Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Ia-te la mișto!

Povestea David Sedaris, un scriitor de eseuri super cunoscut, în cursul lui de pe platforma Masterclass, că locuiește într-un sat din Anglia și niciun locuitor al satului respectiv nu știe mai nimic despre el. Despre câte cărți i-au fost publicate, despre succesul international de care se bucură de ani. Consătenii lui îl știu drept garbage-man (omul care strânge gunoiul). Au denumit chiar și o mașină de gunoi după el. Pentru că omul ăsta, după ce își face rutina zilnică (care include și scrisul), se duce în sat și strânge gunoiul. În fiecare zi. N-a ținut niciodată morțiș ca cei care locuiesc în aceeași loc în care își duce traiul de mulți ani să știe cine e el. Ba chiar i se pare interesant și funny că ei îl percep ca fiindu-le inferior din punct de vedere social. El nu e un om umil în sensul rău al cuvântului (umilul e, automat, supusul). Ba chiar pare a fi un om dificil, dacă îl urmărești vorbind. Sensul bun al cuvântului umil e egal cu smerenia. Să știi cine ești, dar să nu ții neapărat să le-o arăți și altora. Multora. Oricând. Ci să-ți vezi tu de valoarea ta acolo, în liniștea și conștiința ta.

Desigur, David Sedaris e un culegător acerb de situații ciudate în care îl pune viața. De situații neobișnuite, hilare, în care îi îndeamnă pe cei care vor să scrie cu umor să se pună cu bună știință. Să se lase duși în ele și să le savureze. Sunt o bogată sursă de inspirație pentru scris, spune el. O la fel de mare resursă interioară cred că este autoironia.

Ca să faci autoironie e nevoie să te dai un pas în spate, să te detașezi de propria persoană și să te uiți puțin la tine: ia, să vedem, moșule, cu ce defilezi?! Și constați că se depresurizează capul. Interiorul. E mult mai ușor să-ți privești defectele, greșelile detașat. Te și umflă râsul. Iar râsul e terapie curată.

Eu nu m-am luat niciodată prea în serios. N-am trecut de faza țiți-miți-piți-ghimi-ghimiță-ghimizdroc total. Mă retardez (sau, mă rog, pentru elevați, accesez ) la nivelul copilului din mine de multe ori. E un mecanism care mă ajută să trec peste situații complicate, cărora adultul nu le-ar putea face față la fel de bine. Aleg să râd de mine, de situațiile în care sunt, de reacții pe care le am. Nu le bag sub preș. Le-aș băga dacă nu le-aș da importanță. Doar că aleg să le înfrunt așa.

Am prieteni care nu înțeleg modul ăsta al meu de abordare a situațiilor. Li se pare că îmi cobor stima de sine. Că mă umilesc (în sensul rău). Ei, cum aș putea să mă autoumilesc?! Doar n-am luat-o razna…Să ne înțelegem n-am ajuns la my inner self și de-astea, nu am ajuns să mă uit în oglindă și să mă scuip să nu mă deochi de valoroasa și deștepta și conștienta de sine a lu’ mama ce sunt eu. Dar eu, fără să fac mișto de mine, n-aș mai putea scrie aici niciun rând. Că eu despre mine scriu. Mă rog, mă mai leg și de alții…da’ mai puțin. Cum ar fi să o iau pe miriște și să scriu doar despre cât de mișto sunt eu?!

În primul rând că mai mult de câteva rânduri n-aș popula. Și eu trebuie să scriu articole….daaaah. S-ar duce viața mea de bloggeriță de succes pe-o rază de 2 cartiere bucureștene. În al doilea rând, m-aș repeta. Și mie nu-mi place să mă repet. Și-n al treilea rând, n-aș mai râde la propriile glume, cum se lăicuiesc (ador) oamenii la propriile postări pe social media. Mai e un rând. Am observat că dacă râzi tu de tine, ceilalți o fac cu tine. Și, de multe ori, încercările de bulling sunt omorîte din fașă. Păi nu mai ai loc de mine, prietena mea, că io sunt campioană la râs de mine. 😉

Ce zic eu e că autoironia face bine la căpuț. Ne dă cu relaxare, cu reveneală, vorba prietenului Cristi, ne face să luăm viața mai ușor. Să mai tăiem greața. Dacă mă luam foarte în serios când mă aflam în perioada gri de depresie și anxietate (că mai sunt acolo, mititele, dar sunt pe un gri-roze) mi-ar fi fost mult mai greu să trec peste. Și cred că dacă te iei de guler cu umor ieși mai repede la lumină. Ți se ia ceața de pe ochi. :))

Să râdem, zic. Și să îi invităm și pe alții s-o facă alături de noi. Că-i pe auto, că e la liber, nu contează. Să ni se urce nivelu’ de serotonină și hohotele să răzbată-n lume!

Imagine de Alexander Lesnitsky de la Pixabay 

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Smardoaica și feminitatea

N-am fost niciodată vreo divetă despuiată. Nici măcar așa, cu vreo ocazie. Să mă duc și eu, de exemplu, la un party și să mă port la minijup, mulată, nu cu toate cele, ci cu câteva, la vedere. Mi-a fost rușine și frică. O rușine de intram în pământ numai la gându’ c-aș putea să ies așa pe ușă. Așa c-am ars-o bătrânește chiar și între 16 și 25 de ani. De fapt, mai ales atunci. Când toate fetele încep să se arate în toată splendoarea lor. N-am umblat nici cu saci pe mine, dar eram, mai degrabă, o don’șoară de la casa de dans și bune maniere.

Ați zice c-a bătut mama la mine ca la fasole, de nu m-am răzvrătit io deloc pe parte de veșminte. Din contră. Atât cât a putut, a incurajat scoaterea la iveala a feminității. Am îngropat-o, însă, din fașă pe această feminitate, un mare avantaj, de altfel, al fetelor care s-au preumblat pe lângă mine.

În școala generală am fost bună la învățătură. Nu cap de afiș la serbările cu coroniță, dar pe un loc 2 împărțit întotdeauna cu unul dintre colegii mei. Am fost mulțumită, și eu și mama, pentru că oricum nu mă speteam învățând. Din punct de vedere fizic, m-am dezvoltat mult mai rapid decât majoritatea fetelor de vârsta mea.

Aveam câteva colege svelte, preocupate încă din clasa a 7-a de aspectul fizic, cu părinți mai bogați decât erau ai mei și se vedea asta din cum veneau îmbrăcate la școală. Era după revoluție și scoala noastră nu ne impusese o uniformă anume. La serbările școlare ele făceau act de prezență, doar pentru că trebuia. Nu se punea problema de vreun premiu, în cazul lor. Se-nvârteau pe la o medie de 7, așa. Uneia dintre ele, Xuleasca să-i zicem (mare sculă la ea în cartier, de mică. Prietenă cu elevi din clase mai mari, cu „golanii” școlii) i se pusese pata pe mine. Eram populară în clasă, pe genu’ prietenos-cuminte, așa. Ea era… La început de neobservat. Așa că a început un proces de agasare zilnică. Știa că legat de relația mea cu școala, cu profesorii, cu învățătura, nu prea avea cu ce să mă zdruncine și a început direct pe psiho-social:
– îi asmuțea pe băieții din clasa mea și din alte clase să facă mișto de mine când săream la groapă, la ora de sport (îmi sărea tricou’ în toate zările de „fată sănătoasă” ce eram io)
– îmi spunea că numai „vagaboantele” umblă cu tricouri peste fund, ca să le vadă băieții, așa cum făceam eu…
– pleca de la școală ținându-se de mână cu băiatul care-mi plăcea mie de la 7A.
Ea nu era chiar proastă, că, în sinea ei, chiar credea că eu pun botu’ când ea se prefăcea că-mi e prietenă. De fapt, era. Proastă.

Toată adolescența m-am ferit de privirile băieților. Și m-am ascuns. Am purtat doar tricouri lungi și largi, mi se făcea, brusc, rău la orele de sport, iar dacă vreunu’ îndrăznea să-mi facă un compliment, chiar nevinovat, legat de partea fizică, fugeam mâncând pământu’ sau îi ziceam vreo două de nu-l mai vedeam în rază câteva luni.

Ca tânără domnișoară, mi-am dezvoltat un sistem de apărare transformându-mă într-un băiețel (cu tâțe). Feminitatea n-a trecut pe la mine. Nu ne-am cunoscut. I-am pus capac, ca să nu fiu „vagaboantă”, îmi dau eu seama acu’, cu mintea mea de aproape 40 de ani. N-am pus preț pe cum arăt, pe ce-mbrac, deși am avut exemple bune în jurul meu. Refuzam. Am făcut câteva aroganțe când mi-am lăsat decolteul la vedere sau m-am îmbrăcat cu fuste scurte (toate fustele mele au fost întotdeauna de la genunchi în jos) și n-am știut să primesc complimente. Mă simțeam ca un cocostârc împăiat care nu-și dorește altceva decât să se termine odată toată maimuțăreala.

Acum am început să mai mișc. Înseamnă că mă vindec de mica „smardoaică” de 13 ani care mi-a distrus relația cu partea mea feminină. (P. S. stomacu’ meu se revoltă acum, cu gândul la perioada aia, și vena de la ceafă se umflă. Mai e de lucrat, pesemne).

Lăsând la o parte spiritu’-ăsta de bășcălie în care scriu postarea, treaba e serioasă cu bullyingul. Mi-ar plăcea să punem accent în comunicare cu proprii copii pe subiectul ăsta. Să știe ca pot afecta vieți iremediabil. Că pot lăsa răni adânci în niște suflete, chiar fără să-și dea seama.

Am un prieten foarte bun care e ditamai bărbatul. Om bun, cald, deștept, cu o frumoasă carieră, cu o viață frumoasă. Viața i l-a adus în cale pe cel care l-a batjocorit în scoala generală de câteva ori. Știți ce-a făcut acest ditamai bărbatul, prietenul meu puternic și foarte rațional?! A fugit! S-a făcut nevăzut din calea ăluia, cu inima la trap, gâtuit de frică. Probabil că asta aș face și eu dacă m-aș intersecta cu Xuleasca. Deși, m-am gândit de câteva ori cum aș reacționa și primul gând e că i-aș arde un cap în gură. Ei, aș! Cred că n-aș mai ști în ce direcție să fug.

Asta face bullyingul. Ne transformă din niște oameni în toată firea, în niște copii cu inima cât un purice, mici și neajutorați.