Publicat în Bad Mom, Rețete cu poveste

Turtă dulce cu poveste (rețetă)

Matei refuză să facă orice temă transmisă de educatoarele de la grădiniță. Tot ce e temă e bau-bau. Am încercat de mai multe ori să i le prezint ca activități care vin de la mine. Gândite de mine pentru distracția noastră. Uneori își dă seama că e făcătură, alteori nu. Și, uite-așa, suntem codași la transmirea pe Classroom a temelor rezolvate. Cred că rămânem repetenți. Amândoi, pentru că nu face singur mai nimic. Trebuie să stau proțăpită lângă el. Nu vorbesc la plural pentru că noi facem caca, noi mîncăm piurețel sau alte exprimări din categoria asta. Ca o paranteză, mai nasoale sunt alea cu mi-a făcut caca moale sau mi-a răcit…

Să revenim…De câteva zile am în cap ideea să facem împreună turtă dulce. Era programată aseară treaba asta, împreună cu împodobirea bradului. Așa, ca-n filme. Ca la americani, dar în Berceni. Îmi și închipuiam cum o să miroasă a scorțișoară și noi o să împodobim bradu’. N-am fost în stare, nici eu, nici el, să facem nimic aseară. Am reprogramat. Și ce bine-am făcut. Pentru că, ce credeți?! Tema de azi de la grădiniță era să facem fursecuri pentru Moș Nicolae. Atâta noroc să am să încarc și eu, după mult timp, o temă rezolvată cum trebuie… ?! Pe subiect. Tare fericită am fost. Lui nu i-am spus, că le spuneam adio și fursecurilor și turtei dulci….E un rebel, vă spun. :))

Iată de ce ai nevoie pentru turtă dulce:

  • 160 gr unt gras la temperatura camerei
  • 400 gr făină
  • 1ou
  • 2 lingurițe scorțișoară măcinată
  • 60 ml miere
  • 200 gr zahăr (eu am pus brun, că m-am gândit că așa or să aibă culoarea turtei dulci pe care o știu și așa a fost)
  • puțină sare
  • 1/2 linguriță nucșoară
  • 1/2 linguriță bicarbonat de sodiu

Iată cum faci turta dulce:

  1. Bate untul cu zahărul în bolul unui mixer pentru 3 minute, apoi adaugă oul și mierea. Amestecă până se incorporează.
  2. Amestecă, într-un castron, făina, scorțișoara, nucșoara, sarea și bicarbonatul
  3. Incorporează ingredientele uscate în amestecul de unt, zahăr , ou și miere.
  4. Frământă aluatul obținut pentru 3 minute pe blatul pe care ai presărat făină, ca să nu se lipească
  5. Fă o bilă din aluat și pune-o la frigider, într-o folie de plastic alimentară, pentru minim o oră.
  6. Intinde foi cam de 0,5 cm cu sucitorul și taie-l cu forme speciale de fursecuri sau turtă dulce.
  7. Bagă-le pentru 12-13 minute la cuptorul preîncălzit la 1700C, în tava tapetată cu hârtie de copt. Trebuie să fie puțin aurii când le scoți.
  8. Dacă vrei, poți să le ornezi. Eu am folosit ornament gata făcut, pentru că Matei nu mai avea răbdare să facem și glazură.
Asa ar trebui să arate înainte de a le băga la cuptor

Iată, deci, cum am făcut noi bradul (mai mult eu), cum am copt turte dulci (amândoi) și cum am mâncat deja jumătate din ele (mai mult el). Nu știu ce fac până mâine seară, când vine Moș Nicolae. Că se presupune că le-am făcut pentru el, să i le punem lângă ghete. Mi-e că nu mai rămâne nici una.

P. S. Toate pozele sunt făcute de mine. Nu-s culese de nicăieri. Deci, așa ar trebui să arate dacă vă-cumetați să le faceți.

Publicat în Rețete cu poveste

Brownie cu tahini și alune (rețetă)

Ar trebui să se sesizeze cineva din oficiu, că treaba nu e bună. Am început să fac câte 2 prăjituri pe zi. Una pe ziuă și una seara, mami, cum zice Matei. Nu mai există zi în care să nu fie haos în bucătărie și noi să nu fim plini de făină, lipicioși de la tot felul de siropuri și foarte mândri la sfârșit, când ne admirăm operele. Zic admirăm și nu devorăm, pentru că Matei nu mănâncă mai nimic din ce facem. Matei…Eu nu m-am mai urcat pe cântar de vreo 3 săptămâni și mă ia cu amețeală numai la gândul că trebuie la un moment dat s-o fac, ca să nu fiu nevoită să chem pompierii să mă scoată pe geam, ca să mai iau o pungă de zahăr de la Mega.

Mă alint, nu mănânc decât 3 sferturi din tot ce fac. Restul duc la serviciu. Mă rog, am dus o dată. :)) Dar n-ai cum…vă spun, n-ai cum să reziști să nu guști măcar. Acum cîteva zile am făcut o brownie, negresă de-a noastră, cu tahini (pastă de susan) și alune. Doamne, Dumnezeule mare…am murit și-am înviat mâncând. De plăcere, de gusturi amestecate, de toate substanțele fericirii livrate în corp de-o mușcătură din prăjitura asta.

Pare complicată și inaccesibilă pentru cineva care încropește ceva într-o bucătărie modestă de bloc. Nu e. Mi-am dat seama că mă uitam la rețete pe net și le închideam repede că mi se păreau niște SF-uri. Dar cele mai multe dintre ele, mai ales astea cu denumiri pompoase, sunt simple.

Iată de ce ai nevoie ca să faci o Brownie cu tahini și alune:

  • 240 gr de unt tăiat în cuburi de câte 2 cm
  • 240 gr ciocolată neagră (de minim 70% cacao) ruptă în bucăți de 3-4 cm
  • 4 ouă
  • 330 gr zahăr
  • 120 gr făină cernută (eu folosesc o strecurătoare normală ca să cern făina)
  • sare
  • 150 gr pastă de tahini (de susan)
  • 130 gr alune (ori normale, sărate și nu mai pui sare, ori alune de pădure sparte)
  • 30 gr cacao cernută

Iată cum faci o Brownie cu tahini și alune:

  1. Umple 1/4 de crăticioară cu apă și pune-o pe foc până fierbe apa. Dă focul la mediu și pune o altă crăticioară (cu fund gros) peste ea, având grijă ca apa să nu atingă fundul. Aici pui ciocolata și untul la topit pentru 2 minute. Le dai la o parte și amesteci până obții un sos subțire și lucios. Il lași la răcit.
  2. Mixezi, într-un bol mare, aproximativ 3 min., zahărul și ouăle până obții un amestec cremos (dacă ridici telul mixerului, trebuie să curgă, dar să fie gros).
  3. Cu o paletă sau lingură, amestecă ușor mixul de ciocolată răcit cu amestecul de zahăr și ouă. Adaugă, apoi, făina, alunele, cacao și 1/2 linguriță de sare.
  4. Toarnă tot amestecul într-o tavă (eu am avut formă de tort cu diametrul de 23cm) tapetată cu hârtie de copt.
  5. Cu o lingură, pune, din loc în loc, pasta de tahini, insistând să intre în amestec. Apoi, netezește cu spatele lingurii, ce a rămas din pastă, pe toată suprafața. Nu trebuie să fie acoperită de pastă de tahini (nu va mai permite coacerea). E mai important ca pasta de susan să intre în amestec și doar puțin să fie împrăștiat pe suprafață.
  6. Prăjitura se coace în cuptorul preîncălzit la 1800C timp de aprox. 20 de minute. Aici trebuie atenție. Cam după 18 min. trebuie verificată. Va trebui să fie cleioasă la interior (aproape moale) atunci când e scoasă din cuptor. Pe măsură ce se răcește, interiorul se va întări.

Little brownie never killed nobody 🙂 (Interiorul trebuie să fie cleios atunci când o scoți din cuptor)

Eu am dus colegilor de la serviciu 3 sferturi din ea. Și ce m-a interesat, ca feedback, a fost dacă e o prăjitură banală sau e de maestru. :))) Ori le-a plăcut rău, ori m-au mințit ca pe un copil pe care nu vrei să îl dezamăgești când își găsește un hobby care îi place tare.

Enjoy!

inspirat de https://ottolenghi.co.uk/

Publicat în Bad Mom

Mateiu vrea la mama lui…

Mateiu vrea la mama lui. Mama lui l-a trimis la bunici, ca să poată să se odihnească și să se concentreze zilele astea pe proiectul în care e implicată. Mama lui vrea liniște și spațiu și timp singură în casă. Mateiu vrea la mama lui. Și, pentru că știe ce nevoi are ea, îi spune doar atât: vreau doar să dormi cu mine, mami. Atât. Și dimineața pleci la muncă. Are tati grijă de mine. Vreau doar sa dormi cu mine, mami.


Mami nu mai vrea liniște și spațiu și timp singură-n casă. Vrea doar niște aripi să zboare. Până la Matei, care vrea la mama lui.
Mama vrea la Mateiu ei. Întotdeauna.

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Tatăl meu, Spidermenu’ meu

Știi cum e să te simți dorit de dinainte de-a te naște? Să fii crescut de părinți buni, calzi, care-ți arată iubirea la fiecare minut prin gesturi, prin vorbă, prin acțiuni, prin protecție?


Am fost întrebată la un casting cine e eroul meu. Pe cine admir atât de tare încât sa-l pot numi eroul vieții mele. Am răspuns fără să ezit: TATA!
Eu am un tată cum nu cred că mai există pe lume. E ca și cum Dumnezeu s-a hotărât să toarne toată bunătatea din lume într-o singură ființă și l-a ales pe el. O exprimă prin toți porii.
N-a știut să facă altceva toată viața, decât să îi ajute pe alții, să sară la cel mai vag semnal că cineva e în nevoie. Nu știe să spună NU și spune DA cu mare bucurie.
E corect și responsabil. El și mama ne-au crescut în egală măsură și a știut întotdeauna ce e de făcut.
Am amintiri atât de frumoase de când eram mici când, deși avea 2 locuri de muncă, ca să se asigure că nu ne lipsește nimic, petrecea timpul liber cu noi: pe bicicleta pe care improvizase 2 scăunele, ca să poată pleca cu amândouă, la țară, în Orășelul Copiilor, acasă, la Sandy Bell, când îl surprindeam lăcrimând 🙂.
Știi cum e să nu simți frică niciodată față de părintele tău? Să simți doar protecție și iubire? Știi cum e să nu te simți judecat niciodată? Să simți doar susținere și toleranță?


Îmi imaginez că pentru un tată de fete, cel mai greu lucru de oferit e libertatea în adolescență. N-am simțit decât încredere din partea lui. Ca și cum făcuse toate cursurile de parenting neinventate încă. Ce-o fi fost în capul lui?! 🙂


Cunosc atât de multe mame care nu au nici măcar 10% din blândețea pe care o are tata în privire atunci când se uită la noi. Așa ne-a privit toată viața.
Și e puternic și priceput să rezolve orice problemă. Câtă liniște ne-a oferit puterea lui. Ce copilărie frumoasă și liniștită.


Eu știu că dacă toți bărbații ar fi ca tata, lumea asta toată s-ar schimba într-o lume frumoasă, cu oameni curați și buni, cu iubire de semeni și sensibili.
Te iubesc, tati!

Publicat în Ce caut eu in viata mea

Țiți Miți Piți Muru Murache Ghimi Ghimiță Ghimizdroc

Mi-e dor de tine, mama. Și de mine mică. Știi că mai simt și acum în nări mirosul de mâncare proaspăt făcută în weekend? Te trezeai cu mult înainte să o facem noi și ne făceai, neapărat, ciorbă, felu’ 2 și o prăjitură. De obicei plăcintă cu mere sau cu brânză, chec sau sarailie. Era o binecuvântare să ne trezim în toate mirosurile alea de acru, dulce, copt. Mi se face un gol în stomac cand îmi revin în minte momentele alea. Le văd și le simt ca și cum s-ar fi întâmplat ieri. Noi, după ce mâncam ceai cu felii de pâine cu unt și brânză, mai mâncam câteva și cu dulceață. Făcută de tine în casă.


Somnul de prânz a fost o necesitate și un moment de plăcere până am crescut mari. Chiar și azi o fac, atunci când pot, cu aceeași lene plăcută. Toți copiii din fața blocului credeau că suntem terorizate de tine când plecam la ora prânzului să mâncăm și să dormim. Nu înțelegeau că asta ne doream. Că făcea parte din ritualul nostru și că nu ne-ai forțat niciodată.
De fapt, tu nu ne-ai forțat niciodată să facem nimic, dacă stau bine să mă gândesc. Cred că am făcut teme ajutate de tine de atâtea ori cât poți număra pe degetele de la o mână.

Tot cu același gol în stomac îmi aduc aminte de după-amiezile în care erai acasă când veneam de la școală. Când călcam pragul casei simțeam o siguranță și-o bucurie pe care nu le pot descrie în cuvinte. Pentru că erai acolo. Îmi puneai masa și apoi mergeam amândouă la culcare. Doamne, mami, și acum îți simt mirosul de nivea amestecat cu tutun, cel mai frumos miros din lume. Mă mângâiai și-mi șopteai până adormeam: îngerul lu’ mama, bucuria lu’ mama, sufletu’ meu. Exact cum fac eu acum cu Matei. Îmi ies alinturile, pur și simplu. Aceleași. Ca și cum doar astea sunt cuvintele care pot exprima dragostea de mamă.


Mulțumesc că ai avut încredere în mine tot timpul. Că, adolescentă fiind, mă întrebai doar cu cine plec, ca să știi de mine și la ce oră mă întorc. Și-mi ziceai simplu: să ai grijă, mami.
Ai avut încredere în mine chiar și atunci când ți se repeta întruna de la școală că împușc notele. Că flendur cărțile. Te așteptam cu sufletul la gură să vii de la ședință să-mi spui ce ți s-a zis despre mine. Și-mi răspundeai: ei, ce să-mi zică… Că împuști notele. Că ești brânză bună în burduf de câine. Parcă eu nu știu cum ești tu de fapt… Te iubeam de 100 de ori mai mult și mi se umplea sufletul de mândrie că mama mea mă lasă să fiu cum vreau, cu convingerea că știu ce fac. Oare oi fi știut bine tu atunci?! 🙂


Mulțumesc, mami, că ești lângă noi mereu. Că și acum ne spui că suntem sufletul tău, acum când am devenit, la rândul nostru, mame.
Te iubesc!

Publicat în Ce caut eu in viata mea, Galagie Mare

Smardoaica și feminitatea

N-am fost niciodată vreo divetă despuiată. Nici măcar așa, cu vreo ocazie. Să mă duc și eu, de exemplu, la un party și să mă port la minijup, mulată, nu cu toate cele, ci cu câteva, la vedere. Mi-a fost rușine și frică. O rușine de intram în pământ numai la gându’ c-aș putea să ies așa pe ușă. Așa c-am ars-o bătrânește chiar și între 16 și 25 de ani. De fapt, mai ales atunci. Când toate fetele încep să se arate în toată splendoarea lor. N-am umblat nici cu saci pe mine, dar eram, mai degrabă, o don’șoară de la casa de dans și bune maniere.

Ați zice c-a bătut mama la mine ca la fasole, de nu m-am răzvrătit io deloc pe parte de veșminte. Din contră. Atât cât a putut, a incurajat scoaterea la iveala a feminității. Am îngropat-o, însă, din fașă pe această feminitate, un mare avantaj, de altfel, al fetelor care s-au preumblat pe lângă mine.

În școala generală am fost bună la învățătură. Nu cap de afiș la serbările cu coroniță, dar pe un loc 2 împărțit întotdeauna cu unul dintre colegii mei. Am fost mulțumită, și eu și mama, pentru că oricum nu mă speteam învățând. Din punct de vedere fizic, m-am dezvoltat mult mai rapid decât majoritatea fetelor de vârsta mea.

Aveam câteva colege svelte, preocupate încă din clasa a 7-a de aspectul fizic, cu părinți mai bogați decât erau ai mei și se vedea asta din cum veneau îmbrăcate la școală. Era după revoluție și scoala noastră nu ne impusese o uniformă anume. La serbările școlare ele făceau act de prezență, doar pentru că trebuia. Nu se punea problema de vreun premiu, în cazul lor. Se-nvârteau pe la o medie de 7, așa. Uneia dintre ele, Xuleasca să-i zicem (mare sculă la ea în cartier, de mică. Prietenă cu elevi din clase mai mari, cu „golanii” școlii) i se pusese pata pe mine. Eram populară în clasă, pe genu’ prietenos-cuminte, așa. Ea era… La început de neobservat. Așa că a început un proces de agasare zilnică. Știa că legat de relația mea cu școala, cu profesorii, cu învățătura, nu prea avea cu ce să mă zdruncine și a început direct pe psiho-social:
– îi asmuțea pe băieții din clasa mea și din alte clase să facă mișto de mine când săream la groapă, la ora de sport (îmi sărea tricou’ în toate zările de „fată sănătoasă” ce eram io)
– îmi spunea că numai „vagaboantele” umblă cu tricouri peste fund, ca să le vadă băieții, așa cum făceam eu…
– pleca de la școală ținându-se de mână cu băiatul care-mi plăcea mie de la 7A.
Ea nu era chiar proastă, că, în sinea ei, chiar credea că eu pun botu’ când ea se prefăcea că-mi e prietenă. De fapt, era. Proastă.

Toată adolescența m-am ferit de privirile băieților. Și m-am ascuns. Am purtat doar tricouri lungi și largi, mi se făcea, brusc, rău la orele de sport, iar dacă vreunu’ îndrăznea să-mi facă un compliment, chiar nevinovat, legat de partea fizică, fugeam mâncând pământu’ sau îi ziceam vreo două de nu-l mai vedeam în rază câteva luni.

Ca tânără domnișoară, mi-am dezvoltat un sistem de apărare transformându-mă într-un băiețel (cu tâțe). Feminitatea n-a trecut pe la mine. Nu ne-am cunoscut. I-am pus capac, ca să nu fiu „vagaboantă”, îmi dau eu seama acu’, cu mintea mea de aproape 40 de ani. N-am pus preț pe cum arăt, pe ce-mbrac, deși am avut exemple bune în jurul meu. Refuzam. Am făcut câteva aroganțe când mi-am lăsat decolteul la vedere sau m-am îmbrăcat cu fuste scurte (toate fustele mele au fost întotdeauna de la genunchi în jos) și n-am știut să primesc complimente. Mă simțeam ca un cocostârc împăiat care nu-și dorește altceva decât să se termine odată toată maimuțăreala.

Acum am început să mai mișc. Înseamnă că mă vindec de mica „smardoaică” de 13 ani care mi-a distrus relația cu partea mea feminină. (P. S. stomacu’ meu se revoltă acum, cu gândul la perioada aia, și vena de la ceafă se umflă. Mai e de lucrat, pesemne).

Lăsând la o parte spiritu’-ăsta de bășcălie în care scriu postarea, treaba e serioasă cu bullyingul. Mi-ar plăcea să punem accent în comunicare cu proprii copii pe subiectul ăsta. Să știe ca pot afecta vieți iremediabil. Că pot lăsa răni adânci în niște suflete, chiar fără să-și dea seama.

Am un prieten foarte bun care e ditamai bărbatul. Om bun, cald, deștept, cu o frumoasă carieră, cu o viață frumoasă. Viața i l-a adus în cale pe cel care l-a batjocorit în scoala generală de câteva ori. Știți ce-a făcut acest ditamai bărbatul, prietenul meu puternic și foarte rațional?! A fugit! S-a făcut nevăzut din calea ăluia, cu inima la trap, gâtuit de frică. Probabil că asta aș face și eu dacă m-aș intersecta cu Xuleasca. Deși, m-am gândit de câteva ori cum aș reacționa și primul gând e că i-aș arde un cap în gură. Ei, aș! Cred că n-aș mai ști în ce direcție să fug.

Asta face bullyingul. Ne transformă din niște oameni în toată firea, în niște copii cu inima cât un purice, mici și neajutorați.

Publicat în Ma chinuie talentu'

Uan, ciu, fri, Pamela vrea copii

Când eram mică, stăteam ore-n șir în fața oglinzii și vorbeam de una singură. În principiu, baliverne. Îmi cercetam fiecare mușchi al feței ca să văd în ce direcție o ia și dacă dau bine pe sticlă. Mă visam la televizor. Pe vremea când am început această manifestare psihotico-artistică, la tv erau de admirat, în principal, crainicele. Acele femei frumos aranjate, dar în limite creștinești, care înșirau niște ore și emisiunile care urmau să se difuzeze în ziua aia. Eram fanul lor. Le-am urmărit cu o atenție chirurgicală fiecare gest, fiecare spasm, fiecare ton al vocii. Și le imitam. Uneori, îmi stabileam studioul tv în sufragerie, cu un scaun în față care reprezenta pupitrul și citeam din foi de ziar găsite prin casă diverse informații alandala. Îmi așezam, frumos, ziarele din care urma să prezint știrile oamenilor din întreaga țară, postura mi-o verificam de vreo 3 ori (cu spatele drept, picior peste picior, o palmă pe picior și alta pe ziar. Totul era panificat în cel mai mic detaliu). Mă enervam că nu aveam aceeași cursivitate ca ele, dar nu mi-a trecut niciodată prin cap să învăț, naibii, pe dinafară textul, că să fie bine în direct.Am făcut asta ani la rând. Până mi-am găsit o altă preocupare intelectuală. Mi-am făcut catalog dintr-un caiet studențesc de matematică și eram cea mai a dracu’ profesoară pe care o văzuse planeta la vreo catedră. Bineînțeles, notele cele mai proaste le luau elevii cu numele celor pe care nu-i plăceam în clasa mea. Câte muștruluiri și-au luat bietele păpuși care întruchipau colega din banca 2, rândul din mijloc sau aia din ultima bancă de pe rândul de la geam… Eram un monument de intransigență.Pe lângă cântat, mi-a mai plăcut în viața asta și să (mă) joc. De-a orice. Am făcut în fața blocului, cu câțiva copii, serial în toată regula „Dallas din Berceni”. Eu eram Pamela. Cine alta!? În fiecare zi reproduceam episodul pe care-l urmăream c-o seară înainte la televizor. Din spectrul ăsta, al evoluției autodidactice în ale actoriei, țineam, ceva mai târziu, tot în oglindă, monoloagele bietei Marimar și ale altor personaje telenovelistice de la vremea aia. Așa mi-am exersat plânsul actoricesc. Cu fiecare „rol” dramatic (căci astea-mi plăceau cel mai mult) deveneam din ce în ce mai bună la plânsul din senin pe vorbele altuia rostite de mine.Mai jos aveți o interpretare a unui text scris de un autor anonim pentru mine. E radiografia noastră, a acestor penelope veșnic în așteptarea feți-frumoșilor călare pe mârțoagele social-media.Noroc cu tehnologia asta. Locul oglinzii a fost preluat de camera video a telefonului, pe modul selfie.