăr și toate pungile de semințe. Așa pleci. Cu ele târâș. Dar știi că, la o perioadă distanță, te așteaptă laptele de migdale și salatele. Ești în sevraj și ți-e dor de dobitocenia lui. De alea 2 cuvinte amărâte, aruncate din obligație, cu scârbă protocolară. Hop, și tu le prindeai și te hrăneai cu ele. Zilele trec și visezi că oul fiert mâncat gol, fără pâine, împarte farfuria cu cârnați și o tonă de cartofi prăjiți în mult ulei.

Tu știi ce nu-ți face bine. Clar. Ți-e limpede ca apa plată pe care-o bei, să umfli stomacul. Dar ți-e dor. Te arde-n piept dorul. Reușești să treci de fiecare zi fără ispită cu bine și te feliciți la fiecare pas. Te-ncurajezi. Numai că, chiar și după 2 luni, tu tot preferi dobitocul în fața propriei singurătăți. Pentru că orice-ar spune oricine, o amandină insiropată nu va putea fi înlocuită niciodată de fasting după ora 18.00. Nu cu acceptare absolută.

Acu’, ce vreau eu să vă întreb, pe cele care ați trecut printr-o experiență de-asta: cum fac eu să nu mă întorc la cretin? În cazul meu, cum fac să nu-mi mai fie dor de pâine cu unt și dulceață, de semințe, de torturi cu creme grețoase și dulci?

P. S. Am început să mă lepăd de kilograme pe 4 iunie. Și am zis eu că-mi dau 3 luni să scap de 8. Până astăzi am scăpat, deja, de 6,5 kg. 😉

#Mypersonalchallenge Ce sport fac, ca să-mi zic că nu fac sport

Nu mi-a plăcut niciodată să fac sport. Mi se pare un chin la care te supui cu bună știință, un efort prea mare pentru o persoană comodă, ca mine. Îi știu beneficiile, le-am citit, le-am studiat de atâtea ori în încercarea de a mă auto-convinge că nu-i dracu’ atât de negru și că 5 genuflexiuni și 3 flotări n-au omorât pe nimeni. Ba, din contră. Dar n-a mers. Nu m-am convins niciodată. Pentru că mi se par oribile genuflexiunile, să alerg degeaba, așa, fără niciun punct la care să ajung, ca o găină fără cap. Am stat în banca mea, relaxată, așa, netonifiată. Ei, ce să-ți spun. Nu tre’ s-arate toată lumea bine sau să se simtă plină de energie, cu toate substanțele fericirii călare. Lasă, facem 10.000 de pași dac-om putea. Dacă nu… Aia e. Mâine-i miercuri.

După ce l-am născut pe Matei, am stat destul de mult la mama, la țară, cu sor-mea. Ea a fost mai prietenă cu sportul. Și acu’ vreo 4 ani, ea începuse să sară coarda când dormeau copiii pe timpul zilei. Aveau multe reprize de somn, bebeluși fiind. Ajunsese, într-un timp scurt, să sară 10.000 de corzi pe zi. Eu mă uitam la ea și asudam. N-aș fi luat coarda să-ncerc să sar și eu nici dacă mă bătea cineva cu ea. Bine, eu atunci dormeam cât dormea și Matei, în depresie neconștientizată fiind. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că, dacă mă străduiam să dau de 2 ori din coarda aia, poate aș fi fost mai trează, în toate sensurile.

Acum vreo 3 săptămâni, stând de vorbă cu ea și văitându-mă că nu pot, efectiv, nu pot să fac și eu niciun sport, mi-a zis că ea crede că ar trebui să încerc să sar coarda. Am început timid. Cu reprize de câte 250 de sărituri. Și am ajuns la 3-4000 pe zi. Sar în fiecare zi. Ce bine c-am încercat! Starea pe care o am după e de regina tuturor lumilor. Brusc, după 3000 de sărituri, sunt cea mai împlinită ființă de pe pământ, sunt slabă, fit, frumoasă, deșteaptă, am apartamente la Universitate și o viață profesională care mă înalță. Am insule la Ocean și nicio grijă. Corpu’ și mintea sunt ceva greu de înțeles, dar niște enigme tare mișto.

În a 3 a sau a 4 a zi am început să caut beneficiile. Adică dacă face ceva corpului sau sar ca tuta-n porumb. Sunt nenumărate. Pe lângă cele pe care le simt, sunt și detalii neștiute, dar care se văd în timp:
■Arzi multe calorii. Mult mai multe decât atunci când alergi, de exemplu. 10 minute de sărit coarda echivalează 8 minute de alergare. Consumi cam 0.1 calorii/săritură, adică aproximativ 1000 de calorii într-o oră.
■Îți îmbunătățește coordonarea. Creierul se concentrează pe picioare. Fără să vrei, ajungi să faci, în timp, mișcări complexe, coordonate cu mâinile care mișcă coarda, mișcări pe care le faci automat. Știu boxerii ce știu, de sar coarda până leșină.
■Elimină riscul de rănire a gleznei, a picioarelor, în general, dacă faci și alte sporturi, pentru că îți întărește mușchii picioarelor.
■Fiind un sport cardio, îmbunătățește circulația sanguină și îți însănătoșește inima.
■Respirația capătă îmbunătățiri. Respiri eficient și asta se vede și făcând alte activități : nu rămâi fără aer.
■Te calmează
■Te face mai deștept. Asta-mi place cel mai mult. Dă-mi beneficiul ăsta și m-ai câștigat!


Astea sunt doar câteva. Ce aș pune eu cap de listă este faptul că e foarte fun. E ca o joacă de copii. Și pe măsură ce sari, vrei mai mult și mai mult. Nu are efectul trasului de fiare cu șpemii de kilograme-n cârcă, să arăți ca Rambo în 2 luni. Cică arăți bine, tonifiat, în timp. Că lucrează mușchii încet și frumos.

În altă ordine de idei, am ajuns la 61 de kilograme. În 5 săptămâni am dat 4 kg jos. Da’ n-a pupat gurița mea pâine proaspătă, rumenită, cu unul dintre cele mai frumoase mirosuri din lume, n-a pupat paste, orez, cartofi, prăjituri. Am mâncat, în tot timpul ăsta, înghețată și niște tort, o dată. Dar nici nu pot să zic că îmi mai e poftă. Că mor dacă nu mănânc. E, și dacă oi simți că o să mor dacă nu bag ceva, o să mănânc. Că nu-i pușcărie.

Viața la țară

Nilă, The smiling shark


Ultimile zile mă găsesc într-un sat, unde-mi desfășor viața ca și cum aș trăi aici de când m-am născut. E satul în care locuiesc ai mei. Le țin locul de „moșier” peste curte și orătănii și de „patroneasă” peste micul butic care aprovizionează oamenii din sat, cât timp ei au singurele zile libere, de auto-concediu, pe an.

Băi, viața nu-i ușoară. Mai ales dacă ai și un butic-supermarket. 🙂 Cine zice că e Zen totul, că ciripesc păsărelele și tu le-ngâni într-o comuniune om-natură desăvârșită, minte de-ngheață apele Buzăului. Nu mă înțelegeți greșit, nu neg că există o astfel de manifestare a vieții. Doar că nu pentru niște oameni simpli, cu curtea plină de găini, porci, curcani, câini, pisici și grădina doldora de bunătăți muncite până la sânge. Dacă ai gazon și te aprovizionezi de la supermarket, atunci da. Ai timp să le asculți pe păsărele și să te răsfeți cu zenul.
Dar aici treaba stă altfel. Așa cum cred eu că stă pentru majoritatea țăranilor care-și muncesc fizic mâncarea și culcarea. Adică iau din grădină lor și bagă-n gură și pun capul pe pernă seara sub acoperișul pe care și l-au construit.


Ia, priviți program!
Mă trezesc la 6.00. Că la 7 vine pâinea. Și timp de o oră te speli, faci cafea, bei cât apuci, speli 2 vase rămase de aseară, când le-ai abandonat înjurând printre dinți că ți-a oprit apa comuna, și fugi mâncând pământu’ la poartă că sună Nea Ion să-și bea berea cu setea apărută peste noapte și să-și ia pâinea pe bon dat pe cereale.


Mă știi cine sunt?”, întreabă vioi, cu bastonu’-n mână, treaz, probabil, de la 04.00.
Da„, zic. „Nea Ion„.
Ion Țigănuș„, mă corectează. „Sunt client de bază, aci, la tac-tu!


După el… Potopu’. Vine satu’ la pâine, bere, maia, înghețată și ce-o mai fi, băi omule. Și ține-te până la 12. Vrei să arunci în tigaie 3 ouă să hrănești copilu’ care te strigă prin toată curtea la trezire, fugi, pui ulei la-ncins sună soneria la magazin. Bună ziua/Săru’mâna, ce vă dau? Că mie mi-aș da niște pumni. 😅


Închizi la 12 magazinul pentru pauza italienească de somn de prânz și te-vârți cu grație, că nu știi de ce să te apuci. Mâncarea nu-i gata nici pe departe, jale mare în casă și curte de dezordine, copilu’ vrea atenție și spectatori aleși (adică tu) la spectacolul pe care îl oferă în trambulină. Și tu visezi la măcar o oră de contact cu perna. Uite-așa te-vârți până se face 16.00 și e gata odihna italienească.


O iei de la capăt până la 21.00. Kilometri de curte între magazin, mașină de spălat, chiuvetă plină de vase, matură, plici de muște. La 22.00 ești K.O., dar copilul tău te solicită insistent pentru o partidă de Bumblebee vs Spiderman la care participi cu sentimentul vinovăției că tot ce-a-nvățat azi a fost de la Bubu, câinele, de la taică-su cu care a adunat iarbă pentru pui și cu care a adunat ouăle de la găini și de la vântu’ care de-abia a adiat ușor într-o conversație ca de oameni mari.
Faci baie, îi faci și copilului care arată ca Nilă, bagi animalele la culcare și pe la 23.30, în sfârșit, te-ntinzi. Hopa… ți-ai amintit că n-ai băgat la rece supa care s-a făcut, practic, singură azi și te ridici. Somnul mai vine pe la 02.00.


E ora 6.00. Bună dimineața, nea Ion Țigănuș! O bere și-o pâine la băiatu’!