#Mypersonalchallenge Forgive me, ladies, for i have sinned

Nu prea am mai dat pe-aici. De rușine, vă dați seama. De când am început provocarea asta personală cu 8 kg în 3 luni, adică de pe 4 iunie, mai exact, simțeam în sufletul meu că o să mă pască ispita. Dar am zis că, poate, n-o să mă las și o să fiu, măcar o dată, mai puternică decât poftele de lupoaică hămesită.

Ce mai știam eu clar, e că oboseala mi-e cel mai mare dușman într-un challange d-ăsta. Că dacă nu dorm la prânz ca bebelușii alăptați minim 1 oră jumate pe zi, dacă nu mă culc odată cu prietenele mele și sisters pe inteligență, găinile, n-o să fac față. A venit extenuarea. De vreo două săptămâni, de când am fost io Xena bătăturii și-a treburilor gospodărești, sunt moartă-leșinată. N-ar fi o problemă, dacă nu mi-ar veni să dorm în frigider sau pe raftul de dulciuri de la Mega.

Am comis-o pe nefăcută. Am avut o zi plină săptămâna trecută, cu consum psihic și fizic intens și, când am ajuns acasă, după ora 18.00, desigur, am devastat frigiderul în căutarea frenetică a cutiei cu înghețată. Până am ajuns la sertarul congelatorului unde ședea, frumos, de mai multe zile, nederanjată, cutia plină jumătate de înghețată, am făcut două atacuri de panică (că nu mai e) și 3 flic-flacuri cu celelalte sertare. În maxim 10 minute nu mai era nici urmă. Am lins-o.

În altă seară, deși m-am rugat la Dumnezeu și Măiculița Domnului, preț de 1 oră, cât a durat gătirea, să nu cumva să-mi bag capu’ în vasu’ de yena, am mâncat bunătatea lumii. Macaroane cu brânză. Nicio trufă, niciun fel de mâncare la restaurant cu stele Michelin nu cred că egalează la atracție și bale la gură sore cu spumele acele macaroane cu brânză banale. Măi, sfârșitu’ lumii și ultimu’ fel de mâncare să fi fost și nu cred că mi l-aș fi dorit atât de mult. Am băgat o porție și cu nițel zahăr pe deasupra. La ora 21.00! 🙈

Dar eu am o stea norocoasă care mă ține departe de gânduri suicidale. După așa încălcări ale regulilor autoimpuse, și după așa chiolhane însoțite de mustrări de conștiința grave, nu s-a pus nimic. Și mi-am promis mie…Mi-am dat cu promisiunea peste ochi, ca să mă țin de ea, că faptul că nu s-a pus nimic nu mă va face să bag în mine ca-ntr-un spital, așa cum îmi vine seară de seară.

Ca să concluzionez, deși m-a împins păcatul la alimente nepermise sub nicio formă, eu am reușit să slăbesc 5 kg în 6 săptămâni. Din 8 câte vreau să slăbesc. Mai am alte 6 săptămâni și sigur mai dau 3. N-are cum. Și dacă nu dau… Dup-aia vine iarna și nu mai ies din casă despuiată, în haine de vară adică. Așa că se rezolvă oricum. 😂

#Mypersonalchallenge Ce sport fac, ca să-mi zic că nu fac sport

Nu mi-a plăcut niciodată să fac sport. Mi se pare un chin la care te supui cu bună știință, un efort prea mare pentru o persoană comodă, ca mine. Îi știu beneficiile, le-am citit, le-am studiat de atâtea ori în încercarea de a mă auto-convinge că nu-i dracu’ atât de negru și că 5 genuflexiuni și 3 flotări n-au omorât pe nimeni. Ba, din contră. Dar n-a mers. Nu m-am convins niciodată. Pentru că mi se par oribile genuflexiunile, să alerg degeaba, așa, fără niciun punct la care să ajung, ca o găină fără cap. Am stat în banca mea, relaxată, așa, netonifiată. Ei, ce să-ți spun. Nu tre’ s-arate toată lumea bine sau să se simtă plină de energie, cu toate substanțele fericirii călare. Lasă, facem 10.000 de pași dac-om putea. Dacă nu… Aia e. Mâine-i miercuri.

După ce l-am născut pe Matei, am stat destul de mult la mama, la țară, cu sor-mea. Ea a fost mai prietenă cu sportul. Și acu’ vreo 4 ani, ea începuse să sară coarda când dormeau copiii pe timpul zilei. Aveau multe reprize de somn, bebeluși fiind. Ajunsese, într-un timp scurt, să sară 10.000 de corzi pe zi. Eu mă uitam la ea și asudam. N-aș fi luat coarda să-ncerc să sar și eu nici dacă mă bătea cineva cu ea. Bine, eu atunci dormeam cât dormea și Matei, în depresie neconștientizată fiind. Nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că, dacă mă străduiam să dau de 2 ori din coarda aia, poate aș fi fost mai trează, în toate sensurile.

Acum vreo 3 săptămâni, stând de vorbă cu ea și văitându-mă că nu pot, efectiv, nu pot să fac și eu niciun sport, mi-a zis că ea crede că ar trebui să încerc să sar coarda. Am început timid. Cu reprize de câte 250 de sărituri. Și am ajuns la 3-4000 pe zi. Sar în fiecare zi. Ce bine c-am încercat! Starea pe care o am după e de regina tuturor lumilor. Brusc, după 3000 de sărituri, sunt cea mai împlinită ființă de pe pământ, sunt slabă, fit, frumoasă, deșteaptă, am apartamente la Universitate și o viață profesională care mă înalță. Am insule la Ocean și nicio grijă. Corpu’ și mintea sunt ceva greu de înțeles, dar niște enigme tare mișto.

În a 3 a sau a 4 a zi am început să caut beneficiile. Adică dacă face ceva corpului sau sar ca tuta-n porumb. Sunt nenumărate. Pe lângă cele pe care le simt, sunt și detalii neștiute, dar care se văd în timp:
■Arzi multe calorii. Mult mai multe decât atunci când alergi, de exemplu. 10 minute de sărit coarda echivalează 8 minute de alergare. Consumi cam 0.1 calorii/săritură, adică aproximativ 1000 de calorii într-o oră.
■Îți îmbunătățește coordonarea. Creierul se concentrează pe picioare. Fără să vrei, ajungi să faci, în timp, mișcări complexe, coordonate cu mâinile care mișcă coarda, mișcări pe care le faci automat. Știu boxerii ce știu, de sar coarda până leșină.
■Elimină riscul de rănire a gleznei, a picioarelor, în general, dacă faci și alte sporturi, pentru că îți întărește mușchii picioarelor.
■Fiind un sport cardio, îmbunătățește circulația sanguină și îți însănătoșește inima.
■Respirația capătă îmbunătățiri. Respiri eficient și asta se vede și făcând alte activități : nu rămâi fără aer.
■Te calmează
■Te face mai deștept. Asta-mi place cel mai mult. Dă-mi beneficiul ăsta și m-ai câștigat!


Astea sunt doar câteva. Ce aș pune eu cap de listă este faptul că e foarte fun. E ca o joacă de copii. Și pe măsură ce sari, vrei mai mult și mai mult. Nu are efectul trasului de fiare cu șpemii de kilograme-n cârcă, să arăți ca Rambo în 2 luni. Cică arăți bine, tonifiat, în timp. Că lucrează mușchii încet și frumos.

În altă ordine de idei, am ajuns la 61 de kilograme. În 5 săptămâni am dat 4 kg jos. Da’ n-a pupat gurița mea pâine proaspătă, rumenită, cu unul dintre cele mai frumoase mirosuri din lume, n-a pupat paste, orez, cartofi, prăjituri. Am mâncat, în tot timpul ăsta, înghețată și niște tort, o dată. Dar nici nu pot să zic că îmi mai e poftă. Că mor dacă nu mănânc. E, și dacă oi simți că o să mor dacă nu bag ceva, o să mănânc. Că nu-i pușcărie.

#Mypersonalchallenge. 6 zile mai târziu.

2 kg în 6 zile. Ar fi bine, dacă nu mi-aș dori din tot sufletul să se topească cu viteza luminii orice urmă de grăsime în plus din corp și să mă și tonifiez de la mama natură, așa, nefăcând nimic, stând, poate, și lâncezind la seriale.

Dar cum ce visez eu e departe de orice scenariu real și de om cu toate țiglele pe casă, 2 kg zic că e bine. La un calcul scurt, în 3 luni ajung unde trebuie. Că ele se dau jos acum mai repede. La început, pentru impresie artistică, pleacă câte 2-3 pe săptămână. Și dup-aia stai și muncești și te căznești să mai scapi de câte unul pe săptămână. E greu. Greu tare. Asudezi în conceperea meniurilor, lucru care te ajută sau te pune pe butuci cu nervii. Și știm că o cură de slăbire, oricât de bună ar fi, nu funcționează dacă nu ești odihnit, destresat, zen. Dă, știu, în condițiile astea mai slăbește bunicu’… Treaba e că atunci când te-apucă pandaliile de nervi sau îți pică ochii-n gură de somn, ți se face foame. Ai ronțăi ceva, să mai uiți de lume, te-ai ghiftui puțin. De aceea e bine să fii odihnit și să alegi perioada de cură luând în calcul mai ales asta: cum stai cu căpuțu’.

Ce fac eu în încercarea asta de-a zice adio kilogramelor în plus:

  • Nu mai mănânc după ora 18.00-18.30, indiferent la ce oră mă culc (dacă mă seacă la inimă foamea sau pofta de orice, pun niște lămâie într-un pahar de apă și-l sorb ușor, ca pe licoarea vieții
  • Nu mai mănânc ce știu eu că sunt carbohidrați: pâine, cartofi, orez, paste. Sunt convinsă că intră mai multe în categoria asta. Dar nu stau să caut, că v-am zis că nu stau bine cu stresul. Le-am eliminat p-astea și sunt mulțumită.
  • Nu mai beau sucuri. Până să încep să slăbesc, acum 2 ani, în cealaltă tură de slăbit, beam în fiecare zi 1 litru de Coca-Cola. Era o dependență acolo. De pe 1 mai 2018 am renunțat de tot. Nu-i mai știu gustul de 2 ani. Și nici nu doresc să mi-l reamintesc.
  • Nu mai mănânc dulciuri. Aici e buba. Dar, ca să nu mă frustrez și ca să nu mai adaug motive în plus de stres și nemulțumire, îmi permit 1 dată pe săptămână să mănânc ceva dulce (ecler cu ness, în principiu sau înghețată)
  • Încerc să fac mișcare. Ce să zic, încerc, nu știu cât reușesc. Am alergat în parc jumătate de distanță din cât mi-am propus (ocolul lacului Tineretului) și m-am dat bătută. A început să mă înțepe în piept, mă luase cu leșin, a doua zi am fost semi-legumă. Nu mă las, totuși, și fac pe păturică, în incinta apartamentului, niște abdomene, 2 genuflexiuni, acolo, și 5 ridicări de gantere.

Ce fac și, poate, n-ar trebui, dar data trecută a funcționat bine:

  • Nu mă deprim dacă arată cântarul la fel timp de 3-4 zile la rând
  • Nu mă simt vinovată dacă mănânc dulce într-o zi în care nu era în plan s-o fac. Ba chiar mă iert și îmi promit ca data viitoare să încerc să mă lupt cu poftele mai abitir
  • Nu mă înfometez. Mănânc dimineața, la prânz și la 17.00, cu gustări sau nu, între ele.
  • Îmi repet în gând că nu trebuie să renunț sub nicio formă dacă vreau să nu mai fiu grasă și cu celulita doldora și să arăt și eu omenește, că bate 40 la ușă și nu mai e cale de întoarcere. Merge. Merge bine asta. 🙂

Ce, credeți, că nu am vrut să renunț în astea 6 zile de 46578 de ori? Ohohooo, și încă cum. Mă vedeam îmbuibându-mă cu toate mâncărurile grase, frumoase, gustoase, cu toate dulciurile la mine pe masă, așteptând să le înfulec. E nevoie de voința unui centaur ca să treci peste momentele astea. Și e minunat când vezi că nu cedezi tentațiilor. Eu mă premieze în gând. Cu vorbe. D-alea înălțătoare, de-am citit eu la cărți că fac bine la cap. Eu le zic. Dac-o fi ceva de capu’ lor…sau al meu… Om vedea.