Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.

Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!

Nu vrem bani de jucării, vrem doar timp pentru copii!

Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.


Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc.
Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam!
Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well…
E trist și mi se strânge sufletul.


Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!


Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.


Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.


Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.

Sursa foto : Pinterest