Broccoli cu bacon și sos de smântână – rețetă low-carb

De ce rețetă low-carb

De când mi-am pus în cap că în vara asta trebuie să fiu în cea mai bună formă de când m-a făcut mama, m-am tot zbătut între a reuși să gestionez programul, astfel încât să pot alerga de 4 ori pe săptămână și să găsesc diferite rețete care să nu îngrașe, dar să simt că mănânc mâncare, nu carton. Adică să simt în continuare că trăiesc. Mâncarea pentru mine e viață. Da, sunt o gurmandă. Bălesc la pâine proaspătă cu unt și ostropel.

Recordul personal (deocamdată :)))

Dieta n-am vrut să fie una drastică. Creierul meu refuză să numere calorii, să se țină de ore fixe când e vorba de îngurgitat. Trebuie să aibă senzația că i se permite orice, da’ nu vrea el, că e rebel. 😂 Așa că fac cum mi-e mie mai bine. Adică nu mai bag pâine, cartofi, paste și orez, dulciuri (mai scap la câte o înghețată – 2 pe săptămână), sucuri și nu mai mănânc după ora 18.00. De aproape 2 luni, n-am încălcat regula asta, ultima, cu mâncatul seara, decât de 2 ori.  Mâncat pe la 19.00-19.15, dar m-am culcat la 23.00-24.00. Că să se mai ducă… 😂

Cel mai bine, în ceea ce mă privește, funcționează dieta asta, low-carb. Adică cu puțini carbohidrați, pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu. Am mai slăbit în trecut vreo 15 kg în 8 luni cu ea. Numai că atunci nu făceam nici 2 pași mai la dreapta de sport.

Aseară m-a lovit o poftă de ceva, orice, cu gust de mâncare sățioasă, cu aromă de usturoi, de condiment. Și m-am gândit ce combinație să fac să iasă dorința. Am vrut o combinație între o legumă, carne și usturoi. Dar nu clasicul pui la cuptor cu legume. Că, dacă mai mănânc o dată, fac icter. Și am mermelit combinația de mai jos. Or mai fi rețete ca asta pe net, că doar n-am inventat eu roata. Dar mie mi-e lene să caut prea mult, plus că, ca să nu îngrașe, îți trebuie tot felul de înlocuitori cu care eu refuz să îmi umplu rafturile, deja burdușite, ale dulapurilor din bucătărie. Iată, deci:

Broccoli cu bacon și sos de smântână

Iată de ce am avut nevoie pentru Broccoli cu bacon și sos de smântână:

  • o pungă de broccoli congelat (majoritatea au între 400 și 450g)
  • 200g bacon (eu am folosit d-ăla gata tăiat de la Mega)
  • 300 ml smântână de gătit grasă
  • 50g parmezan
  • 3 căței de usturoi
  • 2 linguri ulei de măsline
  • sare, piper și ce condimente vă mai plac

Iată cum am făcut rețeta de Broccoli cu bacon și sos de smântână:

  • Am decongelat puțin broccoli (am tăiat doar câteva buchete care erau mai mari)
  • Am pus uleiul într-o tigaie antiaderentă și, după ce s-a încins puțin, am prăjit bacon-ul până a devenit crocant
  • L-am scos pe o farfurie și, în uleiul rămas, la foc iute, am pus broccoli, care își lasă apă.
  • Am condimentat cu sare și piper și am lăsat să scadă apa (până nu mai e deloc), amestecând din când în când.

  • Am adăugat usturoiul zdrobit și l-am lăsat la călit, amestecând, împreună cu broccoli, încă 2 minute.
  • Am adăugat smântâna pentru gătit și, la primul clocot, am adăugat parmezanul ras. Le-am mai lăsat pe foc 2 minute.
  • Am luat tigaia de pe foc și am presărat baconul crocant deasupra.

Doamne, știți cum e? Am simțit orgasmul papilelor gustative. M-am bucurat ca un copil în fața unor bucăți mari de ciocolată. Combinația între smântână, usturoi și broccoli cu bacon, ambele crocante, e de vis. Simți că trăiești. Uiți că ești la cură de slăbire. Mi-am pus să mănânc în farfuria aia bună, de sus, cum zicea mama, ca să îmi dea și mai tare senzația de sărbătoare a răsfățului. Toate aste, toate detaliile astea, te fac să uiți că, de fapt, ești chinuit ca robu’. :)))

Voi ce rețete mai știți d-astea, de dietă, cu carbohidrați puțini? Că deloc…hai să fim serioși, ne ducem la păscut și s-ar putea să descoperim că și lucerna conține ceva carbo…:)))

Enjoy! V-am pupat!

#Mypersonalchallenge Forgive me, ladies, for i have sinned

Nu prea am mai dat pe-aici. De rușine, vă dați seama. De când am început provocarea asta personală cu 8 kg în 3 luni, adică de pe 4 iunie, mai exact, simțeam în sufletul meu că o să mă pască ispita. Dar am zis că, poate, n-o să mă las și o să fiu, măcar o dată, mai puternică decât poftele de lupoaică hămesită.

Ce mai știam eu clar, e că oboseala mi-e cel mai mare dușman într-un challange d-ăsta. Că dacă nu dorm la prânz ca bebelușii alăptați minim 1 oră jumate pe zi, dacă nu mă culc odată cu prietenele mele și sisters pe inteligență, găinile, n-o să fac față. A venit extenuarea. De vreo două săptămâni, de când am fost io Xena bătăturii și-a treburilor gospodărești, sunt moartă-leșinată. N-ar fi o problemă, dacă nu mi-ar veni să dorm în frigider sau pe raftul de dulciuri de la Mega.

Am comis-o pe nefăcută. Am avut o zi plină săptămâna trecută, cu consum psihic și fizic intens și, când am ajuns acasă, după ora 18.00, desigur, am devastat frigiderul în căutarea frenetică a cutiei cu înghețată. Până am ajuns la sertarul congelatorului unde ședea, frumos, de mai multe zile, nederanjată, cutia plină jumătate de înghețată, am făcut două atacuri de panică (că nu mai e) și 3 flic-flacuri cu celelalte sertare. În maxim 10 minute nu mai era nici urmă. Am lins-o.

În altă seară, deși m-am rugat la Dumnezeu și Măiculița Domnului, preț de 1 oră, cât a durat gătirea, să nu cumva să-mi bag capu’ în vasu’ de yena, am mâncat bunătatea lumii. Macaroane cu brânză. Nicio trufă, niciun fel de mâncare la restaurant cu stele Michelin nu cred că egalează la atracție și bale la gură sore cu spumele acele macaroane cu brânză banale. Măi, sfârșitu’ lumii și ultimu’ fel de mâncare să fi fost și nu cred că mi l-aș fi dorit atât de mult. Am băgat o porție și cu nițel zahăr pe deasupra. La ora 21.00! 🙈

Dar eu am o stea norocoasă care mă ține departe de gânduri suicidale. După așa încălcări ale regulilor autoimpuse, și după așa chiolhane însoțite de mustrări de conștiința grave, nu s-a pus nimic. Și mi-am promis mie…Mi-am dat cu promisiunea peste ochi, ca să mă țin de ea, că faptul că nu s-a pus nimic nu mă va face să bag în mine ca-ntr-un spital, așa cum îmi vine seară de seară.

Ca să concluzionez, deși m-a împins păcatul la alimente nepermise sub nicio formă, eu am reușit să slăbesc 5 kg în 6 săptămâni. Din 8 câte vreau să slăbesc. Mai am alte 6 săptămâni și sigur mai dau 3. N-are cum. Și dacă nu dau… Dup-aia vine iarna și nu mai ies din casă despuiată, în haine de vară adică. Așa că se rezolvă oricum. 😂

#Mypersonalchallenge Ce sport fac, ca să-mi zic că nu fac sport

Nu mi-a plăcut niciodată să fac sport. Mi se pare un chin la care te supui cu bună știință, un efort prea mare pentru o persoană comodă, ca mine. Îi știu beneficiile, le-am citit, le-am studiat de atâtea ori în încercarea de a mă auto-convinge că nu-i dracu’ atât de negru și că 5 genuflexiuni și 3 flotări n-au omorât pe nimeni. Ba, din contră. Dar n-a mers. Nu m-am convins niciodată. Pentru că mi se par oribile genuflexiunile, să alerg degeaba, așa, fără niciun punct la care să ajung, ca o găină fără cap. Am stat în banca mea, relaxată, așa, netonifiată. Ei, ce să-ți spun. Nu tre’ s-arate toată lumea bine sau să se simtă plină de energie, cu toate substanțele fericirii călare. Lasă, facem 10.000 de pași dac-om putea. Dacă nu… Aia e. Mâine-i miercuri.

După ce l-am născut pe Matei, am stat destul de mult la mama, la țară, cu sor-mea. Ea a fost mai prietenă cu sportul. Și acu’ vreo 4 ani, ea începuse să sară coarda când dormeau copiii pe timpul zilei. Aveau multe reprize de somn, bebeluși fiind. Ajunsese, într-un timp scurt, să sară 10.000 de corzi pe zi. Eu mă uitam la ea și asudam. N-aș fi luat coarda să-ncerc să sar și eu nici dacă mă bătea cineva cu ea. Bine, eu atunci dormeam cât dormea și Matei, în depresie neconștientizată fiind. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că, dacă mă străduiam să dau de 2 ori din coarda aia, poate aș fi fost mai trează, în toate sensurile.

Acum vreo 3 săptămâni, stând de vorbă cu ea și văitându-mă că nu pot, efectiv, nu pot să fac și eu niciun sport, mi-a zis că ea crede că ar trebui să încerc să sar coarda. Am început timid. Cu reprize de câte 250 de sărituri. Și am ajuns la 3-4000 pe zi. Sar în fiecare zi. Ce bine c-am încercat! Starea pe care o am după e de regina tuturor lumilor. Brusc, după 3000 de sărituri, sunt cea mai împlinită ființă de pe pământ, sunt slabă, fit, frumoasă, deșteaptă, am apartamente la Universitate și o viață profesională care mă înalță. Am insule la Ocean și nicio grijă. Corpu’ și mintea sunt ceva greu de înțeles, dar niște enigme tare mișto.

În a 3 a sau a 4 a zi am început să caut beneficiile. Adică dacă face ceva corpului sau sar ca tuta-n porumb. Sunt nenumărate. Pe lângă cele pe care le simt, sunt și detalii neștiute, dar care se văd în timp:
■Arzi multe calorii. Mult mai multe decât atunci când alergi, de exemplu. 10 minute de sărit coarda echivalează 8 minute de alergare. Consumi cam 0.1 calorii/săritură, adică aproximativ 1000 de calorii într-o oră.
■Îți îmbunătățește coordonarea. Creierul se concentrează pe picioare. Fără să vrei, ajungi să faci, în timp, mișcări complexe, coordonate cu mâinile care mișcă coarda, mișcări pe care le faci automat. Știu boxerii ce știu, de sar coarda până leșină.
■Elimină riscul de rănire a gleznei, a picioarelor, în general, dacă faci și alte sporturi, pentru că îți întărește mușchii picioarelor.
■Fiind un sport cardio, îmbunătățește circulația sanguină și îți însănătoșește inima.
■Respirația capătă îmbunătățiri. Respiri eficient și asta se vede și făcând alte activități : nu rămâi fără aer.
■Te calmează
■Te face mai deștept. Asta-mi place cel mai mult. Dă-mi beneficiul ăsta și m-ai câștigat!


Astea sunt doar câteva. Ce aș pune eu cap de listă este faptul că e foarte fun. E ca o joacă de copii. Și pe măsură ce sari, vrei mai mult și mai mult. Nu are efectul trasului de fiare cu șpemii de kilograme-n cârcă, să arăți ca Rambo în 2 luni. Cică arăți bine, tonifiat, în timp. Că lucrează mușchii încet și frumos.

În altă ordine de idei, am ajuns la 61 de kilograme. În 5 săptămâni am dat 4 kg jos. Da’ n-a pupat gurița mea pâine proaspătă, rumenită, cu unul dintre cele mai frumoase mirosuri din lume, n-a pupat paste, orez, cartofi, prăjituri. Am mâncat, în tot timpul ăsta, înghețată și niște tort, o dată. Dar nici nu pot să zic că îmi mai e poftă. Că mor dacă nu mănânc. E, și dacă oi simți că o să mor dacă nu bag ceva, o să mănânc. Că nu-i pușcărie.

#Mypersonalchallenge. 6 zile mai târziu.

2 kg în 6 zile. Ar fi bine, dacă nu mi-aș dori din tot sufletul să se topească cu viteza luminii orice urmă de grăsime în plus din corp și să mă și tonifiez de la mama natură, așa, nefăcând nimic, stând, poate, și lâncezind la seriale.

Dar cum ce visez eu e departe de orice scenariu real și de om cu toate țiglele pe casă, 2 kg zic că e bine. La un calcul scurt, în 3 luni ajung unde trebuie. Că ele se dau jos acum mai repede. La început, pentru impresie artistică, pleacă câte 2-3 pe săptămână. Și dup-aia stai și muncești și te căznești să mai scapi de câte unul pe săptămână. E greu. Greu tare. Asudezi în conceperea meniurilor, lucru care te ajută sau te pune pe butuci cu nervii. Și știm că o cură de slăbire, oricât de bună ar fi, nu funcționează dacă nu ești odihnit, destresat, zen. Dă, știu, în condițiile astea mai slăbește bunicu’… Treaba e că atunci când te-apucă pandaliile de nervi sau îți pică ochii-n gură de somn, ți se face foame. Ai ronțăi ceva, să mai uiți de lume, te-ai ghiftui puțin. De aceea e bine să fii odihnit și să alegi perioada de cură luând în calcul mai ales asta: cum stai cu căpuțu’.

Ce fac eu în încercarea asta de-a zice adio kilogramelor în plus:

  • Nu mai mănânc după ora 18.00-18.30, indiferent la ce oră mă culc (dacă mă seacă la inimă foamea sau pofta de orice, pun niște lămâie într-un pahar de apă și-l sorb ușor, ca pe licoarea vieții
  • Nu mai mănânc ce știu eu că sunt carbohidrați: pâine, cartofi, orez, paste. Sunt convinsă că intră mai multe în categoria asta. Dar nu stau să caut, că v-am zis că nu stau bine cu stresul. Le-am eliminat p-astea și sunt mulțumită.
  • Nu mai beau sucuri. Până să încep să slăbesc, acum 2 ani, în cealaltă tură de slăbit, beam în fiecare zi 1 litru de Coca-Cola. Era o dependență acolo. De pe 1 mai 2018 am renunțat de tot. Nu-i mai știu gustul de 2 ani. Și nici nu doresc să mi-l reamintesc.
  • Nu mai mănânc dulciuri. Aici e buba. Dar, ca să nu mă frustrez și ca să nu mai adaug motive în plus de stres și nemulțumire, îmi permit 1 dată pe săptămână să mănânc ceva dulce (ecler cu ness, în principiu sau înghețată)
  • Încerc să fac mișcare. Ce să zic, încerc, nu știu cât reușesc. Am alergat în parc jumătate de distanță din cât mi-am propus (ocolul lacului Tineretului) și m-am dat bătută. A început să mă înțepe în piept, mă luase cu leșin, a doua zi am fost semi-legumă. Nu mă las, totuși, și fac pe păturică, în incinta apartamentului, niște abdomene, 2 genuflexiuni, acolo, și 5 ridicări de gantere.

Ce fac și, poate, n-ar trebui, dar data trecută a funcționat bine:

  • Nu mă deprim dacă arată cântarul la fel timp de 3-4 zile la rând
  • Nu mă simt vinovată dacă mănânc dulce într-o zi în care nu era în plan s-o fac. Ba chiar mă iert și îmi promit ca data viitoare să încerc să mă lupt cu poftele mai abitir
  • Nu mă înfometez. Mănânc dimineața, la prânz și la 17.00, cu gustări sau nu, între ele.
  • Îmi repet în gând că nu trebuie să renunț sub nicio formă dacă vreau să nu mai fiu grasă și cu celulita doldora și să arăt și eu omenește, că bate 40 la ușă și nu mai e cale de întoarcere. Merge. Merge bine asta. 🙂

Ce, credeți, că nu am vrut să renunț în astea 6 zile de 46578 de ori? Ohohooo, și încă cum. Mă vedeam îmbuibându-mă cu toate mâncărurile grase, frumoase, gustoase, cu toate dulciurile la mine pe masă, așteptând să le înfulec. E nevoie de voința unui centaur ca să treci peste momentele astea. Și e minunat când vezi că nu cedezi tentațiilor. Eu mă premieze în gând. Cu vorbe. D-alea înălțătoare, de-am citit eu la cărți că fac bine la cap. Eu le zic. Dac-o fi ceva de capu’ lor…sau al meu… Om vedea.

My personal challange (slăbitul)

Acum fix 2 ani și o lună aveam aproape 70 de kg. O balenă eșuată pe cărările urbane ale capitalei care cu greu se putea mișca, cu eforturi supraomenești își lega șireturile și cu un self-esteem la nivel negativ. Nu se mai putea. Cu motivația stăteam la fel de prost cum am stat pe partea asta dintotdeauna. Mă ghiftuiam cu tot ce prindeam, ca înainte de sfârșitul lumii. Dar, cumva, am reușit să mă urnesc în treaba asta cu slăbitul. În 3 luni am reușit să mă lipsesc de vreo 8 kg. Fiecare zi mă motiva. Îmi găsisem cheia spre succes. Să văd că se mișcă acul cântarului spre stânga cel puțin la 2-3 zile.


Ajunsesem, în ianuarie 2019 la 55 de kg. O divetă a cărei prezență în corpul meu fusese nesperată și de neimaginat. Lumea era a mea. Mersul banal pe stradă se transformase într-o defilare pe catwalk, mândria mă împresurase pe toate părțile. Anul 2019 a fost anul vieții corpului meu de divă absolută.


2020 m-a băgat în dizgrație, odată cu pandemia. Am făcut la pâini de casă, checuri și mâncăruri gătite cu sos de nu-mi ajungea gura să le-nfulec pe toate. Cu ajutorul lui Dumnezeu am reușit. Și am câștigat 5 kg frumoase, hotărâte să nu mai plece, stabile. Aaa, stați așa, că spre sfârșitul lui 2019 mai câștigasem deja vreo 5 față de alea 55 avute la început. Deci, acum mă învârt cu grație nebună pe la 65.


De ce vă scriu eu aici toate astea?! De ce mă dau eu în vileag și nu mă ascund undeva unde să nu mă știe nici vântu’ nici pământu’?! Pentru că mi-e rușine de lume mie, în general. Adică nu prea pot să zic o vorbă și să nu mă țin de ea.
Așa că, dacă îmi iau un angajament aici, în spațiul ăsta virtual pe care îl mai vizitați și voi, mă gândesc c-o să fac pe dracu’-n patru să îl duc la bun sfârșit.


Iată: de azi, 04 iunie 2020, încep să slăbesc din nou. O iau ușor, ca și acum 2 ani, fără presiuni (sic!). Doar cu gândul că dacă n-am ce povesti despre kg în minus peste 1 lună, mă fac de toată bafta. Și asta nu se poate. Nu pot afla ungherele www – ului că am zis o vorbă și-am zis-o degeaba.
Pe parcurs voi scrie update-uri. Mai ales pentru mine, pentru traking-ul revenirii mele la scurta perioadă în care am simțit că mica îndesată care mi-a locuit corpul e oale și ulcele.

04 iunie 2020 începe my personal challange!
There we GO, baby!

Îngrașă-te-acum, întreabă-mă cum!

Eeee, dar cine vă vindea vouă gogoși (vai, Doamne, gogoși. D-alea umplute cu gem sau nu, nu, simple, împletite, cu zahăr pudră) cum că ar fi slăbit mult și că se simte mare divă?!
Ce vorbești, Frantz, bag în mine ca-ntr-un spital. Orice și mult. Și mi-e o foame de lup d-ăla hămesit care n-a mai prins o căprioară de când era mic. Efectiv, zici că m-a ținut cineva fără apă și mâncare undeva-n captivitate și mi-a dat drumu’ acu’ între toate bunătățile pământului. Nu mă gândesc la fel de mult la nimic altceva, așa cum mă gândesc la mâncare. Seara, când mă pun în pat, ce planuri de viitor, ce retrospectivă a zilei?! Mă gândesc cu mare bucurie și nerăbdare că mâine bagă MBS la cantina Conservatorului și trebuie să fiu prima, să iau 2 porții. Savurez plăcinta cu mere de la „La Geam” (locul de unde ne mai cumpărăm noi de mâncare la muncă), de zici că-i umplută cu foiță de aur și trufe.


Dar, mai bine, vă relatez o întâmplare de zilele trecute, ca să înțelegeți cam cât de gravă e treaba și că, în curând, aș putea redeveni o posibilă inspirație pentru pictorii care-i urmează lu’ Rubens. M-am dus, împreună cu prietenul Cristi și prietenul Alin, să ne cumpărăm prânzul pentru muncă și am avut una dintre cele mai reale bucurii: aveau găluște cu prune. Am cerut 10. Prietenii mei, dragii de ei, au sărit pe mine ca ulii. Și au încercat în fel și chip să mă facă să mă răzgândesc: că, făi, ai innebunit de tot? Vrei să te faci iar cât casa? Iei 1, 2 maxim. Io nu, că le dau și colegilor (sanki). Am luat 10 cu promisiunea că eu mănânc maxim 5. A plâns inima în mine când i-au mai oferit și nu știu cui din găluștile MELE. Eu, vă jur, aș fi mâncat 10. Cam atât de inconștientă, dar înfometată sunt.


Nu-s gravidă. Am verificat. Nici în creștere nu sunt. Pierd în înălțime, că îmbătrânesc. Oi anticipa criza și bag la gușă să am pentru mai târziu?!
Treaba e că de câteva săptămâni nu mă mai opresc și-mi sfârâie dinții la fiecare îmbucătură, ca ceafa pe grătar.


În fiecare zi îmi spun că e ultima de chiolhăneală și că gata, e timpu’ să redevin o fostă grasă care-a devenit slabă și care nu, nu va mai deveni grasă, deși cam așa pare să se întâmple. N-am pus tot ce-am dat jos. Dar nici mult nu mai am.
Am și o explicație: sunt obosită. Și tre’ să dorm. Dar dacă și gust ceva, ce-are?!


P. S. Nu mai luați de bune sfaturile cucoanelor care vin pe facebook călare pe un avânt avid de notorietate și vă dau sfaturi despre slăbit, că ele au făcut și-au dres, că, mamă, ce rețetă au găsit ele… Oha. Ele o ard sub plapumă cu chipsuri și suculeț și pun poze de când era bunica fată mare.

Slăbește acum! Întreabă-mă cum!

Întotdeauna am fost o rubensiană. Picturile lui Rubens, cu femeile alea pline de colace, întinse într-o grație nebună pe cearceafuri aruncate-n scârbă pe sofa-uri, zici că-s poze cu mine (dacă m-aș fi țăcănit și m-aș fi apucat de poze nud).

M-am învârtit toată viața între 60 și 70 de kg, cu o înălțime de 158cm. Închipuiți – vă. Îmi place mult de tot să mănânc. În general, prostii. Mâncare mai puțin. Era o vreme când o pungă mare de semințe și o sticlă de cola reprezentau meniul unui restaurant cu cel puțin 2 stele Michelin pentru mine. Meniu de seară, desigur. Deci nu sarmalele și fripturile mă strigau din farfurie. Preferatele mele erau: pâinea proaspătă, cola, semințe și dulciuri. Ritualul se desfășura aproape zilnic, între orele 23.00 (ora la care adormea copilul) și 01.00, vizionând un film de pe net, de cele mai multe ori.

După naștere, pe fondul depresiei post-natale despre care ți-am povestit aici și pentru că trăiam cu o panică cât casa că n-am timp să îi gătesc copilului 5 mese pe zi, cum cere la cărțile de diversificare, am mâncat tone de biscuiți. Lui îi dădeam pe răzătoare 1, iar eu mâncam 10.
Și, uite-așa, în prima vară la mare cu copilul, soțul meu a mers însoțit de o balenă eșuată care se străduia, în prea-plinul ei, măcar cochetă să fie. Nu mai conta, oricum. Ocupam 3 locuri de plajă.

IMAG1154

N-am ținut niciodată cură de slăbire, deși, de la 20 de ani, în fiecare zi îmi ziceam hotărâtă că trebuie să slăbesc. De mâine. Când ai asta în cap, are un oarecare efect asupra ta orice promisiune c-o să slăbești venită din exterior. Într-o zi, când eu dețineam, deja, aproape 70 de kg, la metrou la Tineretului, s-a înființat în fața mea o doamnă care m-a privit plină de compasiune și mi-a dat un flyer cu multe promisiuni, cu gratuitate la consult… D-astea. Ar fi trebuit să știu mai bine. Dar… M-am prezentat la sediu și, de cum am intrat, mi-am dat seama c-o să vrea să-mi bage pe gât shake-uri, prafuri, pilule minune. Mi-a făcut „testu’ grăsimii”, ca la Fairy, și … Ce să vezi? Nasol. A ieșit nasol. Era nevoie de o intervenție i-me-dia-tă. Stau de vorbă cu doamna și o întreb de cât timp face asta. Mândră, îmi zice că de 7 ani. Ea avea cu cel puțin 15 kg mai mult decât mine, era, practic, doamna Colac peste Pupăză. Mhm. Haide, închideți, că vă sun io.

N-am reușit să mă transform dintr-o balenă într-o pseudo sirenă decât atunci când s-a produs declick-ul. Am adoptat o metodă foarte complexă și încercată de foarte puțini oameni: n-am mai băgat în mine ca vaca. Adică am eliminat complet: cola, semințe, dulciuri, pâine și serile s-au transformat din maraton de spart semințe în sesiuni de preparat limonade acre de-ți fac gura pungă.

Am slăbit 15 kg în 9 luni.

IMG_20190627_123605

Bine, poza asta e din ianuarie. Am mai pus 3 kg la loc de-atunci… Da’ nu mai ziceți și voi la nimeni. 🤫🤭

Blog la WordPress.com.

SUS ↑

%d blogeri au apreciat: