Publicat în Galagie Mare

Haos cu talent

Ultimul articol pe blog e din 11 ianuarie. 10 zile. 10 zile în care n-am reușit să stau jos 30 de minute fără să fiu ruptă-n gură de somn. Mă simt ca o băbuță la sfârșitul zilei, cu dureri de genunchi, de spate și obosită moartă. Nu fac nimic extraordinar, ce vă-nchipuiți?! Mâncare, curățenie, fac traseu viteză sufragerie-bucătărie la cele 50 de strigăte „mamiiiiiiiiii” pe zi. Și cam atât. Băi, da’ mă dor șalele ceva de speriat. Și mintea… Mintea lucrează, da’ prost, că nu poate să pună ideile cap la cap.

Când mă pun pe scaun să scriu 2-3 vorbe, adio gânduri. Papapapa, te pup. Și mă frustrez. Nu c-aș avea eu target din a scrie des. Că am stabilit de la bun începutul acestui blog că nu pun presiune pe mine. Că dac-apuc să pun, adio nopți dormite. Mă perpelesc, că eu am treabă de făcut. Păi nu așa am zis?! Așa că sunt liberă să scriu ce vreau, când vreau. Zilele astea am vrut, am simțit nevoia. Da’ ce să scrii, Mirelo, când tu ești varză. Un’ te pui, acolo picotești.

Vreau să fac 145 de mii de prăjituri, să scriu 200 de articole de succes, să cânt ca Beyonce și s-arăt ca Salma Hayek, pe care, vă spun cu mâna pe inimă, o înjur în gând de fiecare dată când intru pe insta. Azi am făcut 2 feluri de mâncare și o carcasă de tartă. Ea o fi păpat cirobiță?!

Am aplicat la un casting pentru un rol și, ca să pot să fac filmulețul în liniște, m-am dus să îl filmez la salonul la care lucrez, în afara orelor de program. Ce-am zis?! Liniște, toată incinta numai a mea. Să vezi filmuleț ce trag! N-a mers aparatul foto. N-aveam lumină naturală care să m-ajute (c-așa cereau să fie filmat) și… N-aveam talentu’ la mine. Pfoaileeei. Am crezut că-mi pocnește o venă la cap. M-am pus în genunchi la pervazul geamului și dă-i. După 2 duble mi s-a pus un junghi pe care-l am și-acu’, de nu pot să respir, genunchii erau varză, abia m-am mai putut ridica. Și talentu’… Vax. Aaa, cireașa de pe tort. Trebuia să fiu și tânără 🤦‍♀️ și atrăgătoare 😎 și carismatică și talentată. Ca Salma Hayek, așa. N-am fost nimic din toate astea. Da’ am fost ambițioasă, nene. Că io nu mă las. Am chinuit picătura de zvâc de talent și am trimis filmulețu ‘.

Genunchii și șalele mă dor și-acu’. Da’ mai am de băgat la spălat și de strâns prin casă.

P. S. poza e pusă pentru mine…că să contracareze haosu’.

Publicat în Ce caut eu in viata mea

#My personal challenge. Când încerci să scapi de dobitoc și nu poți, că-l iubești.

Viața cu kilograme în plus e ca viața cu un bărbat degeaba, care-ți mănâncă zilele și tu tot frigideru’ la o masă. Dar omu’ are greutate în relație. Ai vrea să scapi de el, să se ducă-n treaba lui, fără tine, dar ți-e greu să renunți. E comoditate și obișnuință. De ce să te strofoci să iei decizii, să i le comunici, să faci față discuțiilor de după și să explici, când poți să continui așa…

Pe parcurs, devine insuportabil. Ți-e lehamite, ți-e silă, dar mai bagi o fisă în fiecare zi. Cu promisiunea făcută ție însăți că de mâine iei taurul de coarne și îi zici. Dai cu el de pereți. Fiecare zi e juma’ de pâine cu mâncare cu sos greu. Ah, de-ai putea să transformi zilele astea în wassa cu gust de carton… Dar vine dimineața și foamea de primit iubire e prea mare. Numai că iubirea nu e. Sigur că e-n capul tău. Tu primești firimituri de atenție pe care le vezi torturi de ciocolată cu vișine și eclere cu ness. Dar ții morțiș să ai un suflet cald lângă tine (e cald pentru că-i bate inima și-i curge sânge prin vene, că-n rest, e apă de ploaie rece).

Și vine ziua aia. Ziua în care abia începe viața ta. Și îl pupi, frumos, pe portofel, și te iei cu drumu’. Cari după tine, în suflet, toate chipsurile, toate sucurile cu zahăr și toate pungile de semințe. Așa pleci. Cu ele târâș. Dar știi că, la o perioadă distanță, te așteaptă laptele de migdale și salatele. Ești în sevraj și ți-e dor de dobitocenia lui. De alea 2 cuvinte amărâte, aruncate din obligație, cu scârbă protocolară. Hop, și tu le prindeai și te hrăneai cu ele. Zilele trec și visezi că oul fiert mâncat gol, fără pâine, împarte farfuria cu cârnați și o tonă de cartofi prăjiți în mult ulei.

Tu știi ce nu-ți face bine. Clar. Ți-e limpede ca apa plată pe care-o bei, să umfli stomacul. Dar ți-e dor. Te arde-n piept dorul. Reușești să treci de fiecare zi fără ispită cu bine și te feliciți la fiecare pas. Te-ncurajezi. Numai că, chiar și după 2 luni, tu tot preferi dobitocul în fața propriei singurătăți. Pentru că orice-ar spune oricine, o amandină insiropată nu va putea fi înlocuită niciodată de fasting după ora 18.00. Nu cu acceptare absolută.

Acu’, ce vreau eu să vă întreb, pe cele care ați trecut printr-o experiență de-asta: cum fac eu să nu mă întorc la cretin? În cazul meu, cum fac să nu-mi mai fie dor de pâine cu unt și dulceață, de semințe, de torturi cu creme grețoase și dulci?

P. S. Am început să mă lepăd de kilograme pe 4 iunie. Și am zis eu că-mi dau 3 luni să scap de 8. Până astăzi am scăpat, deja, de 6,5 kg. 😉

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

#Mypersonalchallenge Ce sport fac, ca să-mi zic că nu fac sport

Nu mi-a plăcut niciodată să fac sport. Mi se pare un chin la care te supui cu bună știință, un efort prea mare pentru o persoană comodă, ca mine. Îi știu beneficiile, le-am citit, le-am studiat de atâtea ori în încercarea de a mă auto-convinge că nu-i dracu’ atât de negru și că 5 genuflexiuni și 3 flotări n-au omorât pe nimeni. Ba, din contră. Dar n-a mers. Nu m-am convins niciodată. Pentru că mi se par oribile genuflexiunile, să alerg degeaba, așa, fără niciun punct la care să ajung, ca o găină fără cap. Am stat în banca mea, relaxată, așa, netonifiată. Ei, ce să-ți spun. Nu tre’ s-arate toată lumea bine sau să se simtă plină de energie, cu toate substanțele fericirii călare. Lasă, facem 10.000 de pași dac-om putea. Dacă nu… Aia e. Mâine-i miercuri.

După ce l-am născut pe Matei, am stat destul de mult la mama, la țară, cu sor-mea. Ea a fost mai prietenă cu sportul. Și acu’ vreo 4 ani, ea începuse să sară coarda când dormeau copiii pe timpul zilei. Aveau multe reprize de somn, bebeluși fiind. Ajunsese, într-un timp scurt, să sară 10.000 de corzi pe zi. Eu mă uitam la ea și asudam. N-aș fi luat coarda să-ncerc să sar și eu nici dacă mă bătea cineva cu ea. Bine, eu atunci dormeam cât dormea și Matei, în depresie neconștientizată fiind. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că, dacă mă străduiam să dau de 2 ori din coarda aia, poate aș fi fost mai trează, în toate sensurile.

Acum vreo 3 săptămâni, stând de vorbă cu ea și văitându-mă că nu pot, efectiv, nu pot să fac și eu niciun sport, mi-a zis că ea crede că ar trebui să încerc să sar coarda. Am început timid. Cu reprize de câte 250 de sărituri. Și am ajuns la 3-4000 pe zi. Sar în fiecare zi. Ce bine c-am încercat! Starea pe care o am după e de regina tuturor lumilor. Brusc, după 3000 de sărituri, sunt cea mai împlinită ființă de pe pământ, sunt slabă, fit, frumoasă, deșteaptă, am apartamente la Universitate și o viață profesională care mă înalță. Am insule la Ocean și nicio grijă. Corpu’ și mintea sunt ceva greu de înțeles, dar niște enigme tare mișto.

În a 3 a sau a 4 a zi am început să caut beneficiile. Adică dacă face ceva corpului sau sar ca tuta-n porumb. Sunt nenumărate. Pe lângă cele pe care le simt, sunt și detalii neștiute, dar care se văd în timp:
■Arzi multe calorii. Mult mai multe decât atunci când alergi, de exemplu. 10 minute de sărit coarda echivalează 8 minute de alergare. Consumi cam 0.1 calorii/săritură, adică aproximativ 1000 de calorii într-o oră.
■Îți îmbunătățește coordonarea. Creierul se concentrează pe picioare. Fără să vrei, ajungi să faci, în timp, mișcări complexe, coordonate cu mâinile care mișcă coarda, mișcări pe care le faci automat. Știu boxerii ce știu, de sar coarda până leșină.
■Elimină riscul de rănire a gleznei, a picioarelor, în general, dacă faci și alte sporturi, pentru că îți întărește mușchii picioarelor.
■Fiind un sport cardio, îmbunătățește circulația sanguină și îți însănătoșește inima.
■Respirația capătă îmbunătățiri. Respiri eficient și asta se vede și făcând alte activități : nu rămâi fără aer.
■Te calmează
■Te face mai deștept. Asta-mi place cel mai mult. Dă-mi beneficiul ăsta și m-ai câștigat!


Astea sunt doar câteva. Ce aș pune eu cap de listă este faptul că e foarte fun. E ca o joacă de copii. Și pe măsură ce sari, vrei mai mult și mai mult. Nu are efectul trasului de fiare cu șpemii de kilograme-n cârcă, să arăți ca Rambo în 2 luni. Cică arăți bine, tonifiat, în timp. Că lucrează mușchii încet și frumos.

În altă ordine de idei, am ajuns la 61 de kilograme. În 5 săptămâni am dat 4 kg jos. Da’ n-a pupat gurița mea pâine proaspătă, rumenită, cu unul dintre cele mai frumoase mirosuri din lume, n-a pupat paste, orez, cartofi, prăjituri. Am mâncat, în tot timpul ăsta, înghețată și niște tort, o dată. Dar nici nu pot să zic că îmi mai e poftă. Că mor dacă nu mănânc. E, și dacă oi simți că o să mor dacă nu bag ceva, o să mănânc. Că nu-i pușcărie.