Vocea României – Vocea Vieții

M-am uitat aseară la finala Vocea României. Nu mi s-a părut la fel de spectaculoasă din punct de vedere al vocilor ca în alți ani. Au fost foarte tari imaginile cu realitatea virtuală. Au început să lucreze frumos la show.


În ceea ce-i privește pe concurenți, nu mi-a mai fost niciunul antipatic, cum mi s-a întâmplat aproape la fiecare ediție. Că eu sunt d-aia de-i comentează ea pe toți, face analize pe text. Taie ea în carne vie de pe canapea, în pijamale, cu pungile de semințe pe lângă. Și e ea cel mai mare critic muzical în viață. Sunt, desigur, dar la mine pe palier. Nu mai e niciunu’ ca mine în Văcărești, colț cu Timpuri Noi.


Concurenții:


M-a încântat bucuria fetei ăleia din echipa lui Brenciu care face schițe sau cu ce s-o ocupa ca inginer la fabrica Dacia. Se vedea că e fericită rău și că nu știe ce și cum i s-a întâmplat de e acolo. Măcar, dacă nu face nimic mai departe cu muzica, rămâne cu experiența asta, ceea ce e mai mult decât a sperat ea, probabil, vreodată.

Iasmina, la 16 ani, (mie ea mi-ar fi plăcut să câștige) are o mare siguranță pe piese și oglindește foarte real vârsta pe care o are. E fresh, e cool, e liceanca aia talentată tare care rupe fâșu’. Bravo ei!

Când viața e votată mai mult decât moartea

M-a întristat strategia pe care a avut-o Smiley cu băiatul ăla din echipa lui. Un băiat cu svâc și energie, cu o voce caldă, puternică, dar, mai ales, cu tinerețea aia la început care te face să vibrezi. Ei bine, Smiley i-a dat numai piese triste și foarte triste. Am înțeles, e bună strategia asta pentru popor. Marketingul pe dramă aduce mult. Și-au insistat amândoi pe tragedia provocată de moartea mamei lui, Smiley prin piesele alese și copilul în interviuri. Să nu credeți c-a fost ideea lui. Că n-a fost. Pot să bag mâna în foc.

L-am lăsat pe Dragoș la sfârșit nu pentru că e câștigător, ci pentru că mi se pare un caz special. N-a fost preferatul meu pentru că mi-ar fi plăcut să fie mai puțin urlat (prea mult a fost) și să ne arate ceva și pe sensibilitate. N-am simțit căldură. E clar chestiune de gust și, fie vorba între noi, io-s scorpion și, dacă nu-s nițel împotriva trendului, n-am făcut nimic…


Dar el, ca om, e un fenomen numai bun de studiat. Atitudinea lui și de aseară, dar și din celelalte ediții, a fost a unui om decent, așezat, foarte matur la cei doar 21 de ani. Mă uitam la el și simțeam o liniște interioară pe care ori o disimulezi perfect, ori o ai, pentru că momentele alea contează, dar mai mult contează să iei din ele ce te umple pe interior, ce poți să duci cu tine mai departe.

Cred că el zicea în capul lui, la stabilirea pieselor: ia zii, moșule, ce vrei sa cânt? Orăcăială? Orăcăială să fie! (Orăcăială = piese rock cu note foarte înalte, nu ce-ar însemna dac-aș fi hateriță). Și băga. Relaxat, fără schimonoseli și strofocări din toți bojogii.


Omul ăsta a fost în comă 2 săptămâni. Putea să se întoarcă, lucru care s-a și întâmplat, sau putea să nu. Să moară. Păi după o experiență de genul ăsta, ce frici să mai ai? Ce emoții distructive?! Ce trac?! Ești invincibil! Pentru că prețuiești viața de infinit mai multe ori decât noi, majoritatea, care facem o dramă din faptul că n-are pâine proaspătă la Mega. Ești pe cai mari și nimic nu mai e greu.
Mă uitam la el și-mi imaginam ce e în mintea lui. Pentru că nu se exterioriza mai deloc. Așa i-o fi firea. Dar și ce să facă? Să urle de bucurie? Băi nene, el a păcălit moartea. Trăiește, deși era posibil să nu mai…


Dacă am putea și noi să învățăm pe bune de la oamenii ăștia. De la oameni ca Dragoș. Și, fără să fim nevoiți să trecem prin situații limită, să fim conștienți de ce e azi și să ne bucurăm… Dacă ne-am putea seta mintea pe bucuria că suntem vii și noi și oamenii care sunt importanți pentru noi… Ce bine-ar mai fi lumea asta!

Vouă de cine v-a plăcut?

Casa de discuri nu-i ACASĂ

Nu cred ca mi-am dorit niciodată s-ajung vedetă, starletă internațională. Și spun „nu cred” pentru că în capul meu a fost o vreme destul de lungă faptul că vreau și eu să fiu la televizor, să am concerte, chiar și-n chiloți. Dar când mă gândeam mai serios sau dacă mi se oferea o semi, ultra mică oportunitate, mă lua o panică de-mi clănțăneau dinții în gură. Și știm cu toții că „dacă vrei, poți! Adidas Torsion”. Adică un om care-și pune-n cap că vrea să fie star planetar, dacă și face ceva în sensul ăsta, are șanse mai mari să i se întâmple decât dacă-și plânge de milă că n-a avut noroc în viață, că l-a făcut mă-sa fără șansă. 

Am descoperit mai târziu, după ce m-am zvârcolit toată tinerețea că de ce nu sunt și eu pe tv, de ce „toate netalentatele sunt cunoscute și eu nu”, că era o nevoie mare de validare. Tot timpul mi-a plăcut să fiu în centrul atenției, de foarte mică. Făceam scenete pentru ieșirea la pensie a lu’ tataie, unde era prezent tot neamul, m-am izmenit toată viața ca și cum aș avea în permanență 4 ani, unde era de făcut circ, hop și io. Asta știam, că-mi place să prestez diverse acte, unu’ mai artistic decât altul ca să am ochii populației pe mine. Dar doar acum puțini ani am aflat despre mine că toate astea vin din nevoia de a fi acceptată, admirată, lăudată, validată, nevoie prezentă mai mult în mine, decât este ea în alți oameni, se pare. Am căutat de unde vine ea așa puternic din spate de-mi dă peste cap tot jemanfișismu’, dar n-am reușit să găsesc un răspuns clar. Mai cercetăm.

Paradoxul stă, însă, în faptul că tocmai această foame de a fi validată îmi dădea la gioale când trebuia să mă urc pe o scenă. Oricât de mică ar fi fost ea. Și mă paraliza. Mă transformam din diva divelor din baie de la mine într-o fetiță super timidă de grădiniță care tre’ să zică poezia la serbare. Cu tremurat din tot corpul, cu gât uscat de zici că nu mai văzuse apă de 3 zile, cu uitat întrări și versuri. Adică vai de steluța mea. Presiunea era atât de mare că ajungeam să nu-mi mai doresc să urc pe scenă. În capu’ meu era mereu că, decât să mă fac de rahat, mai bine stau în banca mea și fac salarii, contracte, răspund la telefoane și ce mai făceam eu pe vremea aia la muncă. Lasă, Mirelo, vrăjeala și dă-i drumu’ la muncă, că n-ai tu, fetițo ce să cauți pe scenă! Te faci de naibii de râs! Aveam un simț al penibilului foarte prezent și scotea capul de fiecare dată înainte de vreo prestație d-asta artistică. 

Cu timpul, cu ajutor, bineînțeles, am reușit să scap de simțul penibilului. Să nu-mi mai pese decât de ce simt EU atunci când cânt. Păi cum adică?! ați zice voi. Nu te interesează ce simt cei în fața cărora cânți? Eu cred așa: că omu’ cântă în primul rând pentru el, pentru pasiunea lui, pentru bucuria lui, pentru tot ce-l face pe el să simtă treaba asta. Pentru că dacă ajungi la stările alea, reușești să împarți. Bucuria împărtășită celor din jur crește înmiit. E verificat. D-astea cu „vă iubesc, fanii mei” de le-auzim prin concerte mi se par așa… Haide, fii serioasă, iubita, cum poți să iubești tu, așa, o mulțime de oameni necunoscuți?!? Ce iubești?! Iubești c-au venit să te valideze, să-ti confirme că ce faci e ok. Dar tu cânți pentru tine, că-ți place ȚIE și ca să te poți întreține. Mă rog, deviez de la mine la alții și nu vreau să fie o postare d-aia cu hate aiurea-n tramvai. Deci, să revenim la ce cred eu că mi se întâmplă MIE. 🙂
Când făceam terapie, m-a întrebat psihologul ce simt atunci cand cânt. Pff. „Păi că să vezi…” Și m-a pus să mă vizualizez făcând asta. Am avut în minte momentele în care mă duceam cu 2 ore mai devreme la școală (școala de canto), înainte să apară primul elev, și cântam tot ce-mi placea mie. Senzația pe care o aveam era că mi se așează celulele din corp una lângă alta și că formează un tot uniform. Terapeuta a făcut ochii mari și m-a-ntrebat dacă am citit undeva explicația pe care i-am dat-o, pentru că există informații, studii, care zic că muzica aliniază celulele din corp. Mi s-a părut tare de tot. Mi s-a părut că înțeleg care-i rolul ei în viața mea. Acela de-a mă alinia pe mine cu mine.

Așa că eu cânt de plăcere, pentru bucuria pe care mi-o aduce această invenție absolut minunată a omenirii. Și cel mai tare îmi place să cânt la nunți, botezuri, cumetrii, evenimente d-astea în care omul sărbătorește ceva.

Legat de cântatul pentru ceilalți, cred că-s două aspecte:

  • Oamenii se bucură cu tine. Îți împărtășesc euforia, starea de bine pe care le-o transmiți cântând în fața lor și atunci ai nota 10+ pentru reușita ta și a evenimentului. 
  • Oamenii nu se bucură sau o fac, dar de pe scaune. Însă tu simți în continuare că ești inundat de bucurie, ție muzica îți transformă în continuare corpul și mintea pe interior. Tu știi ce putere are ea asupra ta. Și atunci ai nota 10. Ai reușit din nou să faci ce-ți place.

Să știți că mi s-au întâmplat ambele variante de mai sus la cele câteva evenimente la care am participat ca solistă. La unul dintre ele rămăsese pe ring doar unul dintre prietenii mei care ziceai că e celebrul personaj bețiv care dansează singur până dimineața. El mă susținea, în timp ce toată lumea stătea la mese și mânca sarmalele.  Pentru mine plăcerea era aceeași, eu mă simțeam bine. Sigur că mi-ar fi plăcut să fie ringul plin, să ai și senzația aia absolut demențială de party nebun, dar mi-a plăcut să-i cânt doar lui. A fost suficient 1 om care să participe activ la bucuria mea. M-am simțit câștigătoare.

Ce tot zic eu aici este că mi-ar plăcea să ne ocupăm mai mult de pasiunile noastre pentru ceea ce aduc ele în interiorul nostru, pentru bogăția aia care contează. Și da, e ideal să ai o profesie care să-ți includă și focul ăsta interior. Dar dacă nu ai, alocă-i timp. Și tot o să simți bucurie!  

Nu-i așa că, atunci când avem norocul să ne petrecem timpul făcând ce ne aduce bucurie, în inima noastră e cald și bine, fix ca ACASĂ?!

P.S. Am folosit în text cuvântul „bucurie” de mai bine de 10 ori. Nu există un sinonim mai potrivit care să exprime ce trebuie. MUZICA E BUCURIE!