Am fost pusă de câteva ori în viață să mă prezint. Să zic cine sunt și ce-i cu mine pe-aici. Primul instinct e să faci un CV anost și complet useless înșirând cronologic ce-ai făcut la viața ta. De parcă ce-ai făcut aia te și reprezintă pe tine, ca om.
Citește în continuare „Când nu știi cine ești, fă un film de auto-prezentare”M-am uitat aseară la finala Vocea României. Nu mi s-a părut la fel de spectaculoasă din punct de vedere al vocilor ca în alți ani. Au fost foarte tari imaginile cu realitatea virtuală. Au început să lucreze frumos la show.
În ceea ce-i privește pe concurenți, nu mi-a mai fost niciunul antipatic, cum mi s-a întâmplat aproape la fiecare ediție. Că eu sunt d-aia de-i comentează ea pe toți, face analize pe text. Taie ea în carne vie de pe canapea, în pijamale, cu pungile de semințe pe lângă. Și e ea cel mai mare critic muzical în viață. Sunt, desigur, dar la mine pe palier. Nu mai e niciunu’ ca mine în Văcărești, colț cu Timpuri Noi.
Concurenții:
M-a încântat bucuria fetei ăleia din echipa lui Brenciu care face schițe sau cu ce s-o ocupa ca inginer la fabrica Dacia. Se vedea că e fericită rău și că nu știe ce și cum i s-a întâmplat de e acolo. Măcar, dacă nu face nimic mai departe cu muzica, rămâne cu experiența asta, ceea ce e mai mult decât a sperat ea, probabil, vreodată.
Iasmina, la 16 ani, (mie ea mi-ar fi plăcut să câștige) are o mare siguranță pe piese și oglindește foarte real vârsta pe care o are. E fresh, e cool, e liceanca aia talentată tare care rupe fâșu’. Bravo ei!
Când viața e votată mai mult decât moartea
M-a întristat strategia pe care a avut-o Smiley cu băiatul ăla din echipa lui. Un băiat cu svâc și energie, cu o voce caldă, puternică, dar, mai ales, cu tinerețea aia la început care te face să vibrezi. Ei bine, Smiley i-a dat numai piese triste și foarte triste. Am înțeles, e bună strategia asta pentru popor. Marketingul pe dramă aduce mult. Și-au insistat amândoi pe tragedia provocată de moartea mamei lui, Smiley prin piesele alese și copilul în interviuri. Să nu credeți c-a fost ideea lui. Că n-a fost. Pot să bag mâna în foc.
L-am lăsat pe Dragoș la sfârșit nu pentru că e câștigător, ci pentru că mi se pare un caz special. N-a fost preferatul meu pentru că mi-ar fi plăcut să fie mai puțin urlat (prea mult a fost) și să ne arate ceva și pe sensibilitate. N-am simțit căldură. E clar chestiune de gust și, fie vorba între noi, io-s scorpion și, dacă nu-s nițel împotriva trendului, n-am făcut nimic…
Dar el, ca om, e un fenomen numai bun de studiat. Atitudinea lui și de aseară, dar și din celelalte ediții, a fost a unui om decent, așezat, foarte matur la cei doar 21 de ani. Mă uitam la el și simțeam o liniște interioară pe care ori o disimulezi perfect, ori o ai, pentru că momentele alea contează, dar mai mult contează să iei din ele ce te umple pe interior, ce poți să duci cu tine mai departe.
Cred că el zicea în capul lui, la stabilirea pieselor: ia zii, moșule, ce vrei sa cânt? Orăcăială? Orăcăială să fie! (Orăcăială = piese rock cu note foarte înalte, nu ce-ar însemna dac-aș fi hateriță). Și băga. Relaxat, fără schimonoseli și strofocări din toți bojogii.
Omul ăsta a fost în comă 2 săptămâni. Putea să se întoarcă, lucru care s-a și întâmplat, sau putea să nu. Să moară. Păi după o experiență de genul ăsta, ce frici să mai ai? Ce emoții distructive?! Ce trac?! Ești invincibil! Pentru că prețuiești viața de infinit mai multe ori decât noi, majoritatea, care facem o dramă din faptul că n-are pâine proaspătă la Mega. Ești pe cai mari și nimic nu mai e greu.
Mă uitam la el și-mi imaginam ce e în mintea lui. Pentru că nu se exterioriza mai deloc. Așa i-o fi firea. Dar și ce să facă? Să urle de bucurie? Băi nene, el a păcălit moartea. Trăiește, deși era posibil să nu mai…
Dacă am putea și noi să învățăm pe bune de la oamenii ăștia. De la oameni ca Dragoș. Și, fără să fim nevoiți să trecem prin situații limită, să fim conștienți de ce e azi și să ne bucurăm… Dacă ne-am putea seta mintea pe bucuria că suntem vii și noi și oamenii care sunt importanți pentru noi… Ce bine-ar mai fi lumea asta!
Vouă de cine v-a plăcut?
În viața asta învolburată de toate responsabilitățile date de traiul în familie, de toate zbaterile sociale și relaționale, de ceva timp mi-am găsit și eu câteva ore ale mele, lunea. Mă duc la prietena mea care îmi asigură cadrul perfect pentru desfășurarea neîmplinirilor artistice și, după asta, la terapie. După 3 ore petrecute făcând ce-mi place, relaxându-mă, sunt bebeluș. E ca o baie cu spumă de 3 ore.
Exprimare artistică înseamnă că mă duc și cânt. Ce-mi place mie, dar, mai ales, cum îmi place mie. Bine, mie mi-ar plăcea să cânt flawless mereu, ca și cum subsolu’ ăla cozy în care mă desfășor ar fi mare stadion plin de oameni care mă ovaționează și io-s vreo clonă fericită a lu’ Beyonce. De cele mai multe ori nu-mi iese. De fapt, nu-mi iese niciodată perfect. Depinde cel mai mult și mai mult de starea pe care o am. Dacă-s alergată de peste săptămâna pe care am lasat-o în spate, urlu de zici că mă taie cineva să mă pună pe masă de Sărbători. Și-ncerc să-mi potolesc mintea și fac tot felul de role-play-uri, doar-doar n-o mai conta și-oi începe să deschid ușa aurului care CRED eu că zace-n mine sub formă de calități vocale. Eteee… De unde. Iese așa… Un oțel care oxidează la primele acorduri ieșite pe gură.
De exemplu, dacă îmi setez telefonul pe filmare ca să pot arăta lumii prin canalele astea virtuale cum mă produc eu pe genul artistic… S-a terminat. Se insinuează în creierul meu, într-o milisecundă, ideea că trebuie să fac frumos ca să leșine ascultătorul de partea cealaltă a calculatorului/telefonului și iese un rahat. Nu mai funcționează nimic. Notele-alea zici că n-au fost luate niciodată (așa se vorbește în jargonul lăutarilor – Am luat nota, ba n-am luat nota), parcă e karaoke în primă audiție. Zici că-s o domnișoară obsedată de afirmare care vrea ea, fix în momentul ăla, să fie starul planetar care răscracără întreaga omenire cu talentul ei.
Habar n-am de unde vin astea. Din nevoia de confirmare, din Stați așa, că pot și eu. Păi nu v-arăt și eu ce bine pot?! și … Nu mai arăt nimic, că nu am ce.
Pe mine mă lovește inspirația vocală (că există. Atunci când pui bucăți din tine în ce cânți și nu ești doar un papagal care reproduce ce zice și cum zice posesoarea de drept a melodiei) când sunt cu durere-n dos de tot ce e în jur sau când sunt semi-adormită. Păi ce-am făcut? Mă matrafoxez ca să emit și io ceva ca lumea?
Azi am avut o zi… Nu știu ce fel de zi a fost. M-am izmenit pe vreo 3 piese și am și reușit să înregistrez una cu telefonul. E o piesă pe care mi-aș dori s-o cânt perfect. E doar o dorință. Da’ măcar mă unge pe inimă. 😉
