Publicat în De-ale voastre

Eșecul – o cale spre înfrângere sau o acceptare a sinelui? (guest post – Aniela Ciugureanu)

Pe Aniela am cunoscut-o (doar online, ce-i drept, dar cine se mai vede azi face-to-face?!) pe grupul Superblog de pe Facebook, acolo unde am avut surpriza sa intalnesc oameni foarte misto, bloggeri adevarati, de la care eu am foarte multe de invatat. Ea e blanda si buna. Mama, cu aceleasi framantari pe care le am si eu. Pe care le-am avut. Tema era sa povesteasca o intamplare, un context, o situatie neplacuta, dificila pentru ea, cu umor. M-a surprins foarte tare cu sensibilitatea si adevarul ei pus in cuvinte mai jos. Am plans cand am citit mail-ul de la ea care conținea articolul ăsta. Și apoi am lăcrimat amândouă comentând și aducându-ne aminte de experiența fiecăreia. Enjoy!

Citește în continuare „Eșecul – o cale spre înfrângere sau o acceptare a sinelui? (guest post – Aniela Ciugureanu)”
Publicat în Rețete cu poveste

Prăjitură cu migdale, lămâie şi fructe de pădure

De o perioadă, mai exact după ce am terminat de filmat The Locationist (despre care abia astept să vă povestesc pe larg într-un post dedicat) relaţia cu Matei e ciudată. Mă pedepseşte, încă, pentru orice moment pe care nu îl petrec cu el. A fost o perioadă grea atunci. Mi-a simţit lipsa şi eu lui. Acum e răzvrătit precum un adolescent neînţeles, trânteşte, pufneşte şi mă somează zilnic să îi fiu în raza vizuală. E copleşitor, obositor. Se joacă foarte puţin singur, aşa că am porţie clară de câteva ore pe zi pe covoraşul cu trasee sau construind oraşe întregi de lego.

A trebuit să cotrobăi mult în străfundul minţii şi să găsesc modalităţi prin care să îi satisfac şi lui nevoia de atenţie, dar să şi pot funcţiona ca femeie, ca mamă care trebuie să îl şi hrănească. Invitaţiile de a participa la gătit au fost de multe ori refuzate. De-abia când am primit cadou de ziua mea un mixer cu bol pe care mi l-am dorit de când bălesc la reţetele Jamilei, şi când m-a văzut cât de bucuroasă sunt, a început să mă invite el la făcut prăjituri cu mixerul nou. Mi-a şi spus clar: ştiu că eşti fericită, mami, când facem ceva cu mixerul. :)) Şi iată-ne, aşadar, făcând ceva cu mixerul în fiecare zi lăsată de la Dumnezeu.

La primăvară nu cred că o să mai ies din casă. Nu că m-ar ucide ruşinea defilării pe stradă cu 20 de kg în plus, ci pentru că nu o să mai încap pe uşă. E compulsiv gătitul ăsta, dar şi terapeutic. Atât pentru mine, cât şi pentru relaţia mea cu Matei. You win some, you lose some…

Am făcut prăjitura asta aseară. A participat până la un moment dat. Nu-i place să aştepte (să se răcească compoziţia, de ex.), aşa că mă lasă cu ochii-n becu’ hotei şi pleacă la joacă. Revine când e de spart ouă, de amestecat, de pus sare şi alte mirodenii. Este şi o reţetă uşoară, ţi-e mai mare dragu’ s-o faci şi iese aspectuoasă şi foaaaarte gustoasă. Eu vă las reţeta aici, în caz că vă arde de-o nebunie în perioada asta, când stăm mai mult acasă.

De ce aveţi nevoie:

  • 180g unt
  • 1 cană de zahăr tos
  • coaja rasă a unei lămâi şi a unei portocale
  • 2 ouă
  • un praf de sare
  • o linguriţă extract (esenţă) de vanilie
  • un sfert de cană de suc de lămâie stoarsă
  • o linguriţă de praf de copt
  • o cană şi jumătate de făină
  • jumătate de cană de migdale pisate (râşnite)
  • 500g fructe de pădure (afine, zmeură, mure etc) sau o cutie de fructe congelate
  • o lingură de zahăr tos pentru fixarea fructelor pe compoziţie, la sfârşit
  • zahăr pudră pentru ornat
  • iaurt pentru servire

Cum faceţi:

  1. Amestecaţi la foc mic, într-o crăticioară, untul, zahărul, zeama şi coaja de lămâie şi portocală până când untul şi zahărul sunt topite. Nu trebuie să ajungă la clocot. Daţi amestecul la o parte şi lăsaţi-l să se răcească.
  2. Când a ajuns la temperatura camerei, adăugaţi esenţa de vanilie şi ouăle. Amestecaţi. Adăugaţi, apoi, făina şi praful de copt (eu pun mereu praful de copt în făină şi le amestec), sarea şi migdalele pisate. Amestecaţi uşor până devine cremos.
  3. Turnaţi jumătate din compoziţie în tava unsă cu ulei şi tapetată cu hârtie de copt (tava de cozonac/chec) şi puneţi deasupra jumătate din fructele de pădure. Apoi turnaţi cealalată jumătate de compoziţie şi întindeţi-o bine spre marginile tăvii, ca să acopere fructele, după care, fără să apăsaţi pe ele, puneţi şi cealaltă jumătate din fructele de pădure.
  4. Presăraţi lingura de zahăr pe deasupra.
  5. Introduceţi-l în cuptorul preîncălzit la 1800 C timp de 50-60 de minute. Lăsaţi să se răcească
  6. Serviţi cu zahăr pudră şi iaurt din belşug

Am terminat-o tarziu. Cred că era 23.30. Cum era să mă fi culcat fără să fi gustat din ea?! Cum?! Am gustat 2 felii, cu iaurt, ce-i drept, ca să nu mă trezesc în miez de noapte să mă trag pe mâini…

Spor, dacă vă încumetaţi s-o faceţi! Are gust special. Şi e mult mai simplu de făcut decât pare.

Inspiraţie: http://www.thebrickkitchen.com

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Impresii fără social-media

10 zile de la renunțarea la social-media. A fost mai ușor decât mă așteptam. N-am simțit niciun sevraj, zilele au trecut lin, pline de activități, mai ales casnice. Pe primele 4 nici nu le-am conștientizat. M-am trezit gândindu-mă că, pur și simplu, telefonul a fost folosit pentru ce e destinat, în mare parte, adică pentru comunicare. Nu pentru scrollare. 😋


Faptul că Matei nu merge la grădiniță și că suntem amândoi de dimineață până seara a contribuit foarte mult la trecerea asta mai ușoară. Nevoile lui sunt multiple și parcă se măresc pe zi ce trece. Ai zice că odată cu creșterea copilului, nevoia lui de atenție, de conectare, mai ales, se diminuează. Ei, ași. Din contră. E chiar mai insistent în cereri și mai hotărât.


Pe lângă asta, trebăluielile casnice, rutina din casă cu spălat, mâncare, frecat podele, mănâncă foarte mult timp. Mai ales că ai nevoie să-ți descoperi adevărate skill-uri de îmbinare a lor cu timpul petrecut cu copilul.
Am rupt bicicletele în două cât a fost timp frumos, picioru’ în plimbări îndelungate, am gătit (doar uneori împreună, de cele mai multe ori singură).


Mi-am făcut și o bucurie. Da, e fantastic cum sursele de bucurie ți se schimbă odată cu vârsta. Și mie-mi bate-n geam 40-ul. M-am bucurat tare când mi-am cumpărat mixer cu bol. Pentru gătit. Atât de tare m-am însuflețit când l-am primit, că m-am și apucat de pus în practică rețete. Și așa am câștigat și 2 frumoase kilograme așezate frumos pe corpul meu schingiuit acum 2 luni de dietă.


N-am avut timp să mă gândesc prea mult la ce înseamnă să stai fără să rupi telefonul cu privirea tâmpă și goală pe pereții altora. M-a luat viața și mă duce zi de zi. Am terminat o carte. Am citit puțin câte puțin, în alea câteva momente libere din zi și am reușit s-o dau gata. Ce trist să te bucuri că reușești să citești. Că ai timp pentru asta. Că ai timp pentru tine. Offline.


Continui. Deocamdată e bine. Mă simt deconectată, dar într-un sens bun. Unul dintre lucrurile pe care le-am conștientizat este că una dintre sursele generatoare de anxietate a dispărut. Îmi apăreau tot felul de articole (sponsorizate sau nu) cu tot felul de anunțuri catastrofale – accidente, restricții, sfârșitul lumii. 😂. Plus postări de-ale unora în care eram certați, trași la răspundere. Nu-mi lipsesc deloc. Sigur, m-am mai întrebat ce face ăla, ce face cealaltă. Oameni care mă puneau la curent cu viața lor postând des. Dar îmi trece repede. Că oamenii importanți sunt la un apel sau un mesaj pe whatsapp distanță.


Am în plan să mai schimb niște treburi și pe-aici. Să dau o înfățișare nouă blogului. Să îl reorganizez. Dar și asta depinde foarte mult de câte mai am de gătit și de câte ore petrec pe covor cu trenulețe, spidermani, omitrixuri și alte activități.


P. S. Cea mai frumoasă zi din cele 10 a fost cea petrecută cu mama la mine acasă. M-a învățat să fac cozonaci. Yeey. Tare bucuroasă am fost. Abia aștept să vină Crăciunul să fac singură primii mei cozonaci de casă. Ce chestie. Să ajungi dependent de mirosul de copt din casă. Ce stare de bine îți dă. Mie îmi dă.

Publicat în Galagie Mare

Facebook, această bancă cool de la poartă


De ceva timp am o tresărire, așa, când dau să apăs butonu’ de Facebook de pe telefon, să mai văd și io o pisicuță, o postare de-a lui Vlad Eftenie cu peisaje minunate de prin țară. Pentru că uit, pentru câteva momente, că e război. Pe Facebook. Și dau cu nasu’ direct în el. Caut disperată pisicuțele, nu mai sunt decât câteva. Caut peisaje, sunt pierdute, pe undeva, pe fundul internetului.


Și dau de răzmeriță. De furci, topoare și gaze lacrimogene aruncate-n luptă de soldați neînfricați în scuturile lor cumpărate de la Tex (ce pijamale confortabile, cele mai bune. I love Tex!).

Îmi și imaginez dialoguri. Fănica o sună pe Floarea:


„Ai văzut? Ești pregătită?”
„De-abia m-am trezit, ce-i?”
„Făi, Floareo, țara arde și tu dormi? A scris Cutare de Gigi Pistolaru că a zis că poartă mască și că să facem și noi la fel. Idiotu’ cretin! Auzi…”
„Stai, Fănico, c-aseară rămăsesem la Adi Vultur să-l căsăpim! Nu mai…?!”
„Lasă asta… E nou, apărut acu’!”
„A, păi bine, stai așa, că mă înarmez cu coada de matură, aci, lângă mine, și deschid calculatoru’! Păi se poate așa ceva… Gunoaiele…!”


Mame, tați, cu copiii urlând lângă ei că vor atenție n-au timp.


„Mami, tati, vă jucați cu mine?”
„Măi, copile? Dar tu chiar nu înțelegi că noi avem un război de dus? Pentru viitorul tău! Pentru tine! Uite, e un nene aici, un… nene, să-i zicem, care zice că să nu purtăm mască! Noi tre’ să ieșim la luptă. Pentru tine, puiule!”
„Unde, mami? Plecați la război? Io cu cine rămân?”
„Aaa, nu, nu, dragu’ meu, nu plecăm nicăieri. Stăm cu tine în casă. Deschidem calculatorul, și-n câteva ore am terminat. Îl eliminăm pe inamic.”
„Mami și tati sunt eroi! Yuhuuu!”


Și luptă și dă-i și luptă și dă-i. Azi e Floricica Dansatoarea, mâine e Vulpița, peste 3 zile e Esca și tot așa. Oamenii au treabă. Oamenii sunt mânați de dreptate și adevăr. Al lor. Absolut. Nu pot sta cu mâinile-n sân.

Mocnește o furie care trebuie dezlănțuită. Sunt probleme nerezolvate. Numai ca proiecția lor nu ajută. Mai ales când subiectele pe care le proiectezi ca să le rezolvi, sunt doar niște degete care tastează dintr-un fotoliu din Drumul Taberei.


Băi, nu știu, dar eu vreau pisici și selfie-uri cu fete frumoase și băieți frumoși, și povești drăguțe și experiențe plăcute împărtășite.


Poate am noroc la anu’…

Sursă foto: Pinterest

Publicat în Poveștile lui Matei

Paul, pădurea și oamenii

Pomișorul Paul trăia într-o pădure deasă de copaci bătrâni. El era tânăr, pentru că răsărise ca vlăstar, după ce mama lui fusese luată și dusă de lângă el. Prietenii lui, copacii de zeci și sute de ani, îl adoptaseră ca pe unul de-al lor.
Într-una dintre zile, s-au auzit venind din depărtare două camioane mari cu remorci. Panica s-a instalat repede printre locuitorii pădurii.


-Ce e? De ce e lumea agitată? întrebă Paul.
-Vin tăietorii de lemne. Vin să ne ia, îi răspunse Copacul Costeluș, regele pădurii.
-Cum să ne taie? Ce să facă cu noi? Noi suntem buni aici. Să le dăm aer curat.
-Ne vor face scaune, mese, dulapuri sau, pur și simplu, ne vor arunca în foc să se încălzească.
-Eu nu vreau să plec de aici. Mi-e frică.
-Stai liniștit, piciule. Nu după tine vin. Ci după noi, cei mai bătrâni din pădure. Însă nu te-ngrijora. Avem un plan. Vom vedea dacă funcționează.


Pe măsură ce zgomotul camioanelor era din ce în ce mai puternic, pădurea a început să foșnească frenetic. Cei mai falnici copaci își unduiau trunchiurile, își îndoiau crengile și scoteau sunete înfricoșătoare scuturând-și frunzele. Părea o furtună puternică apărută din senin.
Paul se străduia să îi urmeze pe prietenii lui și își zbătea trunchiul tânăr pentru a participa la revolta întregii păduri.
Zgomotul camioanelor era din ce în ce mai scăzut. Făcuseră stânga-mprejur. Copacii răsuflară ușurați. Paul era atât de bucuros, că începuse să danseze mișcându-și crengile când sus, când jos.


-Nu te bucura prea mult. Peste câteva zile vor veni, probabil, iar. Și nu știm dacă va mai funcționa planul nostru.
-Dar de ce ne taie ei, tocmai ei, știind că noi le dăm ce e mai de preț: aerul curat și sănătos.
-Ei, puștiule, ei cred că nu mai au nevoie de noi verzi…Dar anii care vor trece le vor deschide ochii. Va fi prea târziu, însă. Nu au răbdare să aștepte să ne uscăm.


Liniștea zilnică pădurii a fost întreruptă, după o perioadă, de chicoteli și râsete vii ale copilașilor veniți, împreună cu educatoarele lor, să îngrijească bătrânii copaci și casa lor. Paul era atât de fericit și primea cu bucurie mângâierile și îmbrățișările piticilor. Ziua aia a fost cea mai frumoasă pentru el. Spre seară, când au plecat preșcolarii, liniștea s-a așternut din nou peste pădure. În aer plutea un sentiment de siguranță.


Trecură câteva zile și apăru, de data asta, o mașină de teren cu remorcă. Câțiva copaci porniră revolta ca data trecută. Regele, însă, le făcu semn:
-Stați! Nu sunt ei. Trebuie să vedem ce se întâmplă.
Doi oameni coborâră din mașină și înfipseră la marginea pădurii o pancartă mare pe care scria:


Ce bucurie, ce entuziasm și ce eliberare pe bătrânii copaci. Paul îi privea cu speranță. Speranța că cei pentru care există au înțeles rolul lor.

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!

Publicat în Bad Mom

Nu vrem bani de jucării, vrem doar timp pentru copii!

Când plec eu seara de la muncă (pe la 20.00), văd copilași de mână cu unul dintre părinți (daca n-or fi boni/bone/bunici/doamne de la aprozar) cu ghiozdanele în spate, mergând, probabil, spre casă. Aduși de spate, obosiți, tristuți, dar afișând un zâmbet pentru adultul de lângă ei. Probabil că atunci ies de la after-school, after-grădiniță (că bănuiesc că nu de la after-hours. Doar n-om fi înnebunit cu toții de tot și, oricum, ăștia zic că after hoursu’ ăsta se termină dimineața. Deci, nu!). La un calcul simplu, copilu’ ăla ajunge acasă după 12 ore. Într-o oră, maxim, pică lat, deși unii, din nevoia de a-și mai petrece câteva minute în plus cu părinții, singurele din ziua aia, mai trag de ei și refuză somnul la ora fixă.


Înțeleg părinții care nu au soluții. Care trebuie să își sacrifice familia toată, până la urmă, pentru bani. Că unii au program urât, alții fac ore suplimentare, alții sunt singuri etc.
Dar bani pentru ce? Pentru jucării? Pentru haine scumpe? Pentru 1 vacanță vara? Copiii nu vor asta. Cel puțin nu ăștia de grădiniță. Matei mi-a zis clar, articulat: eu nu vreau haine și jucării. Eu vreau să stai cu mine. Bam!
Cine ne mai dă noua timpul ăsta înapoi? Cine le mai dă LOR timpul ăsta cu părinții înapoi? Well…
E trist și mi se strânge sufletul.


Ne chinuim să facem față competiției prostești între părinți cu activitățile extrașcolare. Îi dăm la pian, la engleză, la dans, la balet, la aruncarea cu prăjina, că e creieru’ burete și tre’ să băgăm informație în ei. Pff… Nu mai pot cu asta cu buretele. Și de jucat când? De bucurat de copilărie când? De alintat, de mângâiat, de petrecut timp cu noi, cele mai importante persoane din viața lor, când?!


Sigur că toți ne dorim să le oferim tot ce e mai bun pe lume. Dar nimic nu e mai bun pe lume decât brațele noastre, atenția noastră, timpul nostru. Că de iubit, îi iubim, cu siguranță. Dar nu prea avem când să le-o și arătăm. Vrem viitor asigurat pentru ei. Dar le asigurăm doar partea materială, neștiind că, în prezent, îi handicapăm emoțional, le săpăm gropi adânci în sufletul de viitor adult, prin lipsa prezenței noastre ACUM.


Ce-și vor aduce ei aminte? Weekendurile? Serile în care îi zorim să meargă la culcare, că a doua zi pleacă de acasă dimineața și stau 12 ore cu alte persoane, unele plătite de noi din orele suplimentare petrecute la serviciu, departe de ei. Îi aducem pe lume și apoi, împinși de viața asta care ne cere întruna să facem, să învârtim, să alergăm, îi aruncăm în mâinile altora să ni-i îngrijească și să îi facă oameni.


Cele mai importante persoane din viața copilului nostru suntem noi. Și noi fugim de ei. De nevoie, cică.

Sursa foto : Pinterest

Publicat în Bad Mom

Scuti, că ne plicti

Vă felicităm mamelor:
– ai căror copii fac caca lingouri de aur cu fir de mătase
– ai căror copii vorbesc 5 limbi străine încă din burtă
– ai căror copii fac cosinus de 3/4 (nici nu știu dacă există, naibii, așa ceva) de la 4 ani jumate
– care ieșiți din casă cu 2 copii de grădiniță și arătați ca și cum vă ungeți seară de seară cu lacrimi de pui de urs Panda și beți licoarea tinereții fără bătrânețe
– care n-ați ridicat vocea, Doamne-ferește, niciodată în fața copilului
– care vă strălucește vouă casa de curățenie și puritate și e absență totală de microbi
– care aveți voi 2354 de proiecte în desfășurare da’ faceți și tocăniți și prăji și ciorbiță de 3 ori pe săptămână
– care n-ați simțit niciodată vreo urmă de depresie pentru că să fii părinte e numai roz bombon cu floricele și, oricum, voi ați știut din prima ce și cum să faceți, c-ați fost luminate pe cale divină
– care ne învățați pe noi, mamele astea de nu știm de capul nostru, ce e mai bine pentru copiii noștri, pentru că voi știți TOT: să nu-i vaccinăm, să-i hrănim cu muguri și sâmburi, să îi dăm la 145 de activități extra grădiniță/școală că au creieru’ burete și-acu’ tre’ băgată informația în el
– care sunteți și mame și femei și soții și angajate și amante și fashion iconuri și toate alea bune de pe pământ PERFECTE
– care faceți voi toate astea fără pic de ajutor, jur!

Vă felicităm și vă rugăm insistent să ne mai scutiți!

Publicat în Bad Mom

Cum să fac…?

Mă doare că nu știu cum să-mi cresc copilul în lumea asta plină de depresie, dependență, ură, oportunism, elite, „sclavi”, bulling, looseri etc. Că nu știu cum să-l învăț să crească frumos, în armonie cu ceilalți, că nu va mai găsi cu cine să se armonizeze, că habar n-am cum să fac să învețe din durere și eșec fără să pice. Că nu știu cum să-l învăț că sunt oameni care mutilează suflete prin violență, trădare, respingere și tăierea aripilor, fără să îi distrug încrederea în ceilalți și deschiderea în crearea relațiilor. Mi-e frică de momentul când va trebui să mă retrag din fața lui și să îi fiu sprijin numai din spate, când nu-i voi mai fi scut pentru tot tăvălugul de situații, oameni, sentimente pe care n-aș vrea să le întâlnească și să-i stârpească inocența cu care acum îmbrățișează lumea.

Deși știu că va trebui s-o fac. Că ce visez eu e utopie. Că vor veni clipele alea în care inima va înceta să-mi mai bată pentru câteva secunde și creierul o va lua razna, pentru că el va trece prin foc și ape învolburate. Știu că va trebui să devin doar un spectator cu intervenții doar permise și nu un gardian neobosit în a-l apăra. Știu și îmi plânge sufletul că nu va mai alerga la mine pentru protecție si mângâiere și o va căuta acolo unde va avea senzația că va găsi răspunsuri.

Mi-e ciudă că ar putea să nu simtă cum urlă în mine nevoia de-ai fi alături și de a-l proteja atunci când va avea nevoie. Așa cum mi-e ciudă că vor fi situații în care nu voi putea face asta. Nu voi avea putere și nici voie să rezolv problemele, să-i înfrumusețez viața, să îi arăt căile pe care să-și continue drumul. Pentru că vor fi problemele lui, viața lui, drumul lui.
Mi-e urât de faptul că nu voi mai fi cea mai importantă persoană din viața lui, așa cum el va fi pentru mine mereu. Că nu vom mai avea doar noi 2 universul nostru.

Sper doar să cresc un viitor bărbat puternic, sensibil, cald, empatic, curajos. Sper și mă lupt cu mine în fiecare zi.