LA VITA E BELLA

„La vita e bella” e filmul meu preferat. Din toate timpurile. Dând la o parte tragicul fir al poveștii, care m-a urmărit mult timp, mesajul lui a ajuns la mine încă de dinainte de a se naște Matei.

Acum, cu atât mai mult, îmi dau seama că ce transmite e o selecție importantă de idei prezente azi in cele mai titrate cărți de parenting. Conectarea cu copiii tăi și transformarea momentelor petrecute împreună în povești și jocuri. Nu doar că dezvoltă creativitatea, mintea, în general, a copilului, sensibilitatea, puterea și responsabilitatea. Dar îl relaxează și îl apropie și pe părinte de cel căruia i-a dat viață. E un film vechi, dar cu o poveste și idei actuale și acum și mult timp în viitor.


Mi-ar fi plăcut să fiu la fel de creativă în jocul cu Matei, cum sunt în toate celelalte lucruri pe care ele fac. Sau poate sunt, dar oboseala, alergătura, treburile zilnice și drumurile care, efectiv, mă omoară, îmi diminuează considerabil fluxul de idei creative atunci când e vorba de joacă. Sunt aproape convinsă că lucrurile vor sta altfel atunci când voi sta mai mult acasă, voi face lucrurile pe îndelete și voi fi și odihnită.

Scutul lui Captain America făcut din capac de oală


Andrei compensează cu brio toate lacunele mele pe partea asta. Râdea odată și zicea că el crede c-a fost mamă într-o viață anterioară și c-a avut vreo 4 copii. Și e posibil ca așa să fi fost. Pentru că naturalețea cu care face lucrurile cu Matei, modul în care îl îngrijește, de multe ori mai bine decât o fac eu, creativitatea în joc și conectarea cu Matei, sunt o dovadă în sensul ăsta.


V-am mai scris eu că sunt incapabilă să impun reguli. Și că lucrez la asta. Andrei o face. Prin joc. Totul e o cercetare, o aventură, o descoperire. Găsește corespondențe din cele mai neobișnuite, dar foarte educative în tot ce îl învață pe Matei. E magie în îmbrăcatul pentru grădiniță și în drumurile pe care le fac împreună.

Harta de la noi de acasă până la țară, la bunici. (Matei urma să plece cu trenul, cu soră-mea)

Mă surprind uneori că mă încearcă sentimente de gelozie. Aș vrea și eu să am ideile și spontaneitatea lui. Să construiesc și eu povești minunate la care Matei să participe cu același entuziasm cu care o face cu el. 🙂

Vulcan construit. Lava e din 2 șosețele roșii


Și are grijă și de mine. Când pic lată de oboseală, mă trimite la culcare și preia frâiele cu totul. Oricât de obosit ar fi. Facem, cumva, cu rândul. Și îi sunt foarte recunoscătoare.

La vita e bella! Certo che si! ❤️🙂

Gramatica, „mâncaiaș” gura ei

Îi știți, mă, pe-aia care se recomandă cu emfază drept profesioniști. Ăia care vorbesc rar, așa, ca și cum ar avea mintea plină de idei schimbătoare de lume și șoptit, cu ton grav?!

Am întâlnit mulți d-ăștia, profesioniști în comunicare, PR, marketing. Adică meserii ce presupun gânduri cu consistență, cu adevăr, cu miez. De unde?! Foarte mulți am întâlnit din breasla asta care habar n-au, de fapt, de comunicare.


În primul rând că nu vorbesc corect gramatical. Păi, tăticule, poți să-mi vorbești tu 5 ore despre „user experience” și planuri și proiecte de promovare, că la primu’ (dintr-un lung șir de) „trebuie decât să îi atragi, în primă fază” m-ai pierdut. Sunt pa pa pa, te pup! Nu, frățiorul meu! Că e ca și cum te-ai apuca să mă operezi, dar tu nu știi să ții bisturiul în mână. Cuvintele, gramatica, exprimarea sunt bisturiul tău. Din secunda aia eu nu mai pot să-ți dau credit. Nu mă mai pot uita la tine ca la un profesionist. Da, știu, tu ai jdemii de clienți (săracii), ai bani, ai succes. Bravo! Da’ cum, mă, să nu știi tu când folosești 2 „i”, când e „doar” și când „decât”. Mi se pare așa…Mie mi se blochează creieru’, recunosc. Și nu te mai pot auzi. De ascultat nici nu poate fi vorba.


Apoi mai e aeru’. Aerul mult mai ozonat pe care îl respiră ei. Tu n-ai acces. Ești neica nimeni. O ard special, că cică așa tre’ s-o ardă freelancerii. Ne-au invadat freelancerii ăștia închipuiți. E plină lumea de ei. Mai strică și imaginea ălora buni. Cum întorci capu’, pac! Dai de unu’ d-ăsta. Îi recunoști. Cool, speciali, 10 cuvinte în engleză, 1 jumate în română, superiori, toate modernitățile călare pe ei. Bine, și asta vine din frustrări, da’ nu stăm noi să facem psihologie aici, că nu ne pricepem, nu de alta. Dar se simte. Nu e putere. Că puterea adevărată înseamnă umilință și adevăr. Înseamnă relaționare corectă și cu respect. Atunci când nu poți să te desfășori fără oameni, pentru că asta presupune munca ta, nu poți, n-ai voie să nu fii real, să nu îi tratezi cu respect.


E plină lumea, din păcate, de „profesioniști” d-ăștia la care punem botu’ ca la Sfintele Moaște. Și mă rupe că oameni deștepți, preocupați de interiorul și dezvoltarea lor le găsesc scuze, într-o admirație d-asta mânată de neîmplinirile profesionale personale: da, dar uite ce succes are. Are clienți cu găleata, e bine văzut, are ditamai firma. S-a învârtit și-a reușit.


Nu-s vreo principială. Am doar vreo 3 idei fixe de care nu pot să scap. Asta e una dintre ele.

Da’ mă zbat ca peștele pe uscat. Că doar ce era s-avem premier una d-asta…Aaa, stai, că premier a fost. Președinte! Doamne, apară și păzește! 😂