Publicat în Galagie Mare

NIMIC

N-am mai scris în același ritm în care o făceam la început. La cursul de blogging pe care l-am absolvit cu mare încântare, pentru că am primit o grămadă de informații noi și folositoare, ni se spunea că scrisul se antrenează. Că trebuie să scrii mult și bine. Orice.

Numai că eu, așa cum mă gândesc de 100 de ori înainte să pun ceva pe social media (că-s poze, că-s panseuri din puțul gândirii), așa fac și cu postările pe blog. Motivul nu e neapărat acela că nu vreau să mă judecați, ci că mă gândesc că aveți și voi gălăgia voastră în cap cu răsfrângere asupra vieții, încât dacă bag o prostie doar ca să fie scrisă și să-mi exersez eu creativitatea, nu fac altceva decât să încarc feed-ul. Al canalelor social-media și al creierelor voastre. Degeaba.


În ultima perioadă am avut și o stare așa … De alergătură fără țintă, practic. Cu lucruri care trebuie făcute, rezolvate, puse la punct. Și asta mi-a anihilat orice gând. Gânduri aveam, da’ se zbăteau în gălăgie. Nu puteam să pun degetul pe niciunu’. Și fugeau, bineînțeles. C-au și gândurile astea personalitatea lor, nu-i chiar așa simplu.


Plus că am frici și îngrijorări. Cu viruși, cu rezolvări de situație, cu viitor, cu copchil, astea…


La volan mai am timpul meu de gândire. Dac-aș fi deșteaptă, m-aș înregistra zicând panseurile pe gură, ca să le transcriu după. Dar nu sunt chiar atât de isteață și, în plus, uit. Uit că m-am gândit să mă înregistrez. Mi-aduc aminte înainte să adorm, seara, când iar nu pot să le scriu sau să le înregistrez, că e Matei lângă mine pe care tre’ să-l asist până adoarme. Sau mă asistă el pe mine. Că mi se întâmplă des să adorm înaintea lui. Și uit. Iar. Până a doua zi dimineață nu mai e nimic din ce-a fost în cap. Sunt altele. Pe care nu le pot nota, că tre’ să fac treaba prin casa în contratimp, să mă pregătesc de muncă sau să gătesc. Pe budă nu stau cu zecile de minute, deci nici asta nu e o variantă…


Creativitatea mea e sortită pieirii în ritmu’ ăsta.


M-am mai trezit eu pe stradă deschizând notițele din telefon în stația de autobuz și balotând cuvinte după cuvinte, doar-doar când oi găsi puțină liniște să pot să le pun cap la cap. Nț. Uit care-a fost ideea în stația de autobuz.


Mi-am dat seama că am câteva perioade pe an în care sunt într-o cursă nebună cu viața. Alergatură, nebuneală, task-uri. Fără nicio fărâmă de consistență. Fără scop. Scopul e supraviețuirea mea și-a celor dragi și înaintarea în timp orbecăind. Atât. Majoritatea perioadelor ăstora sunt iarna. Când parcă timpul trece DOAR ca să vină primavara și să ne-apucăm de treaba aia importantă. Cu sens și miez.

Cât mai am? 3 luni. Doamne-ajută la toată lumea!

Sursă foto: http://www.posterlounge.de

Publicat în Poveștile lui Matei

Calculatorul Mișu

Calculatorul Mișu locuia în casa frumoasă și spațioasă a familiei Florescu de foarte mult timp. Avea loc de cinste în camera lui Vlăduț, băiețelul de 7 ani al familiei, prietenul lui cel mai bun. Împreună cu părinții lui, Vlăduț stabilise ca regulă să petreacă maxim 1 oră pe zi în compania lui Mișu. În restul timpului, calculatorul se odihnea și se bucura de căldura căminului și de prietenul său înconjurat de jucării și cărți.

De ceva timp, Mișu nu se simțea prea bine. Îmbătrânise și se mișca din ce în ce mai greu. Se străduia din răsputeri să răspundă la comenzile lui Vlăduț, dar, de cele mai multe ori, nu reușea.
Era trist și nu-și ierta faptul că nu-i putea oferi prietenului său ceea ce îi cerea. Vlăduț se distanțase de el, deja. Îl lovea cu picioarele, așa cum văzuse că mai făcea tatăl lui când îl mai folosea pe Mișu pentru proiectele de oameni mari de la serviciu. Îi vorbea urât și îl insulta: Nu mai ești bun de nimic. Mișcă-te odată! Suferința pe care i-o provocau cuvintele copilului, îl făcea să caute soluții pe internet pentru a redeveni tânăr, pentru a-și recăpăta puterile de altădată. Dar nu reușea.


Într-o zi, după ce cu două seri înainte îi auzise pe Vlăduț și tatăl său discutând despre cum lucrurile care nu funcționează trebuie aruncate, Mișu s-a trezit băgat într-o cutie mare de carton și dus la ghena blocului în care locuiau. A plâns amarnic. Și îi era foarte teamă să fie, dintr-o dată, în afara casei stăpânilor lui. A crezut că ăsta e sfârșitul pentru el.

Dar, a doua zi, a apărut, la ghena blocului, Ionuț, un băiețel mult prea slab pentru vârsta lui, cu ochi mari și foarte triști. Venise să caute de mâncare, împreună cu mama lui. Erau foarte săraci și de 2 ori pe săptămână căutau prin tomberoanele din cartier resturi de mâncare aruncate de cei care au mai mult decât le trebuie. Când l-a văzut pe Mișu, lui Ionuț i s-au luminat ochii. Și a implorat-o pe mama lui să îl ia cu ei, acasă. Mama lui s-a împotrivit la început, dar, până la urmă, Mișu a ajuns să ocupe un loc de cinste pe singura masă din casa în care locuiau băiețelul și mama lui. Ionut era în al nouălea cer când l-a bagat în priză pe Mișu și a văzut că merge. Mama lui nu mai văzuse atâta bucurie pe chipul lui niciodată.


Zilele treceau și băiețelul îl mângâia, îi vorbea și avea mare grijă de calculatorul lui cu care petrecea timp limitat, dar foarte plăcut. Mișu, calculatorul, ca să îl răsplătească pe băiețel pentru că l-a salvat, se străduia din răsputeri să răspundă comenzilor pe care acesta i le dădea atunci când îl solicita pentru temele de la școală.

Au trecut anii și Mișu n-a mai funcționat deloc. Dar tot lângă Ionuț a rămas. Într-o cutie mare și frumoasă, așezat în magazia casei, calculatorul era, acum, martorul vieții frumoase pe care Ionuț și-o construise. Făcea programe pentru calculatoare și câștiga bani cu care cumpăra copiilor săraci computere și hăinuțe. Mișu, primul lui prieten, nu putea pleca de lângă el niciodată.

Sursa foto: http://www.teacherspayteachers.com

Publicat în Galagie Mare

Dilema Zebrei

M-a pălit un gând cum că, dacă nu ești oleacă dus cu pluta, adică pe câmpii, nebun, cum s-ar zice, nu prea ai treabă cu creativitatea. Tu ești p-aci și ea-i total paralelă cu tine. Sigur că nu toți oamenii trebuie să fie unși de Bunuțu’ cu talentu’ ăsta, de-a scoate din ei pe diverse căi. Ce-ar mai fi lumea asta numa’ cu creativi? Am muri de foame.


Eu merg la terapie de vreo lună. Și are rezultate. Că v-am mai tot zis că mi-e frică și de umbra mea, am zile când mă preumblu de beleuză prin viață și nu știu ce caut eu în viața asta, îmi dau cu virgulă multe situații și există și foarte mare gălăgie în cap. Deci are material doamna psiholog.
Măi… Dar nu mai merge căpuțu’. Sunt așa, într-o oarecare pace și un zen frate cu bale la gură și, atenție, nu-s pastilată. Adică nu mai funcționează sinapsele. Înainte, neuronu’ ăla singurel se învârtea până producea ceva. Acu’ stă și belește ochii. Nu-mi vine nicio idee, nu fac nicio legătură de nimic cu nimic, nici măcar p-alea de la metrou nu mai știu sigur dacă le fac bine și mă trezesc la Muncii în loc de Tineretului.


Ce mi-am mai dorit și eu în viața asta să mi se fâlfâie. Să o ard așa, pe futu-i mă-sa și ce-o fi o fi. Toata viețișoara mea de anxioaso-depresivo-obsesiv-compulsivă m-am gândit ce bine-ar fi să mă mângâie și pe mine la tâmple o stare d-asta de pace pă inimă și creieri în stare de lăuzie. Na! Acu’ zici că-s legată de toate gardurile. Geanina din Las Fierbinți e doctorandă pe lângă mine.
Să ne înțelegem, cu inima sunt bine. Pe simțăminte zic. Doar că-s și io mai cu măsură, ca oamenii sănătoși la cap. Nu mai sare din sutien la fiecare limitator de viteză al vieții, nu mai bate ca la fasole în cheptu’ meu. Adicătelea, mă lasă și pe mine să traiesc liniștită.


Nu-s vindecată. Că nu se fac lucrurile așa, ca pocnind din degete. (ce bine-ar fi). Ca dovadă că am pierdut, zilele trecute, bicicleta preferată a copilului. Am uitat de existența ei la fix 30 de secunde după ce-am rezemat-o de mașină, s-o bag în portbagaj. M-am urcat în mașină, am băgat marșarier și p-aci ți-e drumu’. Am plâns o zi întreagă. Dar nu atât de mult pentru că nu mai are copilul bicicletă (pentru că i-am cumpărat alta, fix la fel), ci pentru că eu aveam senzația despre mine că starea asta de liniște cu creieri întregi e permanentă și nu mai greșesc nicio virguliță la viața cotidiană. Mi-era ciudă!


Am aruncat și extravalerianic cardio din geantă și persedon zi. Sper să nu dau iama în farmacii mai târziu pe fond de plesnire de venă la ceafă. Așa de bine-mi șade cu venele întregi…


Da’ ce voiam eu să zic, de fapt, după toată scurgerea asta de panseuri, este că nu prea am mai știut ce să mai scriu aci. Oare să rămân nebună, da’ creativă?! Sau… sănătoasă și vă pupi?! Albă cu dungi negre sau neagră cu dungi albe?